— Eu, să știi, de-a lungul timpului, am avut relații corecte cu femininul... — se auzi într-un târziu dinspre un el oarecum revenit din transă. — Există și explicații. Am fost educat în ideea respectării fetelor. Asta poate și fiindcă am crescut într-o familie cu fată și băiat, iar sora mea a fost mai mare decât mine. Mai întâi am învățat s-o respect din frică. Cum n-o respectam, cum o luam pe cocoașă. Dar educația n-ar fi fost de ajuns dacă nu mi-aș fi însușit-o. Mi-a fost insuflat, poate, un soi de slăbiciune pentru partea feminină. Nu chiar într-atât și nici chiar dintr-aceea care să mă facă să devin afemeiat. Efeminat... poate... uneori, dar numai pe plan spiritual. N-aș vrea să se înțeleagă altceva... — preciză el zâmbind.
Ana, zâmbea și ea.
Se vedea că îl ascultă cu interes.


— Și am mai ținut seama și de ce m-a învățat Oscar Wilde, care spunea: „Orice femeie poate avea o clipă de rătăcire; datoria bărbatului este să nu profite de acea clipă.” Cum ți se pare?
— Pare o recomandare serioasă la un comportament galant... — opină Ana.
— În ce mă privește, m-am găsit de câteva ori în postura bărbatului îndatorat. Și, gândește-te că eram atât de tânăr... Îmi amintesc că în ultima clasă de liceu se organizau în diferite școli mai importante din București cursuri de pregătire gratuite pentru examenele de admitere la facultate. Venea cine voia să învețe suplimentar și n-avea bani de meditații particulare. Pe baza „studiului pieții”, eu și cu Adi am decis să frecventăm numai cursurile ce întruneau condițiile care nouă ne trezeau un interes direct de participare. Condițiile noastre nu erau nicicum puse în legătură cu viziunile asupra viitorului nostru profesional, ci se corelau cu un alt obiectiv unic, dar deloc condamnabil pentru vârsta noastră... Cum să-ți zic eu... urmăream depistarea zonelor liceale cu aglomerări masive ale femininului. Adică, îți dai tu seama, epuizasem, nevoie-mare, resursele interne ale liceului nostru în materie de fete și căutam prospătură prin vecini. Așa se face că luam parte cu multă tragere de inimă, după-amiază de după-amiază, îndeosebi la cursurile de limbi străine, unde exigențele noastre ar fi putut fi satisfăcute, pornind de la premisa proporției covârșitoare de fete de acolo.
— Ia uite ce preocupări aveați, în loc să vă pregătiți pentru facultate! — își lansă Ana pe un ton glumeț o așa-zisă atitudine intransigentă față de opțiunile lui extrașcolare din ultimul an de liceu.
— Tinerețea, fata moșului, tinerețea! Să știi însă că la timpul respectiv eforturile noastre au fost adesea răsplătite pentru că, nu că mă laud, dar am repurtat și unele succese. Pe deplin explicabil. Eram frumușei, simpatici, aveam simțul umorului... Despre tinerețe, ce să-ți mai spun, era un atu doar dacă o privim din perspectiva vârstei mele de acum... Atunci era de un firesc și de-o banalitate ce-o făceau să treacă neobservată. Ba, în vremea aceea, aveam să constatăm cu amărăciune și înciudare că eram considerați deseori insuficient de maturi față de pretențiile multora dintre fetele de vârsta noastră.
— Pe drept cuvânt! — se solidariză Ana cu concepțiile unora dintre fetele anilor ’70 privind gradul de maturitate al băieților contemporani cu ele.
— În felul ăsta, nu mai știi niciodată unde-i punctul de echilibru... — făcu el pe nemulțumitul. — Ba prea tânăr, ba prea bătrân! Uite, acum am sărit în partea cealaltă. Dar parcă tot mai bine era atunci, pentru că aveam și multe reușite, deși, nu chiar atât de multe pe cât mi-aș fi dorit...
— Dar dumneavoastră cam câte reușite v-ați fi dorit? — îi ceru Ana să-și cuantifice nesatisfăcutele lui aspirații, vrând, poate, să-i evalueze în prezent apetitul lui de cuceritor de inimi din trecut.
— Nu ți-am spus?! Mai multe decât am avut... Ce-i drept, n-am ajuns niciodată să știu până la ce nivel aș fi putut face față. Dar, gata, am terminat cu lamentările! În astfel de împrejurări am cunoscut o fată. Despre ea aș vrea să-ți povestesc... Făcea parte din categoria celor mignone, foarte sfioasă — așa cum îi stă bine unei mignone, și care parcă fusese educată în spiritul recunoașterii necondiționate a supremației masculine. Mi-a spus că ai ei o țineau foarte din scurt, în special tatăl, și că singurele ei oportunități de evadare din strânsoarea familiei se iveau cu ocazia cursurilor de pregătire. Într-una din zile am convins-o să nu meargă la cursuri și am dus-o la cinematograf. Eh, ce vremuri! Am simțit atunci, în timpul filmului, că dacă mi-aș fi propus, aș fi putut face ce vreau cu fata aceea, care se abandonase total în brațele mele.
— Vă mai amintiți ce film era? — se interesă Ana.
— Cum să nu! Romeo și Julieta, al lui Zeffirelli.
— N-ați jucat corect! — decretă Ana cu urme de șăgalnic reproș în glas. — Tocmai la un astfel de film s-o duceți? Sărmana fată...
— De ce „sărmana”?!
— Nu i-ați lăsat nici cea mai mică șansă... — se explică rapid Ana. — Chiar așa... Romeo și Julieta?!
— Ce vrei, dragă... Basic Instinct a apărut cu mult mai târziu, la vreo douăzeci de ani după... Între timp cred că fata s-a și măritat, deci nu mai era cazul, la vârsta și la experiența ei... — se apără el în modul său glumeț.
— Nu, n-a fost corect din partea dumneavoastră... — insistă Ana, aparent serios, dar se vedea că și ea era pusă pe haz.
— Cert este un lucru, pe care ar trebui să-l ai în vedere. O fată mi s-a pus la dispoziție, iar eu nu am profitat de ea. Nu știu cât o fi contat îndemnul lui Oscar Wilde sau cât a atârnat în balanță că eu la vremea respectivă eram îndrăgostit până peste urechi de Daniela. Însă din momentul în care am fost sigur de fata aceea, brusc nu m-a mai interesat. Dar nici nu i-am produs vreo suferință. Am trecut-o la capitolul cuceriri facile și am mers triumfător mai departe. Trebuie să recunoști că fusese vina ei. Știi, cred, care este prima lecție dintr-un manual al comportamentului fetelor față de băieți...
Se uită spre ea.
Ana luase figura omului în așteptare.

— Fetele ar trebui să știe că, pe cât cedează mai greu, pe atât sunt mai prețuite și dorite. O fată cu adevărat isteață trebuie să aibă mai mereu ceva nou de oferit. Altfel, unde-i misterul? Și totul, treptat. Asta necesită un oarecare timp, care printre altele ajută, fără îndoială, și la cunoașterea mai profundă a lui. Și-uite-așa, poate că în final constată că nici nu mai este cazul să-i ofere ceva.
— Aveți cunoștințe vaste în domeniu! — aprecie Ana pe un supralicitat ton admirativ.
— Teoretice mai mult... Dar pot să-ți spun și reversul medaliei, pe care am ajuns să-l trăiesc tot în perioada aceea. La un moment dat tot la cursurile de pregătire mi s-au lipit ochii și, oarecum și inima, de o tânără cu adevărat frumoasă. Ochi mari, albaștri, profunzi... păr șaten, lung, mătăsos... gură senzuală, corp bine clădit... Avea ceva din aerul ușor planturos al lui Liz Taylor. Și o inteligență sclipitoare. Când am aflat că vrea să dea la engleză, a fost singurul moment din viață când am regretat că nu m-a făcut mama englez. La insistențele mele mi-a oferit șansa să o conduc în două rânduri până acasă — stătea prin Piața Amzei — răstimp în care m-am străduit din răsputeri să fiu la înălțime. Era realmente genul de fată care ar fi putut pune în pericol poziția, până atunci de neclintit, a Danielei. La sfârșitul celei de-a doua plimbări mi-a zis așa: „Mi-a făcut plăcere să conversăm. Dar este timpul să ne oprim aici. Eu, când va fi să întâlnesc bărbatul la care visez, aceluia îi voi dărui totul.” Ce spui de chestia asta?
— Mda, interesant... — se pronunță Ana.
— Ce limpede ți se prezintă lucrurile uneori! Și-atunci, ele trebuie luate așa cum sunt. O lecție simplă de viață, care te învață să te obișnuiești cu ideea că există și ceva-uri pe care oricât ți le-ai dori, nu ți le poți permite. Și că trebuie să te abții de la acțiuni zadarnice, sau care pot apărea drept caraghioase. Atunci când îți place ceva inaccesibil ție, se recomandă, spre binele tău, să ai puterea să-ți spui: „Asta nu-i de mine!” E ceva de ținut minte... Teoria lui "asta nu-i de mine" are un grad mare de aplicabilitate. Mie mi s-a părut cavaleresc atunci să renunț la orice încercări ulterioare cu Liz Taylor a mea. Ea nu era de mine. Deși, formularea corectă poate că ar trebui să sune altfel. Nu crezi? — îi ceru părerea Anei.
Ana reflectă nițel.
— Vreți să spuneți că dumneavoastră nu erați de ea? — se puse ea pe ghicit.
— Cam ăsta pare să fi fost crudul adevăr...
— Ar putea fi adevărat, dar uneori poate că mai trebuie insistat... — încercă Ana să pozeze într-o bună cunoscătoare a tehnicilor de abordare vizând succesul în astfel de circumstanțe.
— Nu mă face să-mi pară rău că m-am retras cu demnitate atunci... — spuse el cu un ton confecționat anume spre a fi atribuit celui care conștientizează tardiv ratarea unei oportunități favorabile. — Dar reieșea atât de clar din toată expresia ei că nici pe departe nu puteam fi eu bărbatul acela la care visa ea... Îți mulțumesc, oricum, pentru încurajare. De ce oare nu mi-ai ieșit în cale atunci, să mă povățuiești în timp real ce am de făcut? Ai întârziat cu vreo, stai să mă uit la ceas, da... treizecișicinci de ani.
— Nu trăiam în această lume. Cine știe prin ce lumi colindam eu atunci... — spuse Ana, cu un aer visător.
— Ia stai puțin, sigur nu erai tu fata aceea? — emise el o ipoteză voit fantezistă.
— Sper că nu, altfel ar fi fost mare păcat... Ar fi trebuit să mor foarte tânără spre a mă naște eu, cea de acum... — argumentă Ana într-un mod care ar fi putut ține de logică dacă și ipoteza lui ar fi fost emisă în sfera raționalului.
— M-ai convins! Nu știu însă în ce măsură am reușit să te conving eu pe tine asupra înduioșătoarelor mele atitudini față de partea feminină... — accentuă el cu vădită autoironie. — Așa că, pentru deplina ta edificare îți mai dau încă un exemplu, tot din vremurile acelea... Tocmai intrasem la facultate. Mă refer la prima, Metalurgia... În timpul verii, am stat cam o lună cu părinții pe litoral. Pe atunci încă nu era atât de degradant să mai petreci câte-o vacanță și cu părinții. Apoi, vreo două săptămâni am fost cu tata în Deltă la pescuit, iar spre final am poposit în zona Panciu, la o soră de-a mamei. Nu puteam rata prilejul revederii cu tripleta mea cucerită cu doi ani în urmă. De astă dată am acordat atenție sporită unei membre mai timide a grupului, cea cu sentimente profunde pentru mine, dar nemanifestate pe față, ci numai prin scrisori, până atunci. Că avea trupul mlădios și ochii verzi, asta trebuie privit ca un fapt divers... — zâmbi el hoțomănește.

Ana își clătină capul într-un fel anume, ce putea fi luat ca un soi de mustrare benignă, așa... ca pentru un ștrengar ca el.

— Știu c-ai vrea amănunte, dar povestea e alta... — continuă el. — M-am întors la București cu un tren de noapte. Pe parcursul călătoriei, profitând de atmosfera plină de romantism pusă la dispoziție de un cer înstelat cu lună plină, am apelat la farmecul meu personal, sau, mai corect spus — dacă ținem seama și de profilul trenului — la farmecul meu din "personal", și am cucerit în bloc o mamă și-o fiică.
— Cum așa, amândouă deodată? — vru Ana, parcă, să-i sancționeze prin tonul ei contrariat atitudinea lui neselectivă. — Și n-am înțeles... le-ați cucerit în bloc, sau în tren?
— Trebuie să-ți spun că, indiferent de loc, însușirile mele irezistibile din vremurile acelea făcuseră din mine pericolul public numărul unu pentru mame și fiice surprinse în tandem. Precizez că în cazul de față eram interesat în exclusivitate numai de fiică, elevă în ultima clasă la liceul de muzică. Avea niște ochi ca de căprioară, dar, ca să nu fiu suspectat de înclinații spre zoofilie, am să-ți spun că restul ansamblului aparținea speciei umane. Fata era cuminte și se putea observa cu ușurință lipsa ei de experiență în materie de relații cu băieții... Mai întâi am invitat-o la o petrecere organizată la mine acasă. Sărbătoream împreună cu foștii colegi de liceu avansarea noastră la rangul de studenți. Petrecerea s-a încheiat noaptea târziu. Ea, fiind din provincie, locuia la un cămin. La acea oră, chiar presupunând că ar fi avut cu ce să ajungă la cămin și tot n-ar mai fi fost primită. Era o oră limită după care nu mai aveai dreptul să intri în cămin. Așa că a rămas peste noapte la mine, dar să nu-ți închipui cine știe ce. Mama mea a avut grijă să dormim în camere separate... După încă vreo două întâlniri prin oraș, într-o dimineață am luat-o de la cămin și am ajuns amândoi la mine acasă. De astă dată eram numai noi doi. Mare naivitate și totodată cutezanță din partea ei să accepte o astfel de invitație. Am ascultat muzică la magnetofon, am băut o cafea... Chestia cu cafeaua, poți fi sigură, nu era premeditată. Nici nu-mi erau cunoscute pe atunci proprietățile persuasive ale cafelei. Știai despre ele? — o întrebă pe Ana.
Ana recunoscu că nu auzise nimic despre asta.

— Și eu nici nu beau cafea! — adăugă ea, grijulie.
— Păi, vezi?! Specialiștii au constatat de curând că prezența cafelei pe parcursul unei discuții asigură un climat mult mai conciliant pe toate planurile. Așadar, dacă vrei să convingi mai ușor pe cineva asupra unui deziderat de-al tău, oferă-i în prealabil o cafea. Trebuie să știi însă că ai de așteptat aproape o oră ca acea cafea să-și facă efectul scontat. Păcat că nu bei cafea! Chiar... nu vrei să încerci una? Măcar așa, să verificăm dacă-i adevărat ce se spune. O oră... mai rezist eu!
Ana concepu răspunsul pe loc și i-l transmise instantaneu sub forma unui nu tridimensional: din mișcarea capului, din priviri și, inevitabil, din zâmbet.
Asta așa, ca să-i fie și lui clar cam cum vede ea treburile astea dubioase cu cafeaua.

Odată lămurit, el continuă.
— Dar, să ne întoarcem în apartamentul meu de pe vremuri, unde eu și tânăra cu ochi de căprioară ne aflăm la o cafea pe fond muzical... Am invitat-o la dans. Singuri într-o incintă intimă, un dans în doi pe muzică lentă devenise o veritabilă îmbrățișare. Din sfiiciunea remarcată cu ocazia săruturilor și din ușoara crispare din timpul îmbrățișărilor mi-am dat seama că realizase și ea pericolul la care se expusese. Se îndrăgostise, ce-i drept, de mine, — bărbații sunt înzestrați cu un simț al lor special de percepție a sentimentelor feminine cu care sunt uneori agresați — însă îți reamintesc că ea era o fată cuminte. Dar încă vreo câteva astfel de întâlniri, fiecare marcând câte un mic progres pe linia intimității și ar fi putut fi a mea. N-am făcut asta și de fapt nici n-am mai căutat-o de atunci...
Urmă o scurtă pauză cu iz nostalgic, după care o pofti pe Ana în conversație.


— Te întrebi, poate, de ce îți povestesc toate acestea...
— Bănuiesc că vă face plăcere să vă amintiți de ele... — propuse Ana o explicație.
— Asta, sigur!... Dar ce-ai să zici când îți voi spune că, în afară de Adi, la timpul respectiv, nimeni, până acum la tine, n-a mai aflat despre ele? Þie ți le spun cu un dublu scop. Unu, ca să primesc aprecieri cum se cuvine din partea ta. N-ar prea fi chestiuni de laudă, ba poate chiar plictisitoare dacă ar fi povestite altcuiva, știi doar că lumea preferă în general acțiuni finalizate: tăvăleli duioase, zvârcoleli pasionale, acuplări exuberante... Doi, ți le spun... și sunt sigur că tu mă poți înțelege... că firea mea se împacă mai bine cu regretele decât cu remușcările. Sesizezi diferența?
— Nu tocmai... — spuse Ana, luată pe neașteptate.
— Regretele sunt asociate gândurilor sau dorințelor nematerializate, în timp ce remușcările își fac loc în conștiința ta după comiterea unor fapte cu consecințe nu prea demne de laudă. Și unele și altele sunt însă afectate de un subiectivism specific fiecărui om... Iar m-am dus în sferele filozofiei... Pornisem de la acele vorbe pe care i le-am atribuit lui Oscar Wilde, de a cărui paternitate îmi dau seama că nici nu sunt chiar atât de sigur, dar, după stil, lui par să-i aparțină. Așadar, tocmai am exemplificat cu secvențe din trecutul meu cum un bărbat n-ar trebui să profite de inerentele clipe de rătăcire din viața unei femei. Dar acesta nu este oare un îndemn cam perimat?
— De ce ar fi? — păru mirată Ana.
— Îți spun imediat! Dar pentru asta hai să revenim în zilele noastre... — propuse el. — Între timp, orice s-ar spune, lumea s-a mai schimbat. Astăzi, mare parte dintre femei, dacă nu beneficiază de clipe de rătăcire naturale, spontane, fac ce fac și-și confecționează ele însele, în mod artificial, astfel de clipe. Și vai de bărbatul aflat prin preajmă care nu-i capabil să profite deîndată de acele clipe, că nu-l mai spală toate apele!
— Exagerați... — observă Ana.
— Ce să fac... sunt simple constatări de la distanță, din tribune, căci eu nu mai sunt de mult timp un participant activ la joc, ci doar un simplu spectator...

Tonul lui parcă cerșea un dram de compătimire, urmată eventual, de ce nu, de o încurajare.
Dar el n-avea să afle nicicând dacă Ana ar fi fost dispusă în acele momente la astfel de gesturi umanitare, căci tocmai atunci se revărsară către ei primele crâmpeie muzicale...