cu ura, să vă cer iertare?
#acum cincisprezece ani. copilăria.
A intrat mătușă-mea în casa noastră, în casa familiei mele, cu fața aia buhăită de alcool, bătrânețe și tutun, și s-a uitat la mama “nu, nu se poate”, urla apoi ecoul din baia mare.
Atunci am știut că am ucis. Nu-mi ajungea că se certau pentru mine. Sau că furam pixuri și cărți de la colegii de clasă făcând-o pe mama de rușine. Sau că umblam prin coclauri și uitam să vin acasă.
Chiar a trebuit să ucid pe cineva! Bunicul murise, asta era clar. La asta meditam de câteva luni bune seara, când se potoleau certurile și sufletul meu se lăsa pradă imaginației. Toți cei dragi mureau, eu rămâneam pe drumuri și trăiam în sălbăticie, într-o pădure de munte. Acolo întâlneam un băiat asemenea mie, care mă înțelegea perfect.
#azi.
Mai târziu am aflat esențialul, și anume că nu meditația mea morbidă a dus la sfârșitul prematur al atâtor membrii ai familiei. Este suficientă simpla prezență a unei muze ca mine pentru ca destinul să pedepsească pe toți cei care trăiesc în jurul meu.
Bunicul a murit în urma unui atac de cord.
Mamei i-a venit menstruația mai târziu luna aceea.
Nu țin minte ca taică-miu s-o fi susținut în vreun fel.
Oricum, el fiind și mai ticălos decât mine, nu am îndrăznit vreodată să-i prevestesc moartea, deși am meditat la ea adesea.
Drept dovadă, el trăiește și acum, în timp ce mamei i-am pus lumânarea între degete.
Ea a vrut asta, și-a încrucișat degetele când a auzit preotul lipovean citind cartea pentru morți.
Văzând că mama organiza adevărate consilii de familie pentru a se lămuri dacă într-adevăr nu am sentimente sau doar vreau să-i disper pe toți cu răceala mea afectivă, bunicul îmi spusese în taină: “tu de fapt îi iubești pe toți”.
La vremea aceea m-am bucurat- era prima oară când primeam o dovadă de încredere- dar după câteva zile am primit aceste vorbe ca un ultim cadou, prea scump plătit, din partea unui om ce mă iubea prea mult.
Bătrânul lup de Dunăre avea dreptate, dar preferam să tacă și să trăiască.
Aș fi rezistat cumva la criticile lor, chiar nu trebuia să-mi zică ceva atât de frumos și adevărat la vremea aceea, și să plătească apoi cu prețul vieții.
#acum treisprezece ani.
Părinții mei au divorțat. Din cauza noastră, pentru ca noi să avem un viitor mai bun.
acum zece ani. Adolescența.
A murit și bunica mea.
În acest interval mama a plecat “acasă de tot”, a zis ea.
#acum doi ani.
Familia mea e o amintire. Ultima oară am reconstituit-o din pozele vechi pe care mama le-a păstrat în ciuda vieții curve, în sertarul din sufragerie. Poze alb negru, cu toți, bunici bătrâni și blânzi, unchi parșivi și ticăloși, mătuși curve și bețive, verișori reci ca gheața sau alcoolici notorii, tați denaturați, am plâns în noaptea aceea după toți, mai ales că era și mama printre ei, și eram și eu și soră-mea, și toate păreau frumoase și nemuritoare atunci. Pozele astea le-am arătat primului meu iubit în seara când ne-am întâlnit, și aveam speranța în suflet. Ce e drept, trecuseră câțiva ani buni de când nimeni nu mai murise, divorțase sau dispăruse. Și eu am crezut că gata, eram în afara oricărui pericol.
Uite, aici suntem la nunta unchiului meu politrucul, asta a fost acum vreo 20 de ani. Aveam o rochiță albă de pânză topită, sandale în picioare. În una din poze, bunicul m-a luat la dans, eram în poză doar eu și el, eu timidă cu privirea înfiptă în pământ, cu fața aia nici de băiat nici de fată, cu privirea cretină și aburită de copil fără personalitate (precum e vizibil în alte poze, că doar aici am zis că am privirea în pământ). Aveam déjà câteva furturi la activ și o fugă de acasă, vezi doamne din cauza certurilor dintre părinții mei.
Eu dacă eram în locul tău, și câștigam o bursă la Moscova, nu mai stăteam pe gânduri și plecam, îmi făceam un viitor, o afacere, zice unchiul meu, căci banii sunt cel mai important lucru, bineînțeles după familie.
S-a băgat în politică și a făcut o grămadă de bani și probabil multe porcării, și acuma vine și se plânge mamei că are sufletul făcut bucăți, că se simte hăituit de ceilalți, că românii sunt un popor de rahat unde oamenii se vânează unii pe alții. Și ea îl ascultă, cu stilul ei pedagogic prin care adevărul iese întotdeauna la iveală cu carbon 14, unde istoria este mereu scrisă și rescrisă. Ea stă mereu pe canapeaua cea mare din fața televizorului, își scoate ochelarii (legați cu sfoară) în semn de respect față de fratele ei mai mic și mai rău, cu pile și relații, care a ajutat-o de atâtea ori de când a divorțat.
Unchiul meu politrucul – mai rar asa politician. Tot ce era bun era făcut de el. De exemplu a sunat-o odată pe mama în ultimele ei 6 luni de viață și boală. El știa că ea e bolnavă, cum de altfel știa tot orașul. Altul în locul lui ar fi fugit mâncând pământul. El, nu și nu! A sunat-o odată când era plecată la București pentru tratament, și a internat-o la spital aici, la noi, când era clar că era ultimul lucru pe care îl făcea pentru ea. Mai bine un lucru bun, decât multe și proaste.
Sau când a cumpărat din puținii ei banuți, un radio casetofon cu CD-player, direct din Germania, de la niște cunoștințe de-ale lui! Deși nu era de marcă, aparatul a funcționat câteva luni bune, până când i-au sărit niște butoane, și a agățat majoritatea casetelor pe care le cumpărasem eu și sora mea….și acum avem aparatul, zace plin de praf în camera soră-mii. Și am multe amintiri plăcute, căci precum v-am mai zis, eu tac mult.
Am uitat de televizorul color second hand pe care l-a cumpărat unchiu, și cum s-a stricat el peste 6 luni de funcționare ireproșabilă. Până la urmă și-a luat mama din c.a.r. bani și de televizor, și ce-i mai trebuia prin casă, și l-a chemat pe unchiu-meu să le care. El a venit, nu o să uit gestul lui frumos niciodată, îi voi rămâne datoare mereu, așa cum săracii sunt mereu datori celor bogați și puternici. Și calculatorul, pe care mama i-a dat 10 milioane rol acum vreo 10 ani…. Mulțumesc din nou unchiule, rămânem datoare până ce nu vom mai fi pe lumea aceasta, și copiii noștrii vor fi datori copiilor tăi, așa cum se cuvine.
El vorbește și despre politica locală, despre primarul nostru din partidul din care el nu face parte, și care e un mare ticălos, despre proiectele cu finanțare internațională în care corupția și-a înfipt ghearele, și vorbește ca un domn de vază al târgului, un domn cosmopolit- a fost în Germania, la niște cunoștințe, și am uitat să spun că la el în casă era odată guvernatorul și eu stăteam în capul mesei și mă durea foarte tare faptul că mă plictiseam de moarte- și mama îl ascultă pe fratele ei mai mic, om de succes, plin de bani. De fapt, mai zice și ea câte ceva din când în când, vorbește despre procedee, reguli generale aplicabile în realitatea zilelor noastre.
De obicei, ea făcea cafeaua și eu le-o duceam musafirilor, și bineînțeles nu era niciodată bine felul în care serveam, drept pentru care eram și eu băgată în seamă pentru alte calități, cum ar fi faptul că am luat titularizarea, că am câștigat bursa la Moscova, că am slăbit și că în sfârșit am un prieten. Și că aș avea o figură mai luminoasă- asta pentru că nu mă mai gândeam decât la mine și la alte lucruri plăcute.
Am avut multe realizări, o, nimeni nu știe cât de multe, și asta pentru că tac foarte mult. Tac, dar asta nu înseamnă că ascult pe cineva prea mult. Și mama era foarte tăcută, dar tot ce vroia ea era să existe cineva care sa-i spună bună dimineața și du-te dracu seara, la culcare. Spre deosebire de mine, ea s-a gândit mereu la ceilalți, și acum acolo unde este, cred că se gândește la mine și la sora mea…eu tac, și îi alung pe ceilalți din mintea mea, căci altfel voi îmbătrâni și nu mă voi mai putea privi în oglindă, asta pentru că nu voi avea pe cine să privesc, decât pe ceilalți. Și să fim serioși, ceilalți au oglinzile lor, ornate cu sculpturi din lemn masiv, în care se privesc alături de familie și prieteni și alte lucruri pretioase pentru ei, în timp ce eu am acoperit oglinzile din casă acum doi ani, căci suferise déjà prea mult biata mama și spunea că vrea acasă, de tot.
azi
Am remușcări noaptea înainte de a adormi. Adevărul este că oamenii îmi spuneau să stau mai mult cu ea, pentru că voi regreta toată viața. Dar eu eram încremenită, și orice aș fi făcut era prea puțin, cum ar fi faptul că i-am dus când era déjà la spital un ventilator și un aparat radio, pe care oricum le-au stins asistentele mai târziu, pentru că ea nu le mai suporta.
Am remușcări pentru că am fugit din salon când am văzut cum se sufoca și pentru că nu am putut să o salvez. Nu există însă nu pot, ci nu vreau!
De ce nu am vrut să o salvez? Mi-a spus lucruri minunate înainte de a muri, cum că “în momentele astea se vede adevăratul caracter al unui om”, dar eu mă întreb de ce m-a lăsat pe mine în urma ei, pentru că eu nu mai văd nici un sens în viața mea, și nici nu mai caut unul?
Și fac trasee către cartierul vechi lipovenesc, cartierul de case, unde, culmea, am și copilărit…. Mă urc în taxi-uri și plec dinspre cartierul meu nou, modern, cu bănci, hipermarketuri, străzi asfaltate cât de cât, mașini begoase, benzinării, și plec spre locurile unde am fost acasă.
Când eram copil, am crescut la bunica din partea mamei, la casa de pe strada Prislav. Vorbeau rusește în casă, ascultau posturi T.V. rusești și ne creșteau pe noi, cele două verișoare- cea care în prezent bea destul de mult, și eu. Am făcut odată treaba mare pe mine în timp ce coboram în beci. Am suferit de enuresis nocturn până la vârsta de 12 ani. Eram bâlbâită când eram copil. Mă înnecam cu mancare. Acum mi se cere să fiu sobră și eficientă, și să fiu o profesionistă și să mă adaptez schimbărilor. De parcă poți cere unei case fără fundație să mai construiască încă un etaj. Aștia mi-au furat copilăria. Dacă mă lăsau să ma plictisesc de ea, să o disprețuiesc, era altceva. Aș fi ajuns un alt tânăr care își uită părinții în case vechi, demodate, și își fac familii noi, prieteni noi, colindă locuri de care părinții nu au auzit vreodată.
Dar familia mea a fost mai inteligentă decât altele. Și-au subliniat la timp valoarea. M-a lăsat să mă bucur de ea suficient cât să plâng după ea mereu. Nu am avut timp să-mi consolidez interesele egoiste pentru că nu am avut timp să cresc.
#acum.
Plec. Pe bune că plec. M-am spălat, m-am îmbrăcat, și plec. Iau taxi-ul și o tai. Și nu mă mai întorc în orașul trist.