Locuitorii frumosului nostru oraș doresc mereu să fie bine informați, cu promptitudine, ceea ce este o datorie plăcută pentru noi, cei care slujim adevărul prin mijloace mass–media. Ca atare, imediat ce sursele noastre ne–au semnalat faptul, ne–am pus în mișcare, pentru a evidenția toate aspectele interesante ale cazului, în beneficiul informațional al abonaților noștri fideli, care nu întotdeauna au timpul necesar pentru a cuprinde personal mulțimea de evenimente cotidiene, astfel că se bizuie pe flerul nostru.
După cum am mai relatat, parcul Scuder este obiectul unei dispute între Episcopie și Administrația municipală a cimitirelor; din acest motiv, aspectul său lasă de dorit, până când Justiția va desemna adevăratul proprietar, locul aflându–se în custodia temporară a Serviciului de monumente, care ar trebui să primească bani de la Administrația parcurilor, însă suma n–a fost prevăzută în bugetul actual, după cum se știe.
Interesându–ne, am aflat că un anume domn Vlaicu este funcționarul însărcinat cu ținerea la zi a dosarului parcului Scuder. L–am găsit la camera 366 a Palatului Carolingian, inconfundabil datorită uniformei sale de vară din alpaca galbenă. Ne–a legitimat și s–a oferit, cu amabilitate, să ne furnizeze toate informațiile necesare. Am aflat cu această ocazie multe date relevante despre parcul nostru reprezentativ, începând cu biserica „Sfânta Rozalia”, ridicată deasupra gropii comune a ciumaților și dărâmată în timpul Abjurării, când a devenit colina Memorială actuală și continuând cu donațiile, amenajările, consilierii municipali care au dus la aspectul actual.
Dar, toate aceste amănunte vor face obiectul unuia din suplimentele noastre culturale; ceea ce ne interesa erau „lăstunii” din parcul Scuder, despre care domnul Vlaicu nu poseda nimic la dosar și în consecință nu avea cunoștință, însă a trimis un aprod să–l cheme pe administratorul interimar, domnul Pârcălabu.
Când a intrat în încăpere, domnul Pârcălabu a început prin a scuza pentru aspectul ponosit al uniformei sale din serj albastru, situație datorată camionului de guano care trebuise să fie descărcat în regim de urgență pentru evitarea locației, astfel că fusese nevoit să „dea o mână de ajutor” zilerilor primăriei. L–am întrebat de problema noastră.
– Ah, a zis dumnealui, lăstunii din parc! A început să se vorbească prea mult despre un fapt fără mare însemnătate care de altfel este, sperăm, pasager!
– În definitiv, a întrebat domnul Vlaicu, ce sunt acești „lăstuni”? eu știu că lăstunul este o pasăre călătoare, din ordinul paseriformelor, dar cum poate trezi interesul populației urbane?
– E, aici este vorba de altfel de păsări, a subliniat domnul Pârcălabu, mai precis de fantezia populară, înclinată spre metaforă, știți, lăstunii cuibăresc și în malurile râpoase ale râurilor, de aici asocierea.
– Chiar nu mai înțeleg nimic, a ricanat domnul Vlaicu., sunt sau nu sunt păsări?
– Nu sunt, domnule șef de birou, dar, dacă nu vă e cu supărare, l–aș duce pe dumnealui la fața locului, pentru a avea surpriza completă, înțelegeți, suficient de sugestivă pentru o relatare imparțială.
– Bine, domnule administrator cu surprize; dar tot astăzi vreau să am și un raport complet, care să nu lase loc nici unei speculații! La bună vedere, domnilor, la bună vedere!
– Așa e bătrânul, mi–a spus afară, confidențial, domnul Pârcălabu, trebuie să–și facă micul număr de exercițiu al puterii, altminteri ar imploda; înțelegeți. Apropo, domnule reporter, suportați inconveniențele unei apropieri discrete printre tufișuri?
L–am încredințat că uniforma mea din camgarn gri–petrol a fost special chimizată pentru diferite medii agresive; cât despre starea fizică, niciodată n–a fost atât de înfloritoare.
– Atunci așteptați un moment, să–mi iau rucsacul de serviciu, pe urmă ne îndreptăm direct spre obiectiv.
N–o să ne plictisim cititorii relatându–le cunoscutul itinerariu care leagă Palatul Carolingian de parcul Scuder; ne mulțumim să semnalăm că interlocutorul nostru, domnul Pârcălabu, a întreținut conversația, pe diverse teme, cu vervă și farmec. Am intrat în parc prin poarta septentrională și ne–am îndreptat către colina Memorială; de la chioșcul Pompierilor am penetrat tufărișul care, combinat cu ondulațiile naturale ale terenului, ne–a luat ceva timp ca să ajungem pe o ridicătură ce oferea oarecare vizibilitate.
– Iată, mi–a întins un binoclu domnul administrator interimar, acum scrutați versantul.
Am reglat instrumentul și am parcurs cu privirea suprafața ierboasă a colinei. Într–un loc, o pată neagră mi–a atras atenția – o scobitură, o vizuină, pe care am ațintit–o și răbdarea mi–a fost răsplătită căci o ființă, apoi încă una și încă una s–au târât afară și au început să se încaiere, în joacă, la poalele dealului.
– Dar sunt copii, am exclamat, uluit.
– Ei da, mi–a răspuns surâzător domnul Pârcălabu, ei sunt „lăstunii” – superbă metaforă, nu găsiți? E vreme frumoasă, se soresc și ei, asta e șansa dumneavoastră.
– Și cum s–au instalat acolo? Au săpat caverne? Cum trăiesc? În definitiv, cine sunt?
– În anul Jubileului a umblat la colină o echipă de arheologi; au vrut să evidențieze vestigii istorice, au săpat tunele de prospectare – ei le spuneau „sonde”... au recoltat ce au recoltat și au plecat. Pare–se n–a meritat să facă săpături sistematice, de la suprafață. După Cruciada Copiilor, când s–a bulversat epoca, un grup de–al lor s–a refugiat acolo și a supraviețuit; după cum se vede, informația a circulat. Au amenajat probabil interiorul, parcă bordeiele erau altfel? De trăit, trăiesc din mila publică, mici servicii, furtișaguri, nu pot să mă pronunț.
– Dar municipalitatea noastră nu îi integrează? am obiectat. Avem Institutul de Reeducare Conceptuală, Grupul Educației Volitive, chiar și Refugiul Dezmoșteniților ar putea face ceva!
– Nu sunt ai noștri, a răspuns, indignat, domnul Pârcălabu. Iar risipim banii obștei pentru venetici? Poate vreun fugit de acasă să fie din oraș, dar categoric acești „lăstuni” provin din alte locuri. Atât ar mai lipsi!
– Și dacă scurmăturile lor ajung la necropola ciumaților? m–am interesat. Ar fi un holocaust, fără discuție.
– Imposibil, mi–a răspuns interlocutorul. Aceia sunt la adâncime, acoperiți din belșug cu var nestins, aș vrea să văd cine poate săpa prin așa ceva. Fără discuție, nu există nici un pericol!
În acest punct al conversației noastre curiozitatea înnăscută de reporter m–a făcut să supralicitez:
– Aș putea să văd îndeaproape această comunitate, ca să zic așa, din interior?
– Ah, mi–a replicat administratorul interimar, surâzând cu șiretenie, se pare că dorim să ne aventurăm în caverne.
– Dacă este oportun...
– Am prevăzut aceasta, dar va trebui să ne înarmăm cu toleranță, sunt ființe îndepărtate de societatea noastră și nu pot afirma că le cunosc prea bine. Să–i abordăm!
Ne–am apropiat cu prudență, fără să facem gesturi de prisos, de gura acelui tunel, din fața căruia locuitorii dispăruseră. Nu se putea desluși mare lucru, dar domnul Pârcălabu a scos din rucsac o lanternă și mi–a întins–o. Hotărât, era un om prevăzător, impresie care s–a întărit când, din același loc, a extras câteva pachete de biscuiți, pe care le–a așezat jos, făcându–mi semn să ne retragem.
– Hai, pui–pui, a chemat el, hai cu tata!
După câteva minute de așteptare, mâini șovăitoare au apucat pachetele, posesorii lor s–au retras, temători, în expectativă. Am scos o bancnotă și am fluturat–o. A durat ceva timp până un copil s–a apropiat, cu mâna întinsă.
– Înăuntru, i–am spus, ți–o dau înăuntru. Și am arătat tunelul.
– Înăuntru, a răspuns el, e întuneric. Ce vrei înăuntru?
– Numai să mă uit, nu fac nimic, sunt cu domnul Pârcălabu. Mă uit, dau banii și plec.
S–au consultat o vreme, după care mi–au făcut semn să îi urmez și am pătruns în acea cavernă.
La lumina lanternei, s–a vădit un tunel de înălțimea unui adult mediu, întărit din loc în loc cu dulapi, uscați. De altfel, se simțea un vag curent de aer, probabil exista o comunicare, printr–o altă „sondă”, cu exteriorul, ieșiri de rezervă. După circa treizeci de pași am dat peste o încăpere mai largă, un fel de culcuș, în pereții căruia se vedeau alte trei deschizături. Am remarcat două feștile aprinse, câteva maldăre de boarfe, trei–patru locatari ce dormeau și un prichindel care a ieșit năclăit dintr–o scobitură; mi s–a explicat că săpa pentru mâncare. Atmosfera era suportabilă, deși cu mirosuri veștede. Mi–a atras atenția un iepure, apoi am distins și câțiva cobai, animale domesticite probabil din nevoia afecțiunii. Am scos aparatul de fotografiat și am luat câteva instantanee, ceea ce pare că i–a deranjat pe locuitori, așa că nu am insistat și m–am retras, după ce i–am anunțat că le dau bani la toți afară, ca să le fac o poză.
La lumina soarelui parcul Scuder mi–a apărut deosebit de frumos; chiar și domnul Pârcălabu arăta foarte simpatic. „Lăstunii” s–au aranjat la gura locuinței lor și i–am fotografiat, după cum se vede. Cu această ocazia am putut să–i privesc cu atenție și să fac unele constatări.
Poartă îmbrăcăminte simplă, cârpe înfășurate, între care am identificat resturile unor uniforme de salahori, școlari și chiar de paznic comunal. Când ies în oraș, mi–au spus, folosesc alte veștminte – de azilanți în tranzit, pentru a fi mai puțin remarcați și a putea beneficia de clemența populației. Am observat unele tatuaje, câteva inele, brățări și doi–trei cercei în urechi. Sunt de statură mijlocie (cam 1,60 m.), au trupul destul de proporționat dar palmele mâinilor și labele picioarelor sunt mari și inestetice; arată mai degrabă slabi. Au capul brahicefal, fruntea teșită, destul de îngustă, depășind cu puțin rădăcina nasului, care este proeminent, nu prea mare, cu aripi subțiri. Gura întredeschisă și bărbia rotundă întregesc chipul. Expresii precizate: fruntea încruntată, priviri furișe, cu coada ochiului, buze strânse. Păr castaniu cu nuanțe roșiatice sau gălbui. Pielea prezintă diferențe mari de culoare, dar toate nuanțele vădesc rasa eurasiatică.
Aceste observații se referă la un eșantion, pe care îl consider reprezentativ, întrucât cei pe care i–am contactat erau o parte din locuitori, un schimb ca să zic așa, ceilalți fiind plecați pentru activitățile lor cotidiene de subzistență.
Am înțeles, de asemenea, că au o organizare tribală riguroasă, ierarhică, pe care o ține sub control un anume Ai–Nefer, șef (unul din copii zicea „lugal”) al acestei comunități dar multele expresii argotice au făcut dificilă comunicarea. Rămâne în seama oamenilor de știință să aprofundeze caracteristicile acestor fii vitregi ai soartei.
Episodul următor va caracteriza mai bine câte se ascund sub o imagine de suprafață; el a fost declanșat de remarca mea cu privire la vârsta „lăstunilor”, propice unor agresiuni sexuale, a unor tendințe naturale în această direcție, în fine, a diferențierii (trebuie să spun că n–am identificat fete, poate erau retrase în adâncuri). Aici a intervenit domnul Pârcălabu.
– Ah, a zis el, vă interesează dacă au cunoștință de păcatul originar? Atunci priviți, a adăugat și a strigat: hiț–hiț?! Hiț–hiț! Hiț–hiț!
La auzul acestor sunete a urmat o reacție de nedescris: râzând și chiuind, „lăstunii” au început să se îmbrâncească, să–și smulgă cârpele, să se adulmece, să se încalece, rostogoliți pe iarbă, în convulsii, să scoată felurite sunete răgușite care stimulau acest pandemoniu, această saturnalie inimaginabilă, care ne–a determinat să ne retragem.
Presupun că raportul domnului administrator interimar va conține mai multe elemente decât reportajul nostru, căci comportarea sa a arătat o cunoaștere aprofundată a fenomenului. În felul acesta, rămâne o confirmare oficială a celor relatate, o dovadă a epocii noastre, o sugestie sociologică și, de ce nu, semnul unui vestigiu viu al trecutului – memoria oricărui popor.