Cum poți trăi fără un prieten devotat? Este oare amintirea singurul lucru, cu ajutorul căruia, din când în când, la ceas tainic să-l regăsești prin spuma vremurilor ce s-au prelins peste zilele și nopțile tale, ca un val rătăcit și stingher într-un ocean de spaime?
Chatham știa că pierderea lui Colț de stea rupsese din el adânc și că niciodată, indiferent câți câini ar mai fi avut, niciunul nu îi va putea lua locul. Cu acest gând, în două ore ajunse la baza de sub munții Prince Albert. Colonelul Graham însă nu mai era în viață. Ultima clipă îl prinsese în fața stației de înaltă frecvență, căutând să ia legătura radio cu cineva, de la care aștepta să-i vină salvarea. Chatham îl sună pe generalul Randell și ceru instrucțiuni.
- D-le general, îmi pare rău, dar am ajuns prea târziu...! Colonelul Graham nu a mai putut rezista. Probabil, a făcut un blocaj renal...
- Þi-am spus să pleci cu un transportor cu șenile, dar tu te-ai încăpățânat și ai ales câinii...
- Am fost prinși în mijlocul unei furtuni de zăpadă! Nici cu transportorul nu puteam să răzbesc, până ce ninsoarea nu s-ar fi potolit...
- Poate ai fi reușit...Oricum, faptul este consumat. Mă și miram să mă fac înțeles de un neozeelandez ca tine, prins încă în magia strămoșilor lui...în ciuda faptului că ne aflăm în anul de grație 2035...
Chatham făcu o pauză mare și generalul crezu că s-a pierdut legătura.
- Alo, Chatham, mai ești acolo?
- Da, răspunse acesta cu vocea sugrumată de durere. L-am pierdut pe Colț de stea...
- Cum l-ai pierdut?
- Când a început viscolul, am vrut să-mi protejez câinii. I-am adunat în jurul saniei. Atunci am observat că el se rănise, probabil, într-un ciot de crevasă. A început să piardă mult sânge. Apoi din cauza frigului puternic eu am intrat în starea de uitare albă. Am adormit. Dacă nu erau câinii care să mă protejeze cu trupurile lor muream și eu. Pe Colț de stea l-am găsit acoperit de zăpadă și cu o cangrenă urâtă la laba piciorului. Nu a mai trăit decât câteva clipe, ca și cum m-ar fi așteptat să fiu lângă el.
- Îmi pare rău...sincer îmi pare rău, Chatham...! Te rog să-l îngropi pe Graham, până ce noi vom reuși să-l aducem acasă...Dacă o vom mai face vreodată...
Vocea generalului era plină de deznădejde și Chatham simțea în inflexiunile ei că acesta îi ascundea ceva.
- S-a întâmplat ceva, simt asta! Vreau să fiți sincer cu mine! D-le general, ne cunoaștem de atâția ani de zile...
- Vezi, tu, Chatham, sunt lucruri pe care nici chiar eu nu ți le pot spune, în ciuda afinităților ce ne leagă de atâta vreme. Un singur lucru îți pot dezvălui. Omenirea se află în pragul unei extincții universale. Am poluat în mod nejustificat nu numai teritoriul pe care noi trăim, ci și pe cele unde am căutat noi resurse, cum este de exemplu Antarctica. Toate deșeurile de la stațiile științifice urmau să fie scoase în afara continentului pe vapoare. Dar noi le-am descărcat direct în ocean sau pe gheață, în ciuda protocolului de mediu pe care tot noi, țările care avem baze în zonă, l-am semnat. Poluarea cu produse petroliere, cum a fost surgerea de țiței din 1989 și o serie de poluanți chimici au avut grave consecințe asupra faunei și climei. Dar cel mai mare pericol l-au avut gazele cu efect de seră, cu urmarea lor fatidică, efectul de încălzire globală, chiar și în zonele polare. De aici, pericolul, care deja a făcut primele victime, al topirii accelerate a ghețarilor. Voi, acolo, în mijlocul ghețurilor ați fost văduviți ani buni de o informare corectă...sinceră...
- Ce vreți să spuneți?
- Chatham, în ultimul an, doi dintre cei mai mari ghețari ai Antarcticii s-au topit brusc, într-un timp curios de scurt. Este vorba despre uriașul iceberg din Insulele Adelaide și de icebergul cunoscut sub denumirea de B-15 A. Niște coloși de gheață, care au dizlocat cu ei o cantitate înfricoșătoare de apă. Dacă la începutul anilor 2000, nivelul Oceanului Antarctic creștea anual cu 3 mm, acum creșterea este 5 cm. O parte din coastele Noii Zeelande, din cele ale Australiei, insulele Falkland și o parte din plajele Argentinei au fost înghițite de ape...
- Nu se poate! Ceea ce îmi spuneți, nu poate fi adevărat!
- Ba da! Lumea de acolo, atât cât s-a mai putut salva, s-a retras spre alte zone, spre nord. Se preconizează ca în maxim cincisprezece ani ghețarii din sud, precum și cei de la Polul Nord, unde temperaturile au crescut constant cu câte 2 grade, se vor topi și vor acoperi planeta de ape. Civilizația noastră va pieri...
- D-le general, ceea ce îmi spuneți mă înfricoșează. Și noi, aici, de ce nu am aflat asta...?!
- Am vrut să vă protejăm cercetările, să nu vă abatem atenția de la ceea ce este pentru voi, ca oameni de știință, mai important, viața de sub calota glaciară a Antarcticii...Mai mult, sateliții noștri au surprins imagini ale unor farfurii zburătoare hipersonice, care în mod regulat bombardează cu focoase laser marile banchize și icebergurile ce alcătuiesc țărmurile Antarcticii. O altă civilizație, mult mai evoluată decât noi, se pare, își pregătește debarcarea pe Terra, obligându-ne să ne retragem din calea apelor. Oricum, un singur lucru îți mai pot spune și asta fiindcă țin foarte mult la tine ca om și specialist. Să nu intri vreodată în peștera lacului Kaliningrad!
- De ce?
- Atât îți pot spune! Restul este strict secret, cred că mă înțelegi! Acum fă-i o înmormântare decentă colonelului meu și întoarce-te la bază. Am auzit că Ross și Millner s-au îmbolnăvit și ei...
- Ei au intrat mereu în peșteră...au luat probe de apă...ca și George, fostul meu șef, care a murit...D-le general, ce se ascunde de fapt sub calota de gheață?
- Asta am vrea să știm și noi urmărind cercetările pe care colegii tăi le fac pe mostrele aduse din adânc...Fotografiile realizate de sateliții NASA nu au putut penetra foarte mult în carnea de gheață a continentului...
- George...George Russel...Care a fost cauza morții lui?
- Chatham, băiatule, doar ți-am spus, sunt informații pe care nu ți le pot dezvălui, oricâte clipe dragi ne leagă! Le voi duce cu mine în mormânt...Ai grijă la drumul de întoarcere și mai vorbim!
Când doctorul a ajuns la Silver Flag, liniștea domnea peste întreaga bază. A intrat speriat în prima încăpere, cea în care își țineau aparatura de intercomunicații. Era pustie, lucru nefiresc, atâta timp cât legăturile dintre bazele de pe continentul de gheață și cele cu lumea exterioară erau unele deosebit de active. A trecut apoi în camera ce ținea loc de salon, unde nu se afla decât Greg Paltron, geologul.
- Salut, Greg! Dar unde sunt ceilalți? Au coborât în peșteră după probe?
- Nu. Ross și Millner au aceleași simptome ca ale lui George. Eu și Ray Sanders am hotărât să nu mai intrăm acolo, jos. Se întâmplă ceva și nimeni nu vrea să ne dea niciun indiciu.
- Am vorbit cu Randell, dar mi-a spus că nu-mi poate spune prea multe.
- Nicio problemă. Eu am un prieten bun la Pentagon. Ne cunoaștem din anii facultății. O să încerc să iau legătura cu el prin Skyp. Vezi ce fac cei doi, deși nu prea cred că o să-i poți ajuta prea mult. Ross delirează de câteva ore, iar Millner refuză să vorbească cu noi.
Situația aceasta nu putea să mai continue. Dar în ciuda eforturilor lui Chatham de a lua legătura cu cei care le coordonau de pe continent activitatea, nimeni nu răspundea la apelurile lui. Peste două zile însă, primi pe telefonul prin satelit un video-mesaj. Era de la generalul Randell: “Chatham, îmi pare nespus de rău pentru ce se întâmplă acolo, la voi. Sunt lucruri care depășesc puterea mea de decizie. Dar nu și pe cea de om...Vreau să fiu sincer cu tine. Până la capăt! Ați fost abandonați. În peșteră există un virus necunoscut, ca o autoprotecție a lumii din adâncuri vis-à-vis de intruziunea noastră acolo. Sunteți un posibil focar de contaminare pentru noi, cei de aici. Va trebui să vă acceptați soarta, în numele umanității, a celor de acasă. Pentru colegii tăi acest act este unul firesc. Ei toți sunt militari, au semnat un jurământ. Dar tu, care ești civil, nu știu cum vei suporta acest gând. Îmi pare rău, ai fost întotdeauna onest și atașat muncii tale. Și idealurilor care ne-au animat să cucerim acel continent blestemat. Acesta este ultimul mesaj din lumea de aici. Domnul să vă aibă în pază!”.
Acum Chatham știa că soarta lor era una legată numai de acel pustiu alb și neprimitor. El nu avea acasă familie. Doar câțiva prieteni, care desigur că îl vor uita în scurt timp, și care probabil se refugiaseră în Europa, acum, după topirea apocaliptică a icebergurilor. Sau poate nu mai apucaseră să o facă. Ross și Millner muriseră peste câteva zile. Peste o altă săptămână Greg Paltron și Ray Sanders îi urmaseră. Chatham, medicul care absolvise cu "Magna cum laudae" cea mai elitistă facultate de medicină din lume era neputincios în fața acelui virus care urcase printre oameni ca un blestem ancestral. Rămăsese singur în bază. Avea alimente pentru trei ani, oceanul și banchizele îi puteau oferi mijloacele de subzistență pentru un timp și mai îndelungat. Dar dincolo, dincolo de banchizele uriașe, el nu știa dacă omul mai este stăpân pe Terra sau nu. Mijloacele de informare electronică se împuținau pe zi ce trece, site-urile pe care el navigase mereu nu mai existau. Dar găsise pe masa de lucru a lui Millner un material, pe care acesta nu mai avusese timp să-l expedieze la Pentagon. Era un raport clasificat “top secret”, singura sursă care putea oferi informații despre lumea de sub calota înghețată, unde el și colegii lui coborâseră de atâtea ori pentru a preleva probe. În studiul descoperit de Chatham se specifica faptul că fuseseră înregistrate în zona de deasupra localizării lacului Kaliningrad mari variații de câmp magnetic terestru care, aprecia Millner, nu se pot explica decât fie prin existența în adâncuri a unei mari cantități de minereu de fier, fie a unor ruine. Probele aduse la Silver Flag și analiza lor secvențială în laborator erau dovezi că acolo, în acea peșteră misterioasă, există condiții pentru unele forme de viață. Apoi urma o frază, care îl făcu pe Chatham să încremenească: “Există dovezi de floră și faună, care ne îndreptățesc să credem că în urmă cu câteva zeci de mii de ani, Antarctica era un continent înverzit, care a fost acoperit cu o platoșă groasă de gheață, probabil în urma unei schimbări bruște a aliniamentului polilor tereștri, după ce Pământul a fost lovit de un meteorit. Este foarte posibil ca locuitorii de atunci ai Terrei, care ajunseseră la o civilizație foarte avansată, să fi descoperit această peșteră, ce prezenta condiții favorabile de viață, și să se fi retras pentru totdeauna în adâncurile ei. Este nevoie de sprijin logistic, uman și militar pentru a putea coborâ spre miezul acestei locații, unde s-ar putea să întâlnim forme de viață evoluate”. Chatham rămăsese înmărmurit. Deci, intuiția lui privind blestemul acelor locuri, reflectat în răspândirea acelui virus necunoscut, fusese una exactă. Lumea de sub adâncuri își apăra structurile într-un mod extrem de evoluat, ținând cont de faptul că nici laboratoarele Terrei nu fuseseră capabile să descopere tulpina ucigașă a acelui virus. Doctorul știa că este condamnat să piară, așa cum de altfel și dorea, pe tărâmul acela insolit și pustiu. Dar considera că este de datoria lui de om și de savant să nu o facă până ce nu va ști ce anume se ascunde în peștera lacului Kaliningrad. Pregăti sania și se hotărâ să ia cu el câinii cei mai experimentați, Leda și Ranger. Peștera se afla la mică distanță de baza lor. Își luă provizii pentru câteva zile. Barca pneumatică gonflabilă, lanternele cu laser, care se puteau autoîncărca de la temperatura epidermei celui care le folosea. Instrumente de observație de ultimă generație: dispozitivul vizual cu infraroșu, capabil să transmită celui care-l folosea toate datele legate de structura fizică și psihică a obiectului vizat, reportodiscurile audio-vizuale, aplicate sub forma unor plasturi minusculi pe frunte, folosite pentru înregistrarea zgomotelor din natură, de care doctorul se folosise ori de câte ori plecase în cercetare pe banchize. Protejat și de noaptea polară, care își întinsese aripile tăcute peste nemărginirea argintie a ghețurilor, porni într-o aventură, poate unică, dar dureros de tristă, întrucât știa că nu va mai avea cui transmite secretele, pe care poate le va descoperi acolo, în străfunduri, contactul lui cu lumea civilizată fiind un capitol încheiat. Nici chiar amenințarea contaminării cu acel virus sălbatic nu îl mai putea speria. Era singur, într-o lume pustie. Trebuia să-i afle taina, indiferent de consecințe...indiferent de ceea ce va descoperi în peștera misterioasă...
- va urma -