Am cumpărat un șevalet de la un bătrân pictor ratat și am plecat la munte pentru a desena nemărginirea... În tren, așezat la fereastra compartimentului, m-am imaginat un Rembrandt modern, pregătit pentru a lăsa posterității mostre geniale din talentul meu nativ... Cu pensulele în buzunar, cu un set de culori extrase din ultimele raze de soare ale anotimpului, am urcat către culmi dând binețe ciobanilor care coborau către sate cu turmele, desăvârșind transhumanța... Mă simțeam plin de energie creatoare și, pentru o clipă, am trăit vitualul moment în care tabloul meu se vindea la licitație pentru sume astronomice, iar mesageri ai muzeului Luvru încercau să mă convingă că pânza intitulată „Salt spre veșnicie” merită să stea pe perete alături de Mona Lisa lui Da Vinci... Întreaga zi mi-am petrecut-o în fața unei peșteri, privind către vârfurile munților bătrâni ca timpul, cu șevaletul alături, fără să trag nici măcar o tușă... Când s-a lăsat seara, am realizat că pictura încă neterminată va rămâne pentru totdeauna în stadiul de proiect și am înțeles că nu putem să fim Rembrandt doar pentru că am cumpărat un șevalet... Am revenit în oraș cu un tren în care se discuta despre ultimul film de la HBO și despre majorarea prețului la produsele de consum, mi-am cerut scuze în gând de la Da Vinci și am revândut șevaletul, în pierdere, aceluiași pictor ratat care mi-a zâmbit condescendent...