Într-o noapte mutilată de-o liniște mormântală, în care Doamne-ferește să fi văzut pe cineva pe stradă din cauza frigului care-ți ataca până și genele, o ființă patrupedă s-a apropiat de felinarele unui magazin. Ningea atât de crunt încât orașul părea vid. Toate la același nivel, aceeași înălțime și grosime. Alb hipnotizant, de care se găsește pe pereții spitalelor. Scapi de boală și tâmpești de atâta monocromie.
Patrupedul…câine era. Negru, cu ochii însângerați și crestați, cu botul plin de cheaguri sangvine, cu labele lovite și degerate, cu blana sfâșiată și cu coada realmente ca un covrig…probabil o corcitură…stătea acolo nemișcat și privea nimicul. Un nimic alb și îngrozitor care-i mușca membrele și-i smulgea pielea de pe oase… Un nimic atât de dens că-i cedaseră picioarele și se prăbuși ca un soldat în tranșeele de la Stalingrad.
A căzut în puful ucigător de zăpadă, făcând o gaură în ea. O imagine minunat de dezolantă. O urmă negră de ființă muribundă, un crater adânc de emoții nenăscute și temeri avortate, fără nume, pe o hartă albă …și râuri înguste de sânge fierbinte care au crestat pojghița strălucitoare .
Cățelușul și-a ridicat pentru puțin timp capul și m-a privit drept în ochi, cerându-mi ajutor, zbierând după un suflet îndeajuns de cald să-l ridice din mormanul de nea. Și lătra cât putea de tare din plămânii lui zdrobiți de acel anotimp de din iad, de-acea noapte satanică mult prea cruntă pentru el. Un oacheș cățeluș care-a devenit o javră în ochii multor idioți, plângându-și soarta. Un suflet nobil care a păcătuit și-a ajuns să se chinuie în limbul adus pe pământ pentru el.
Plângea așa de tare în acea noapte că ar fi preferat de-o mie de ori să stea pe-un colț de stradă uitat de lume și să roadă un os infect, găsit într-un tomberon. Dar nu..nu mai putea face nimic. Era amorțit. Nu mă mai putea fixa și a leșinat, gemând în vraja portocalie artificială.
„ Ceruri, luați-mă,răpiți-mă, căci n-a fost nimeni să m-ajute, să mă ridice din acest infern pământean..La dracu, nici n-are rost să mă mai rog, n-am cum să ajung în Rai la ce javră jegoasă am fost. Am cerșit și-această a treia viață a mea ca și cum n-ar fi fost de-ajuns să mă prostituez în primele două. Nici dracu n-ar accepta o târfă și pe deasupra cerșetoare în Rai. La naiba cu toată lumea!!!”
…și după acest ultim discurs al sufletului păcătos , a sărit fantasma hidoasă cu ochii roșii …a sărit din pieptul câinelui și a gonit-o spre cer. Dar o stea a lovit-o și a căzut lângă trupul neînsuflețit al câinelui. Să sufere împreună.
Era prea târziu să mai ies să îndrept lucrurile. Oricum anunțaseră la TV că erau -30 de grade afară.. Dar plângeam. Plângeam în hohote și ochii-mi înroșiți încă priveau cadavrul devorat de spațiu și de timp.
După câteva zile, mergând singură pe-o stradă periferică, unde mirosea a parfumuri contrafăcute, mi-a apărut în față o fetiță cu sindromul Down. De-abia mă puteam uita la ea. Chipurile acestea diforme mă scârbesc de-a dreptul. Dar nu puteam fi nesimțită, așa că i-am zis din senin:
- Bună. Pot să te ajut cu ceva?
Mi-a făcut semn că e surdă.
- Aaaa…OK.
Și s-a holbat la mine până când mi-am dat seama cine era. Era câinele. Era fantasma aceea străvezie și hidoasă…era acolo și mă privea cu atâta ură încât mi s-a făcut pielea de găină.
Ochii îi sclipeau diabolic. Aceeași lumină. Aceeași culoare. Ochi negri și furibunzi. Nici nu mai observam restul feței. Dar am stat și m-am gândit ce vină aveam eu și de ce trebuia să pirvesc hidoșenia aceea. Am bătut-o pe umăr cu palma:
- Draga mea, se putea și mai rău. E mai bine decât o prostituată sau decât un câine..ce zici?
Și a rămas copila-n urma mea, nedumerită , cu-o față atât de tâmpă și atât de pocită încât s-a întunecat și cerul. A rămas ca o stană de piatră, cu ochi divini dăbălăzați în frigul unei vieți anterioare…