Din neant, mi-au pornit sentimentele
vestindu-și nașterea prin țipete.

O privire, un zâmbet, o promisiune, o nouă întâlnire.
O singură privire în ochii lui a fost de ajuns ca icoana farmecului din ei să înceapă să-și facă efectul.

De la ochii lui a început călătoria către o nouă lume.
Cine a spus că străinătatea este a trupului ?
Străinătatea este a spiritului și a inimii, străinătatea este rătăcire, viață lipsită de persoane iubite.

Ochii săi erau noua mea patrie, regatul meu ce va veni.
Timpul trecea altfel în viața mea astfel încât secundele deveneau ore în așteptarea serii :
momentul de migrare a păsărilor dorinței către cerul dorurilor în căutarea desfătării.

Acele păsări au căpătat obiceiul acesta de care nu mai au scăpare, obicei de a călători zilnic către noua lor patrie.

Dragostea lui fu turnată picătură cu picătură în vasul zilelor mele.
Fără îndoială ca va veni ziua când se va umple paharul.

Atunci voi săvârși păcatul cuvântului, mărturisindu-i sentimentele și faptul că a fost încoronat prinț al inimii mele.
Cuvintele își așteptau rândul ca să prindă viață și să plece împreună cu sentimentele mele către împărăția lui.
L-am iubit precum un pământ însetat ce se oferă ploi.

Voiam să-l am precum o fetiță dorește să aibă o jucărie dragă ei.
În ziua în care nici o întâlnire nu ne aducea împreună, mă refugiam în somn sperând să-l întâlnesc în vise,
așteptând ziua când îmi voi face valizele dragostei și voi pleca să locuiesc în închipuirea lui.

Sentimentele mele erau precum un cuțit ascuțit ce făcuseră din mine o bucată de carte tocată.

Privirile-i, cuvintele-i, purtările-i erau ca niște valuri ce-mi izbeau corăbiile mânându-le spre a se scufunda în mările sale.

Într-o zi ploioasă s-a înfățișat la tatăl meu un tânăr ce dorea să fiu mama copiilor săi.

Mintea mea amorțită de speranțe ș visuri își reveni încercând să găsească răspunsul potrivit.
Cine este el și cine sunt eu pentru el?
Unul din prietenii comuni i-a adus la cunoștință povestea.
Ochii i-au strălucit ciudat așa nu mai văzusem.

Nu am izbutit să-i tălmăcesc simțămintele și nici să înțeleg ce ar putea însemna fulgerul din ochii lui.
Am prins curaj la telefon și i-am făcut cunoscute toate sentimentele mele pentru el.

La capătul celălalt, liniște. Acea liniște ucigătoare ce făcu ca toate corăbiile mele s-o ia razna. Minutele păreau o veșnicie. Mă întrebam dacă voi mai ajunge la vreun liman cu sentimentele mele sau vijeliile venite dinspre el le va îneca!

De la capătul celălalt, sosi răspunsul, rece, tenebros, lipsit de viață.
Răspunse la întrebările mele cu alte întrebări.

Îmi provocă o și mai mare nedumerire, un și mai mare chin.
Au trecut zilele, una după alta, până ce s-a împlinit un an de chin și de nedumerire amestecată cu dureri, cu speranțe, cu dorințe.

Fu anunțată nașterea unui nou an.
Hotărârăm de comun acord să-l începem împreună în același loc.

L-am invitat la petrecere și a acceptat invitația cu bucurie și dorință.

Bucuria venirii lui îmi era mult mai mare decât bucuria venirii noului an..
În noaptea aceea am împărțit o singură cameră în care am uitat tot ce era în jurul nostru, pășind împreună într-o lume a noastră, precum mirele și mireasă în noaptea nunții.

A doua zi după “nuntă” și-a scos pistolul și l-a țintit către inima mea încărcat cu propriile sale cuvinte.
A tras două încărcături de cuvinte ucigătoare.

I-a spus apoi unui prieten comun
că nu se gândește la mine ca la o soție.
Că nu dorește,
ca vreodată, să-i fiu ibovnică, sclavă, iubită.
Lovitura de grație a fost când a spus :
Ce-mi pasă mie că mă iubește, asta-i treaba ei !
În ziua aceea mohorâtă, am dorit să fiu dată uitării totale, am dorit să mă întorc în neant și să locuiesc acolo.
M-am dus tiptil în dormitor, la perna mea, prietena mea credincioasă, căreia mă plângeam de toate neliniștile din mintea mea
Ca de obicei, absorbi lacrimile pe care le vărsam și înăbuși bocetele și suspinele.


Mi l-am închipuit spunând:
nu,
tu nu ești a mea
și nici dragostea ta
nu mă privește.

M-am gândit în fel și chip
cum să scap de dragostea ce i-o purtam,
cum să mă retrag din viața lui.
O să fiu condamnată la moarte prin spânzurătoare de către călăul meu.
M-am întrebat din nou în timp ce valurile nedumeririi mă izbeau care-ncotro :
Vorbește, oare, serios?
Dar purtarea lui…!


M-au înșelat, oare, simțămintele sale ?
Crede că un bărbat nu poate să-și mărturisească dragostea?
Ce să mai spunem de o femeie?
I-a bătut vreodată inima la un „te iubesc” sau nici măcar nu are inimă ?
Inima lui este, oare,
oarbă de nu vede,
surdă de nu aude,
mută de nu vorbește ?

Știu și simt că este un om plin de sentimente, de dragoste, de dorință.
Atunci de ce vrea să-și facă inima de piatră chiar dacă-și dă seama că e cu neputință ?

De ce nu vrea să recunoască, oare, că există povești de dragoste ce eșuează și povești de dragoste ce izbândesc ?
Lumânările zilelor se sting una câte una și riscăm să rămânem în întuneric lăsând în urma noastră un lung șir de lumânări stinse,

dacă nu ne străduim ca împreună să menținem câteva lumânări aprinse care să ne lumineze calea nouă și celorlalți deopotrivă în zilele de beznă.