Când tocmai se pregătea să înhame câinii, observă că Leda, care de obicei în astfel de situații era agitată și cu o lumină vie în ochi, stătea culcată cu botul între labele din față. “Nu poate fi bolnavă”, se gândi Chatham. El ar fi știut asta, căci pentru el sănătatea câinilor săi, hrana lor, și îngrijirea zilnică constituiau precepte de la care nu s-ar fi abătut pentru nimic în lume. Se apropie de ea și o mângâie. Cățeaua nici măcar nu întoarse capul, ci numai își ridică spre el ochii ei adânci și triști. Încercă să o ridice de la pământ, dar când își vârâ mâna dreaptă sub burta ei, Chatham încremeni. Nu de spaimă, ci de fericire! Pipăi șase mameloane puternice, semn că Leda va deveni în curând mamă. I se păruse lui că în ultimul timp cățeaua era mai lacomă la mâncare decât de obicei, dar pentru el ăsta nu era decât un semn că era sănătoasă. O mângâie pe bot, ca o încurajare binevenită, și abia atunci zări un licăr de lumină în privirea ei. Era fericită că stăpânul descoperise cauza stării ei de neputință și a refuzului unei călătorii albe și atât de dorită altădată. Animalul știa că o va lăsa să aștepte în liniște clipa miraculoasă, când va aduce pe lume cele șase suflete pufoase și mici. Chatham fluieră scurt și ceilalți câini veniră în fața lui, parcă ar fi știut că stăpânul are de făcut o alegere grea. Îl mângâie pe Rock pe blana-i cenușie și îl înhămă lângă Ranger. Avea doi masculi puternici la sanie și asta îl făcea să fie încrezător în expediția pe care o pregătea. Și care ar fi putut fi și ultima plecată de la Silver Flag...
Își făcu un vaccin, care conținea antidotul împotriva tuturor tulpinelor de virus cunoscute până atunci pe Terra, fără însă să spere prea mult în efectul său. Îl administrase și celorlalți cercetători de la bază, înainte să își înceapă expedițiile subterane, dar nu folosise la nimic. Porni spre peșteră, însoțit de primele stele, pe un cer care părea că se aplecase peste gândurile lui cu îngrijorare, așa cum făcea și bunica Waikati, atunci când îl pregătea de culcare. Peste puțină vreme Chatham simți în nări mirosul specific intrării într-o grotă. Amestec de umezeală, miros de lichen putred, șoapte ale vântului ce își abandonase trupul prin culoarele întunecate. Lăsă câinii la intrarea în peșteră și luă cu el numai barca gonflabilă și instrumentarul folosit pe teren. Pășea calm, deși simțea cum inima îi bate din ce în ce mai tare în piept. Se gândea la strămoșii lui, care se coborâseră și ei în lumea de dincolo, cu multe mii de ani în urmă, pentru a se iniția în tainele creației, pentru a descoperi semințele rodirii pământului din îmbrățișarea luminii cu întunericul. Intrarea în peșteră era asemenea unui amfiteatru care cobora sub tavanul de calcar, unde apa și timpul nemilos sculptaseră creații mirifice: scoici de un alb sclipitor, proeminențe largi, desprinse din pereți, ca și cornele unor berbeci uriași, flori de piatră răsucite în petale albastru-verzui, stalactite ce coborau asemenea unor șerpi de apă. Se oprea din când în când și cerceta cu atenție solul, ca și cum ar fi vrut să citească urme, străduindu-se să prindă zgomotele imperceptibile ce parcă suiau din străfunduri. Când ajunse la albia lacului Kaliningrad își pregăti barca. Cu mișcări calculate, încât se mira cum putea fi atât de echilibrat. Știa la ce se va expune atunci când va atinge cu pagaia de aluminiu undele răscolite de trupul firav al bărcii. Simțea cum din aburii ce se încolăceau pe chipul calm al lacului se înalță umbra contorsionată parcă a virusului ucigaș, care îi va pătrunde în pielea tăbăcită de geruri și i se va înfășura pe suflet, ca un ochi de ștreang, fără scăpare. Își potrivi pe față dispozitivul audio-vizual cu infraroșu, compact ca o cagulă militară. Privea fascinat tavanul, care începuse să se coloreze cu irizări de albastru și argintiu, reflecții ale chipului bătrân al lacului. Se oprea în răstimpuri, ca un cercetaș iscusit să asculte aerul foșnitor și clipocitul undelor ce se spărgeau de pereții laterali, înalți ca ai unei catedrale. Simții un curent ce venea dinspre latura din dreapta și vâsli prudent. Ajunse lângă o gură de puț de aerisire, prin care auzea cum șuieră curenții care se străduiau să ajungă undeva la suprafața calotei înghețate. Se mira de existența acestuia într-un astfel de loc și își spuse că nu putea fi opera naturii în niciun caz. Se îndepărtă și observă undeva spre partea de nord cum o lumină de un galben strălucitor devenea din ce în ce mai evidentă, așa cum lumina dintr-un tunel crește în intensitate, cu cât te apropii de ieșirea din el. Instinctul de conservare îi șopti să fie prudent. Lumina era din ce în ce mai puternică, iar curenții de aer tot mai puri, ca și cum ar fi fost filtrați printr-o instalație de epurare a noxelor. Se apropie de peretele lateral și ascultă preț de câteva clipe, ca un vânător la pândă, așa cum făcea când ieșea la vânătoare de foci pe banchiză. Se sprijinea cu mâna de peretele alunecos și pe alocuri lipicios, ca și trupul unui melc uriaș, și avansa puțin câte puțin. Ajunse la un mal cu piatră verzuie, transparentă, încât puteai vedea cum în trupul lacului fuseseră sculptate mici excrescențe de diferite forme. Trase barca pe mal și stătu ghemuit la pământ câteva clipe. Faptul că acolo sub pământ putea respira în voie, fu primul gând care-l făcu să se gândească la faptul că aici sub calota de gheață poate exista viață, așa cum specifica și Millner în raportul său către Pentagon. Auzi frânturi de voci slabe, care încetul cu încetul se puteau defini mai compact. Se întinse pe burtă și se târâ înspre locul, de unde i se părea că vine ecoul înfundat. “Nu, își spuse el, este o iluzie auditivă...nu pot fi voci omenești...Poate că nu mă mai pot concentra...Este un efect al adâncimii considerabile la care mă aflu...!”. Dar nu se înșela. Se auzeau acum distinct voci umane. Se apropie târâș și mai mult de acel loc și se opri înmărmurit. În fața sa se căsca o prăpastie de câțiva metri pe fundul căreia se afla o sală cu aparate și ecrane gigantice, un fel de cameră de comandă sofisticată. În fața ecranelor erau doi bărbați. Îi putea auzi acum distinct și îi putea și înțelege, fiindcă vorbeau engleza.
- Am primit ultimele fotografii făcute de naveta noastră spațială, spuse unul dintre ei, cu trăsături atletice. Totul indică o creștere a volumului de apă planetar peste cele mai optimiste previziuni ale noastre. Va trebui să intensificăm bombardarea banchizelor de coastă. Noaptea polară poate fi un scut bun în calea radarelor hominizilor. Când va veni și Robin vom deschide ecranul-arhivă. Să vedem pe viu imaginile surprinse deasupra Atlanticului și Pacificului.
- Am spus întotdeauna că anul 2050 va fi anul debarcării noastre pe Aquatica...îi răspunse cel de al doilea bărbat, mai scund, dar tot atât de bine echilibrat fizic. Este adevărat, am fost ajutați foarte mult și de aceste ființe iraționale, care mai populează acum pământul și care prin acțiunile lor sinucigașe și-au semnat sentința extincției totale...
Chatham observă lângă pereții laterali ai sălii trei bazine cu apă, așa cum sunt turnurile de salvare de pe submarine, unde sunt recuperați scafandrii pentru a-i pregăti să treacă de la presiunea din adâncuri la presiunea de pe vas. Nu apucase să le examineze și să le fotografieze, așa cum făcuse de altfel cu toată acea încăpere, când dintr-un astfel de bazin ieși un bărbat. Nu avea pe el niciun costum de scafandru, decât un combinezon dintr-un material fosforescent, asemănător înotătorilor, care uneori participă la curse de fond pe ocean. Doctorul își fixă dispozitivul cu infraroșu pe acesta. Observă că pielea cafenie de pe față i se usucă în mod instantaneu. Mai sesiză faptul că pomeții îi erau un pic teșiți spre zona nasului.
- Ah, Robin, bine ai venit. Tocmai discutam despre ultimele hărți de pe Aquatica întocmite de naveta noastră. Vrei să vedem imaginile?
- De asta am și venit. Hai, să-i dăm drumul!
Chatham rămăsese sclavul unui singur gând: cum ieșise acel bărbat dintr-o scufundare acvatică fără costum de protecție, fără ochelari sau tub de oxigen? Montă dispozitivul vizual cu infraroșu ultraperformant pe nivelul “Search” și îl îndreptă spre bărbat. Printr-un sistem audio, legat la un mic receptor atașat urechii doctorului acesta putu auzi rezultatele scanării: “Ființă din ordinul primatelor. IQ de valoare peste indicele superior uman. Temperatura corpului: rece. Dinamica corpului adaptată pentru imersiune la adâncimi mari. Culoarea pielii: roșu-cafeniu, specifică peștilor abisali. Lucioasă și rezistentă la variații mari de temperatură. Tipul de piele: caucazian, Fitzpatrick 3. Auzul foarte fin. Ochi fosforescenți, adaptați și la lumina naturală și la cea din adâncuri. În spatele urechilor posedă o pereche de branhii, care îi ajută să înoate fără protecție subacvatică. Posedă niște scuturi electrice în membrele superioare și posterioare, care le permit să descarce asupra unei potențiale amenințări încărcături de peste 500 de volți. Vorbesc întotdeauna limba teritoriului pe care se află. Acum, fiind poziționați deasupra unor baze americane, vorbesc engleza. Pot oricând printr-un sistem de scanare-traducere înmagazinat în emisfera stângă cerebrală să folosească orice limbă existentă pe Pământ. Denumirea speciei: oameni-amfibie. Reprezintă veriga de legătură care lipsește în filogenia omului".
Toate aceste informații îl bulversaseră pe Chataham. Privea cum pe un ecran imens apăruse harta Terrei, dar ca titlu central apărea ca titulatură “Aquatica”. Vedea cum fascicule luminoase roșii și albastre, ce plecau dinspre Antarctica, se îndreptau spre țările nordice și spre Canada. A realizat că atunci când oamenii- amfibie vor cuceri definitiv pământul, când topirea ghețarilor va duce la dispariția sub ape a unor întregi continente, planeta se va numi “Aquatica” și nu se mira de ce. Asculta fascinat dialogul bărbaților aflați în sala cu mașinării necunoscute lui.
- Peste cinci-zece ani, populația Africii, Asiei și a Europei, se va retrage treptat spre Regatul Unit al Marii Britanii și spre țările Scandinave. Populația Americii de sud, Centrale și americanii vor migra spre ținuturile nordice canadiene. Omenirea va intra în criză alimentară. Se va acumula pe un spațiu relativ mic un număr impresionant de locuitori pe metru pătrat. Imaginați-vă, un conglomerat de limbi, culturi, religii, obiceiuri, diferite și antagonice. Un alt turn Babel. Conflictual, supus vicisitudinilor vremii și lipsei de hrană. Va urma o cursă furibundă pentru cele câteva puțuri de petrol rămase pe platformele din Marea Nordului și pentru gazoductul transsiberian. Va fi un război total între europeni și americani, care-i va decima treptat, așa încât în 2050, când Aquatica se va întinde pe toată planeta, nu vom mai întâmpina dificultăți de a o popula cu civilizația noastră, aflată acum sub ape.
Chatham nu mai putea suporta să asculte predicțiile apocaliptice legate de planeta sa. Se retrase până la barcă și refăcu drumul spre ieșirea din peșteră. Găsi câinii neliniștiți, adulmecând cu boturile spre luna plină, care se topea pe după umerii de gheață ai lui Erebus. Simții o trepidație puternică a scoarței înghețate. Se culcă la pământ, atent la orice zgomot. Trepidația se amplifica. Ai fi zis că pântecele ghețarului fierbe și stă să dea în clocot. Auzi un uruit puternic și zări la circa 100 de metri cum se deschide o trapă în pustiul alb. Profilul unei farfurii zburătoare se înălță din abisul trapei și se pierdu la câteva secunde în atmosfera împietrită a nopții australe. “Farfuriile hipersonice, despre care vorbea Randell, gândi mecanic Chatham. Un nou asalt cu proiectile cu laser asupra icebergurilor. Omenirea a trăit ani de zile cu himera obiectelor zburătoare neidentificate. Marte, Jupiter, Saturn erau locațiile pe care omenirea le vedea ca baze de plecare ale acelor misterioase nave, care au îmbogățit imaginația fiecăruia. Dar cu toții s-au înșelat. Obiectele vin din acest adânc pustietor și au o misiune precisă: distrugerea planetei și a speciei umane”.
Se îndreptă spre bază deznădăjduit, cu inima sfârtecată de o tristețe de sfârșit de lume. În noaptea aceea, și în cele care urmaseră, dormise doar câteva ore. Se visa mereu înotând în lacul misterios și lovindu-se uneori de trupuri de oameni-amfibie, care-l priveau cu ochii lor fosforescenți, ca și cum i-ar fi spus: “Puțin, încă puțin și veți deveni o amintire!”. Încercase să ia legătura cu Cartierul General al Expedițiilor Antarctice din Pentagon, pentru a-i alerta asupra acestei amenințări din adâncuri. Dar îi era imposibil să prindă vreo legătură. Știa acum că cercetătorii din bază fuseseră considerați întotdeauna doar niște cobai, simple unelte de laborator. Dacă informarea lor acolo, în pustiul alb, ar fi fost una corectă, fără cenzurările electronice atât de binecunoscute ale Pentagonului și ale Agenției Naționale de Securitate, poate azi, omenirea ar fi putut porni un atac împotriva civilizației ce se năștea în subteran atât de amenințătoare. Cercetătorii din bază luaseră doar probe de sol, gheață și apă, dar nu încercaseră niciodată să cutreiere oglinda lacului, ca să descopere acel centru de comandă. Oricum, virusul îi atacase de la primele cercetări, ca un scut biologic, cu care oamenii-amfibie voiau să-și păstreze identitatea nevoalată.
Trecuse un an de la coborârea lui pe fundul peșterii. Paradoxal, virusul nu îl atacase. Mereu se gândea la asta și nu găsea un răspuns: ”Poate fiindcă nu am avut un contact direct al pielii cu apa. Am purtat tot timpul perechea de mănuși de protecție subacvatică. Dar poate că nu apa a fost germenele acelui virus necunoscut, ci atmosfera din peșteră! Da, asta a fost cu siguranță! Eu, fiindcă am respirat tot timpul prin cartușul filtrant al dispozitivului cu infraroșu, neinhalând direct aerul de sub ghețar, nu am fost expus la virus”. Dar aceste amănunte contau acum atât de puțin. Îi rămăseseră doar pustiul alb de cutreierat în căutare de surse viitoare de hrană și câinii lui dragi.
Leda dăduse între timp viață la șase căței sănătoși. Unul dintre ei, primul fătat și cel mai puternic, se atașase atât de mult de Chatham, încât în fiecare dimineață îl aștepta la ușă, ca și cum ar fi vrut să fie primul care să-i ureze o zi bună. Chatham își aduse aminte că Leda fătase foarte greu și că primul pui care văzuse aurora australă, fusese acest pui viguros, cu irizări de galben și alb, pictat cu cenușiu și pe care îl botezase tot Colț de stea. Nu știa pe atunci dacă animalul va mai însemna pentru el, ceea ce însemnase primul lui câine, cu care coborâse într-o noapte polară de la bordul unui avion, punând pentru prima oară piciorul pe acest tărâm. A vrut inițial să apere puii de nopțile nemilos de reci, dar ori de câte ori îi adăpostea în holul mare al bazei, Leda râcâia la ușă, până ce el i-o deschidea. Apoi ea îi lua unul câte unul, târându-i de ceafă afară, ca să se obișnuiască de mici cu nopțile, care vor aluneca peste trupurile lor de atunci și până în clipa morții
Într-una din nopți fu trezit de lătratul nervos al câinilor săi. Ieși afară precipitat, cu speranța că Randell trimisese în sfârșit pe cineva după el. Dar în perimetrul bazei nu erau decât câinii și noaptea însingurată. În zare, muntele Erebus arunca spre văile înghețate torente de lavă. Nu mai prinsese de la venirea aici nicio erupție. Toți câinii erau agitați peste măsură, și se strânseseră unul în altul, în cerc, ca atunci când venea viscolul. Numai Colț de stea, fără să se teamă, era undeva spre ieșirea din bază, privind așezat pe labele din spate la spectacolul de lumină și zgomot, la care participa pentru prima dată în viața sa. Câinele privea muntele Erebus, adulmecând nesățios aerul fierbinte amestecat cu palele de vânt rece ce se încolăceau pe versantul înghețat. Când Chatham veni lângă el, câinele își întoarse capul, ca și cum i-ar fi spus: “Suntem numai noi aici, stăpâne! Numai noi și pustiul acesta alb. Nici frigul, nici muntele acesta falnic nu ne pot doborâ vreodată!”. Chatham simți prin trupu-i ațâțat de aura războinică a câinelui său o chemare ce venea de peste vremuri îndepărtate. Îi răsunau acum în urechi cuvintele de luptă ale maorilor săi: “Ka mate, ka mate! Ka ora, ka ora! Voi muri, voi muri! Trăiesc, trăiesc!”. Privea muntele care părea ca un uriaș care-și făcuse un harakiri magic, lăsând ca din trupul lui înghețat de mii de ani să se scurgă puterea sângelui descătușat și victorios, ca un izvor de viață veșnică, care se lua la întrecere cu eternitatea ce i se așezase pe umeri. Chatham știa că fusese părăsit pentru totdeauna de semenii săi. Acolo, jos, în adîncuri îl pândeau alte ființe, cărora nu le aparținea prin nimic. Era singur. Doar el și câinii săi. Dar atât de puternic. El, ultimul descendent al războinicilor maori, începu ritualul dansului tradițional haka, privind amenințător spre cerul spuzit cu stele de gheață, ce-și odihnea fruntea de lună plină peste zbaterea vulcanului. Prin fața ochilor săi, coborând de pe pantele purpurii ale muntelui, prin teritoriul de fum al morții, fluturau umbrele strămoșilor săi, apoi ale celor care ca el pășiseră cu teamă și speranță pe acest pământ străin: George, Ross, Greg, Ray, Millner. Umbre ale unui trecut cufundat în zăpada nemiloasă, dar tandră, care păstrase parcă sub îmbrățișarea ei toate trăsăturile nealterate ale acelor ființe ce pieriseră pe banchizele tăcute. În noaptea australă, sub torentele de lavă fumegândă, corpul lui Chatham străpunse aerul tainic cu mișcarea energică a brațelor, apoi cu picioarele parcă scufundate în gheața veșnică. În liniștea de început de lume răsună glasul lui puternic, în timp ce ochii lui negri și sfidători, aruncau sulițe strălucitoare peste întinderea albă:

Ka mate, ka mate! Ka ora, ka ora! / Voi muri, voi muri! Trăiesc, trăiesc!
Tenei te tangata puhuru puru / Acesta este bărbatul păros
Nana nei I tiki mai / Cel care a adus soarele
Whakawhiti te ra / Și care l-a făcut să strălucească din nou
A upa ne! ka upa ne! / O treaptă mai sus, și încă o treaptă
A upane kaupane whiti te ra! / Și încă o treaptă mai sus...soarele strălucește!
Huu, huu!!!

Ka mate, simbol al celebrării vieții asupra morții! Cât de maiestuos se împletea strigătul de luptă al omului părăsit de toți și de toate în pustietatea albă cu șoaptele vântului domol ce învelea sub o crustă de vis lava ce stătea îmbrățișată acum în chingile tari ale ghețurilor. Alături de el un câine care privea, fără teamă spre vârful lui Erebus, sfidând și el timpul și destinul.

***********************************************************************
Anul 2050. Calota glaciară se topise acoperind pentru totdeauna o civilizație care luminase secolii prin cultură, artă, frumusețe, candoare...
Când oamenii-amfibie plecaseră pe submarinele lor nucleare să curețe apele de rămășițele omenirii în agonie, nu întâlniseră decât câteva enclave subacvatice. Supraviețuitori în câteva submarine, care nu rezistaseră atacurilor lor furibunde. Terra nu mai exista. Aquatica era noua denumire a planetei apelor. Oamenii-amfibie construiseră în străfunduri orașe minunate cu tehnologia lor de neegalat. Se deschisese o expoziție de holograme, în care artiștii vremii sărbătoreau victoria asupra umanității. Expoziția avea loc într-un sanctuar aflat sub ape, prin ai cărui pereți de sticlă puteai admira viața din adâncuri. Din loc în loc, din niște scoici mascate pe pereți răsuna muzica adâncului, blânda chemare a balenelor la împerechere. Delfini dansau printre vegetația luxuriantă spre deliciul copiilor-amfibie, care priveau fascinați panorama. Hologramele prezentate la expoziție surprindeau momente din încleștarea cu civilizația umană pentru cucerirea Terrei. În mijlocul sălii trona o hologramă gigant, în fața căreia oamenii-amfibie zăboveau preț de multe clipe, uimiți. Artistul recrease un moment de taină și mister. Sub un cer zăvorât cu stele, un vulcan își trimitea limbile de lavă spre puritatea banchizelor într-o nuntire misterioasă. În fața muntelui în flăcări, un bărbat și un câine. Figura lui degaja o voință de neimaginat, ochii lui negri străpungeau parcă umbrele nopții australe, căutând departe, dincolo de fruntariile muntelui. Era într-o poziție războinică, cea a unui dans ritual. Artistul surprinsese momentul în care tot corpul lui emana linii de forță nemaiântâlnite aici în străfunduri. Vizitatorii priveau muți de uimire determinarea de pe chipul bărbatului, gura lui, din care țâșnea peste vremi un strigăt triumfător de victorie în fața uitării, timpului și spațiului. La baza hologramei se putea citi titlul ei: “Prins între două lumi”. Era povestea lui Chatham, bărbatul imortalizat de un artist al apelor, în ultima lui confruntare cu pustiul alb și cu indiferența semenilor, care îl părăsiseră pentru totdeauna. Ochii lui priveau undeva, departe, spre clipa când clima de pe Aquatica se va încălzi din nou și apele se vor retrage și un alt lanț trofic va lua ființă. Lanț trofic care va avea ca ultimă verigă exponențială tot omul. Atunci vor răsuna pe o Terra Nova renăscută din propria-i cenușă acordurile unor noi simfonii, ca cele create de Bach și Bethoven, cu sute de ani în urmă, prin grădinile în floare și pe malul lacurilor tainice îndrăgostiții își vor șopti iar sonete închipuite zămislite de un alt Shakespeare visător. Pictorii vor surprinde pe pânze celebre armonia de culori a lumii, iar scriitorii vor remodela viața, omul și trăirile lui lăuntrice prin cuvinte împletite în rimă și ritm, pentru ca “sinele” să capete din nou valoarea lui filozofică intrinsecă și echilibrul să domnească între bine și rău, între frumos și urât pe acest nou pământ al făgăduinței…