Roland era fostul ei coleg din școala generală. După mamă român, după tată sas, el a apărut le ei în școală în clasa a patra, detronând-o pe Ana de pe locul de comandant de detașament pe care ea l-a cedat bucuroasă. Îi era mai bine în umbră, prea o exploataseră cu activitățile lor.
El a acceptat cu indiferență noua funcție, de parcă îi era totuna.

Își amintea mai ales de excursiile în care se pierdeau voit de grup pentru a-și povesti în liniște cărțile. El îi împrumuta șapca lui iar ea îl asista atunci când juca fotbal cu băieții. Atât, nimic mai mult.
Apoi...a fost smulsă din copilărie și din așa zisa lor relație n-a mai rămas decât un sertar cu scrisori, naive și copilărești, specifice perioadei de început a adolescenței, pe care o traversau amândoi.
Roland, asemeni tuturor copiilor crescuți numai de mamă, se maturizase prematur și prin ochii lui imaginea vieții era lipsită aproape în totalitate de rozul acela euforic și banal. Își urmărea scopurile și le finaliza aproape fără nici un efort și o uimea uneori pe Ana datorită cinismului parcă voit cu care ironiza orice sentiment ce depășea sfera practicului sau a cunoașterii. În clasa a opta însă, ceva neștiut se petrecuse cu el.
Totul a debutat cu ținuta în care s-a prezentat într-o zi la școală.
O pereche de pantaloni strâmți, de culoare oranj, și-o cămașă ciudată ce-i lăsa descoperit în întregime gâtul și parte superioară a pieptului.
Nu se mai purtau uniforme și ținuta de stradă se introdusese în școli ca semn al democrației de doi ani aproape, dar felul nepotrivit și caraghios în care s-a afișat el atunci, l-a discreditat aproape total în ochii celorlalți.
Privirile lor s-au intersectat în acea zi de multe ori, la fel ca de obicei dar Ana n-a reușit să surprindă vreun mesaj din acela din care-și trimiteau ei de obicei când se tatonau.
Aproape abandonase școala iar profesorii care-l apreciau au încercat să afle ce anume s-a putut întâmpla de au pierdut un elev model. Au investigat fără vreun rezultat însă. Amenințat de exmatriculare a venit și-a dat testele, a luat note la obiectele restante...fără nici o ezitare, aparent fără nici un efort de parcă nu lipsise nici măcar o zi.
Ana a fost aleasă din nou, de această dată"șefa clasei" iar Roland a devenit...o apariție rară.
Spre sfârșitul ultimului an școlar cei doi s-au întâlnit într-o duminică. Împreună cu încă doi colegi au mers la film. Atunci Ana a aflat că mama lui s-a recăsătorit și l-a lăsat singur mutându-și aproape toate lucrurile precum și afecțiunea în casa acelui bărbat, care-i hotărâse de la început că nu va locui și cu băiatul ei.
Nimeni nu poate ști ce sentimente neînțelese și uneori egoiste ascunde mintea unei femei îndrăgostite, nici el nu și-a putut explica de ce mama sa a ales să-l lase pe el, născut din propriul ei sânge, dăruindu-se orbește unui străin.

Și-apoi nu și-au mai vorbit. Au promis să-și scrie. Scrisori lungi, în care el povestea că a intrat la facultatea de drept, că e membrul unui club de karate, apoi că face parte dintr-o organizație ecologică și va pleca din țară...
Ana primea scrisorile și fugea cu ele în podul casei să le citească departe de ochii curioși ai maică-sii . Mai apoi însă ...nu i-a mai răspuns așa des. Ce rost avea? Ce să-i spună? Sau cum să-i spună că ea ...
Nu-i vorbă el știa că familia ei o ducea mai greu și Ana renunțase la facultate datorită acestui impediment dar nu știa adevăratul motiv.
Roland insista însă uneori amenințând-o ironic "o să vin să văd cu ochii mei" pentru că simțise depărtarea Anei de realitate și pasiunea ei excesivă pentru dealuri și câmpii.

În ultimul timp , în scrisorile Anei ideile au început să se amestece ciudat, frazele porneau agresiv și rămâneau în derivă fără finalitate.
Îi plăcea cum îi scria. Și-o imagina tot timpul alergând, într-o rochie lungă de vară, zâmbindu-i tainic sau ademenindu-l ca o sirenă a câmpiei. I se părea că e îndrăgostit de ea ca de o nălucire pe care dacă reușești să o vezi, se poate să se rupă toată vraja.
Despre Ana știa că-l așteaptă și totuși nu s-a grăbit nici o clipă spre ea, așteptând momentul optim pentru a o surprinde. Așa credea el...
Iar ea...nu spera și nici nu se temea vreo clipă de amenințările lui "lunare" .
Nu venise niciodată, de ce-ar fi venit atunci?

Acum stă incapabilă să spună ceva și-l privește.
Când îi scria era mai bine, putea să-și închipuie în cele mai spectaculoase culori reîntâlnirea, dar acum își dă seama cât de diferită e realitatea de visurile ei stupide în care nu există opreliști, nu trebuie să explici nimic, doar să creezi...imagini.
Și-apoi el parcă vine de pe altă lume, își zice ea ascunzându-și mâinile murdare de cenușă. O strânge în brațe, o împinge înapoi și-o privește...de parcă s-au despărțit nu demult...Nu-și amintea să-l fi îmbrățișat nici măcar atunci când și-a luat rămas bun de la clasă...nici măcar nu era prezent ...sau era...da, fusese și-i dăruise o poză în care ei îi părea cam fandosit îmbrăcat în haine de adult.


-Cum ai reușit să ajungi la capătul lumii? reuși să-l întrebe cu o voce ștearsă.
Fața lui radiază...acea față ușor palidă pe care acum nu e în stare s-o priveacă, poate de frica ochilor prea pătrunzători sau poate pentru că el nu mai e un copil teribilist și trist e...chiar un străin.
-Nu mă întreba cred că și dacă aș fi căutat capătul lumii tot l-aș fi găsit mai ușor. Ce fel de loc e ăsta? Acum te înțeleg de ce scrisorile tale aveau tendința să se transforme în basme ciudate. E de-ajuns că am traversat podul din capătul satului și crede-mă, n-am crezut că voi reuși să-l trec așa de tare se zguduia, apoi am intrat într-o lume ca-n filmele alea unde personajele intră, rămân fascinate și nu reușesc să se mai întoarcă, rămân pe vecie închiși de spiritele oamenilor mascați. Erau o mulțime de mascați la intrarea în sat, ce se întâmplă pe-aici?
-Fac repetiții pentru Anul Nou. Sunt obiceiuri de iarnă...cum e cu schiatul la voi.
-La noi? Adică...tu de unde ești?
-Eu...habar n-am...n-am rădăcini nicăieri.
Hai să-ți fac cunoștință cu membrii familiei.
El o cuprinde de după umeri dar se împotmolește în zăpadă iar Ana râde.

"Ce știi tu Roland despre ce te așteaptă?"

Maică-sa care în tot acest timp îi supraveghease curioasă de după perdele, apăru în cadrul ușii agitată.
Ea îl întâmpinase prima deschizându-i poarta, uimită de o așa apariție neașteptată.
Nu prea mai venea nimeni pe la ei, se izolaseră cumva de restul lumii poate mai ales datorită celor petrecute cu Ana.

Nu-l recunoscuse, nici n-ar fi avut cum, timpul își făcuse datoria temeinic iar acum în fața ei stătea un bărbat "prezentabil". Dar la auzul numelui se dumiri. Nu era străină de scrisorile pe care cei doi și le trimiseseră atâția ani, care zăceau acum undeva într-un sertar din șifonierul din sală.
Se gândi, cu inima tremurând că poate acea zi de Crăciun va fi o zi binecuvântată și Ana ei cea zbuciumată își va găsi norocul. De ce n-ar fi putut fi așa? Câte femei nu și-au schimbat destinul deși nu erau ca fata ei care, ce-i drept greșise o dată, dar n-a umblat de colo -colo.
"Cum a venit el atâta drum, pe o asemenea vreme, s-o revadă".
Își făcu cruce, rugându-se fierbinte tuturor sfinților, în timp ce îi urmărea pe cei doi. Încercă să-i facă semne Anei să-l ducă în casă,
"Pentru ce vine ea cu el în bucătărie. Așa îl primește?"

Dar fiică-sa părea că nu observă gesturile ei fugare. Privea ca de obicei în pământ de parcă-și pierduse mințile prin zăpadă și încerca să și le adune.

-Hai, intră Roland! Ana, adu scaune din casă, unde vrei să stea?
-Mai târziu mamă.
Pe pat, Andrei cânta admirându-și jucăriile proaspăt primite. Ridică ochii și fața i se lumină mai întâi văzându-și mama, apoi deveni brusc serioasă.
-Mami, uite, mașina mea cântă!
Ana-l ia în brațe și se întoarce cu el spre Roland care nu apucase să intre complet în bucătărie, rămânând cu un picior sprijinit încă pe prag, privind nedumerit când la Ana când la copil.
-El e Andrei fiul meu. Andrei, el e...
-Dănuț! strigă copilul zâmbind.
-O!...nu, nu-i Dănuț, deși are tot părul negru și e poate la fel de înalt, ba e chiar drăguț așa cum ne privește...dar nu e unchiul tău. E...Roland.
Îi rosti numele și-l privi adânc cu ochii ei verzi, cu un zâmbet resemnat și ironic.
-Da, mă numesc...
Nu apucă să termine cuvântul. Încercă să înainteze și se lovi cu capul de o grindă mai joasă. Lovitura-l făcu să se încovoaie caraghios și derutat aproape-și pierdu echilibru.
Liniștea profundă de-o clipă fu spulberată de râsul subțire, în scurte cascade a lui Andrei. Mama Anei care inițial se repezi să-l susțină, scăpă și ea un zâmbet înnăbușit.
Atmosfera deveni hilară și păru că el depășise momentul uimirii.
-Bună Andrei! Mama ta și cu mine am fost colegi. Dar ea...nu mi-a zis nimic despre tine. S-o cerți. Un copil așa frumos ca tine și să nu zică nimic?
Andrei nu e sfios. Îl privește atent și se-ntoarce spre maică-sa încruntându-se.
-Mami, de ce nu vorbești de mine?
Ana se așeză lângă el și-i mângâie fruntea vrând parcă s-alunge norul dintre sprâncenele lui fin arcuite.
-Pentru că tu ești secretul meu. Și un secret nu-l poți spune oricui, nu?
Se strecură apoi spre spre ușă cu zâmbet strâmb, fără să-l privească.
-Acum rămâi cu buni, mama se duce să pregătească focul să-l primim cum se cuvine pe...musafirul nostru neașteptat.
-Vin și eu cu tine! scânci copilul.
Interveni mama Anei nedumerită de comportamentul fiică-sii.
-Nu Andrei, noi ne îmbrăcăm bine, bine, îl chemăm pe bunicu' și ne ducem cu sania să vedem cum joacă hora mascații în deal la școală.
Băiatul țipă încântat și Ana dispăru după colțul casei.
Roland rămase așezat pe colțul patului, încercând să priceapă de ce i-a ascuns ce era mai important din viața ei, preferând să bată câmpii cu povești.
-N-am știut nimic. Și nu înțeleg de ce nu mi-a spus că s-a căsătorit. Oricum cred că...
Femeia simți cuvintele ascuțit...direct în suflet. N-o să mintă. Ana, cum o știa ea, n-o să-i ascundă adevărul.
-Nu e căsătorită...S-a întâmplat iar ea n-a vrut să facă nimic...și de-atunci...are lumea ei, mi-e tare frică...într-o zi o să înnebunească...vorbește singură, fuge pe dealuri, e cu ochii numai în cărți și se zbuciumă noapte de noapte de parcă o fugăresc niște demoni...parcă-i blestemată...nu știu ce să fac.
Ultimele cuvinte fuseseră spuse cu voce abia șoptită, printre sughițuri reținute. Lacrimile izvorâră din nou croindu-și albie prin ridurile chipului ei împodobit de tristețe.


Ana traversa agale prispa casei căutând din nou cu ochii drumul, murmurând cuvinte, mirându-se cât de frumos ninge și ce plăcut e sentimentul care îi zvâcnește din inimă și-i cotropește cald coșul pieptului, prelingându-se parcă în stomac.
"Mintea nu vrea să mă ajute, inima mi-o simt de parcă nu-i a mea așa bate de-aiurea...ce situație tâmpită! Acum deja cred că știe tot.
"-De ce nu i-ai spus mai devreme? o întrebă parcă cineva.
-Pentru că...
-Sperai că într-o zi o să vină, nu?
-Să zicem că da. Ce e rău în asta, oricum ...n-o să ...mai ales acum.
-Naivo...doar știi că ai vrea să...
-Da cred că aș vrea...dar ce contează ce vreau eu...și-apoi cum aș spera că va mai putea fi ceva dacă acum știe?
-Luptă! Ai preferat să te umilești, să te ironizezi, să-ți plângi de milă și să te refugiezi în rahatul tău de lume ca-n povești...trebuie să faci ceva...ești absolut ridicolă.
În loc de toate, ai putea să te duci să te schimbi, să faci focul, să-l inviți la o cafea, să te îmbraci cu zâmbete, de ce nu? Bineînțeles dacă ești în stare..."

Cine ar fi văzut-o și i-ar fi auzit murmurul...ar fi râs sau poate s-ar fi îngrijorat de situația ciudată și oarecum comică în care ar fi surprins-o, sprijinită de pridvorul casei, ninsă și zgribulită ca o arătare cu mintea rătăcită .
Dar cine putea s-o vadă?