poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-10-24 | |
FIȘE DINTR-UN PSEUDO-DICÞIONAR ONOMASTIC
Pentru A, cu care începe alfabetul AMARYLLIS Amaryllis e planta care mă însoțește din copilărie. Face parte din familia amarilidacee, cum crinul face parte din liliacee, ambele din același ordin, care am uitat cum se cheamă, caracterizate de bulb, precum ceapa și usturoiul. Din familia iridacee face parte stânjenelul - iris. Fost-au multe fete în casă, unele urmară pensionul, prinseră a cânta la clavecin, a vorbi franțuzește, a sorbi delicat din cupa de șampanie, tresărind feciorelnic la explozia fiecărei bule înșelătoare. Lily te poate ucide cu parfumul greu al trupului ei, dacă riști să-i acorzi o noapte întreagă de dragoste și, de jenă ca țipetele ei dezlănțuite să nu contrarieze invitații, ții geamul închis până dimineața. Iris nu te stânjenește mereu, e discretă, te lasă să faci curte vecinelor de peste lac, dar te surprinde într-o dupăamiază când dorm cu toții și când ai vrea să meditezi singur în leagănul copilăriei, își înghesuie trupușorul subțiratec, cu fese băiețești, pe bancheta îngustă a leagănului și, cu un surâs ștrengar, îți citește pagini ironic-zglobii din jurnalul ei intim, din care înțelegi că ți-a pus piedică de nenumărate ori - în imaginația ei. Vag stingherit, căci nu știi cum să te porți cu ea, la granița șerpuitoare între puștoaică și femeie, pretinzi o durere ce cap, declini ferm oferta ei de a-ți aduce sărurile mătușii, pretextezi ca n-ai vrea să indispui lumea și o ștergi ușurel la bucătarie, unde cele două surori rămase acasă, alium cepa și alium sativum, coc cuptoare de cozonaci parfumați și, ca să se apere de dogoare, și-au scos iile, că doar cine-o să intre în bucătărie, să le vază nurii. Prima te fulgeră cu o privire verzuie: nu pune mâna, domnișorule, țâțele astea e rezervate pentru vizitiu, că i-a fi și lui drag, și vă împlimbă de ajuns toată ziulica pe cele coclauri. Mai bine du-te fuguța în biroul tatei, duduca Amaryllis îi sângură. Da'de ce-i spui duduca, dacă ți-e soră bună, mai tragi tu de timp, chitind să ieși din bucătărie pe ușa ailaltă, spre cămară, unde alium sativum, în subversiv dezacord cu sora ceapă, ți-o coace de câteva clipe. Asta măcar te privește pieziș, scurt, pe sub gene, se preface că se lasă păcălită s-o strângi o țâră la pept și-ți rupe gura cu un sărut haiducesc, apoi îți trântește verde, jumate cu haz, jumate cu năduf: no, amu meri la cocoane, țucă-le, mai înșiră-le și poezele, să te simță că vii de la bucătărie. Așa-ți trebuie. Nu puteai să stai în camera ta și să scrii acasă? Mesteci o mână de pătrunjel, o coajă de scorțișoară, degeaba-degebuța. De la fereastra ta se vede spre cea a biroului tatălui fetelor. În geam, duduca Amaryllis, mândră, elegantă, de o senzualitate tropicală, melancolică totuși, très hautaine, absentă, cu gândul la Civita Vecchia, zâmbește în vag, o clipă lungă, apoi pare a murmura ceva. Minune! Cele două geamuri încep să vibreze rezonant și neauzit, iar în mintea ta sleită de impresii amestecate, se precizează ca un șarf fotografic: În falduri se lasă neagra cortină, Pasărea Phoenix țâșnește spre cer Și-aripa-i învinge suflarea de ger. Adun cenușa rămasă în tină, Să-i gust amarul fără de vină. ARIEL: Fiind băiet, cutreieram prin lunci, mai la scaldă, mai cu vaca. Îmi amintesc, ședeam odată în buza unei peșteri, pe malul Ozanei, cu o carte mare pe genunchii colțuroși. Cartea – cu desene despre care aveam să aflu peste ani că se cheamă grafică de peniță. Alături de mine ședea Ariel, o zgâtie de fată cu genunchii la fel de colțuroși, careș-i trăgea lumânările ce-i picau peste buze tot la 2-3 minute. Avea părul ca de vulpe, vântul i-l dezmierda când vrea dânsul, o inimă cât o nucă, ce bătea morse în urechea mea stângă, când, după ce ne dăruiam unu alteia felia de pită cu magiun, eu număram stelele ce nu se vedeau pe cerul zilei, hodinimdu-mi capul plin de gânduri de ducă în poala ei. Rămăsesem la o poveste înfricoșată și plină de mister, al cărei titlu nu eram nici unul în stare a-l silabisi. Ceva ca Philemon și Baucis, după desene părea despre doi copii ca noi, fără decât numa’ că ăia erau cu oile, nu cu ale două vaci surori de le pășteam noi, eu cu Ariel. De-odată, o umbră mare-mare se așternu peste carte. Un domn care apăruse de nicărí, zic domn că nu avea haine ca pe la noi, ci mantie neagră, pălărie tot neagră da’ largă, cât o roată de car, plete negre pe lângă o față palidă cu ochi cam triști. Purta cămeșă albă, de borangic, strânsă cu un brâu roșu. Mă copii, oare unde-i p’aci drumu’ cătră Civita Vecchia? Nu apucarăm a ne mira că vorovește ca pe la noi, că dispăru. Se duse nicărí. La o țantimă de picioarele noaste desculțe, ale mele și ale lu’ Ariel, rămase o curea subțire, de piele neagră, ca un șarpe cum nu mai văzusem, de care era legată o figură spălăcită, de aramă coclită. Îmi amintii că apucasem s-o văz în despicătura cămeșii străinului. Ariel lăsă cartea să cadă, smulse rotocolu de aramă coclită, ca un bănuț mai mare, îl duse la pieptuțu ei, pe care abia ieri zi mă lăsase a vedea cu mânurile mele cum îi bate inema și zâse: Apăi, Grigore frate, io mă duc. Un’te duci fă, zisăi mai răstit, să nu auză că mă săgetă undeva unde știui abia atunci că și io am inemă. Și cine duce vaca acas’? N-auziși? La Civita Vecchia mă duc. Apăi, no, rămâi cu bine, Grigore. Și Ariel dispăru nicărí, de parcă până atunci mărsăsăm numa’ io cu vacile alemândouă. Mă uitai după vaci, pășteau liniștite pe tăpșan. Mă uitai pe carte, nu mai văzui nimică. Mi-o fi intrat vre-o musculiță-n ochi. Da-n amândoi deodată? Scosăi brișca să-mi tau o cloambă, să-mi fac o fluieră. DAGMAR Dagmar Georgescu era studentă la teatru. În vacața de după anul II, între un turneu estival cu teatrul Orphaeum, în Scoția și Festivalul Internațional de Teatru Studențesc de la Monserrat, unde juca într-o dramatizare originală a regizorului, cunoscutul realizator la televiziunea locală, prozatorul și dramaturgul Raul Þintaură, de care erau îndrăgostite absolut toate colegele cu excepția ei, își oferise două săptămâni de vacanță totală, vacanță în vacanță, prinzând bronz colinar pe trupușorul de băiat, retrasă cu un pled ecosez, câinele ei Laurențiu, un colley autentic și un laptop conectat la zappmobile, primind și mai ales expediind mesaje electronice tout azimut, deși, cumva, cea mai mare parte din ele aveau adresa implicită, interioară, Civita Vecchia. Tăpșanul unde-și instalase pledul ecosez, situat pe una din cele șapte coline între care se așezase orașul, ca Roma, ca Istambulul, domina drumul de la ultimul tentacul urban până acolo, început ca drum de mașină și terminat ca potecă. De-odată se întâmplară simultan 3,14 lucruri: buzzerul semnală un mesaj, de la un necunoscut Laurențiu Dan Morujan, câinele, tot Laurențiu, probabil gelos, își arătă colții, dar dădu și din coadă, iar din liziera pădurii ieșiră pe potecă șapte indivizi echipați de excursie, cu bocanci, hanorace, rucksacuri și toate cele, pe vrema asta aproape toridă. Cine îndrăznește a-mi tulbura solitudinea meditativă, parodie Dagmar stilul necunoscutului interlocutor, și-l trimse de îndată pe Laurențiu în recunoaștere. Mesajul necunoscutului avea un fișier atașat. Antivirusul semnală lipsă viruși cunoscuți. Dagmar clickui cu un soi de ciudă atașamentul. Spre uimirea ei, era o imagine, o fotografie. În fotografie, exact peisajul pe care-l avea în fața ochilor, cu blocurile cenușii ale tentaculului urban în fundal, cu pădurea Haiducului, cu cei șapte excursioniști oarecum caraghioși, dar unghiul imaginii era oarecum în spatele ei, în cadru se vedea ecranul laptopului, părul ei arămiu, spatele delicat, fesele de băiat prinse în costum de baie ecosez, ca pledul. Dagmar roti, oarecum derutată, cu 180 de grade, privirea ce căpătă brusc nuanțe sinilii. Nu văzu decât cerul. Era inimaginabil de adânc, de limpede și de transparent. Undeva, vântul rostogolea norii. ADNANA Adnan și Amin Al Djaafar, doi studenți sirieni, frați, vecini de palier în blocul E de la Grozăvești, îmi spuneau amuzați că la ei forma feminină a numelui, Adnana, nici nu prea se folosește. Când le răspundeam că eu am întâlnit un personaj cu numele ăsta în literatura română, mă simțeam ridicol, căci mă comparam vrând-nevrând cu englezul dintr-o schiță de Capek. Omul aducea ca argument într-o dispută asupra destinului Juliettei Capulet faptul că el a fost la teatru și a văzut exact cum se petrecuseră lucrurile. Într-o seară de vară, Muhammad Yassin, un somalez zgubilitic, poreclit Charlie, s-a apropiat de mine, oarecum timid. Am intrat brusc în alertă, știindu-l campionul piraților. Doar el ne asasinase 3,14 luni de primăvară punând între 3 și 4 dimineața “Je t’aime, moi non plus”, cu Serge Gainsbourg și Jane Birkin, dată la o intensitate așa de savant calculată încât prin pereții ca de carton ai camerelor să penetreze numai și numai gemetele englezoaicei. Tortură mai rafinată decât șmecheria asiatică, aia cu bolduri trase prin fâșii de calc, înfipte sub unghii, după care dai drumu’ la ventilator. Așa că devenii prudent. Charlie mă rugă să-i plimb prietena, că el are examen a doua zi și n-are timp în seara asta. Bine, și dacă prietena mea vrea să se plimbe tot în seara asta? O să-i explic ei și o să înțeleagă, pară piratul, surâzând cu toată claviatura, și o să-i fac cadou o fiolă de Chanel nr.5. Aiurea Chanel nr.5, nu că n-ar fi fost în stare Charlie, dar nu era capabil să se țină de cuvânt. Prietena lui Charlie sosi pe treptele blocului E și se pretă suspect de iute manejului. Era cu doi buni centimetri mai înaltă ca mine și, deși drăguță, nu-mi spunea absolut nimic. Am aflat rapid că șade în Giulești, am orientat plimbarea într-acolo, gândind să scap mai ieftin, da’ odată ajunsă sub umbra scării ei de bloc zise că n-are keff acasă, că ai ei sunt plecați, placa cunoscută, doar-doar oi fi curios cum arată apartamentul pe dinăuntru, în fond fata avea program de distracție, ce mi-era Charlie, ce-mi era băiatul ăsta manierat, rezervat și sobru, deci cu atât mai excitant. Pe vreme aia aveam, însă, o concepție cât se poate de convențională despre fidelitate, în fine, ca să n-o lungesc, am pendulat între scara de bloc giuleștean umbrită de iederă și scările blocului E dela Grozăvești fix de 3,14 ori, când, de-odată, macadamul de sub sandalele mele se arcui, în dreapta și în stânga crescură lanțuri grele, legate de piloni solizi, prietena lui Charlie, înaltă, plinuță, brunetă tunsă garson deveni subțirică, chiar colțuroasă, părul i se făcu arămiu, lung, palma (p’alma?) din fermă, de handbalistă, deveni nervoasă, sensibilă, ca o frunză de magnolie. Dumul pietruit, străjuit de lanțuri, arcuit, se dovedi un pod. Lung. Apa peste care trecea era, deci lată. Merg, pășesc. Făptura, alături de mine, tăcută, elocventă totuși, vorbește cu pletele arămii dezmierdate de briză, cu freamătul palmei, într-a mea, cu freamătul felin-șerpuitor al trupului, cu coatele, cu genunchii sub fusta maxi, nu știu de ce îi bănui ascuțiți, colțuroși. Ajungem la capătul podului. De la cămin plecasem pe seară, o seară în apropierea solstițiului, o seară lungă, ieșim de pe pod în plină noapte. Alee de-a lungul apei. Lunecă mașini. Farurile luminează plăci emailate, cu scris negru pe alb: Sechenyi lánc-hid. Podul Sechenyi, cu lanțuri, peste Dunăre. Am intrat, deci, în Buda. Puțin în stânga-față, reflectoarele luminează în raccourci statuia sfântului Gellert. Dau să-i spun companiei mele de drum o vorbă, realizez siderat că în stânga mea nu mai e nimeni. Dar simt și acum palma ei fremătândă într-a mea! Deschid palma stângă: am acolo o microcarte, cu coperți arămii, ca pletele fetei. Deschid cartea. Un polițist fluieră, o mașină își scrâșneșrte frânele, lustruindu-și masca farului de gamba jeans-ului meu negru. Vocea de la volan mă apostrofează: Te, bolond vagy! Imun la mediul ambiant, lunatec, răsfoiesc cartea. E scrisă mărunt, dincolo de rezoluția bieților mei ochi. Mângâi paginile cu degetele. Aud povestea în minte. E a unei fete scăpate dintr-un naufragiu, devenită “sora” unui pirat al Mării Roșii. Nu-și mai amintește numele marsiliez. Acum toată lumea o cheamă Adnana. Șoferul enervat gesticulează, vorbește neînțeles. Se pare că e nevoie de o constatare legală. Un policeman, de fapt un constable, cu pelerină și cască, negre, care n-are ce căuta în peisajul budapestan, se apropie. Ocolesc botul elegant al mașinii, deschid portiera, rog politicos – în românește, doamna platinată de pe scaunul din față să treacă în spate, îi deschid autoritar portiera, mă înstalez, îmi pun centura, ținând strâns în palma făcută pumn talismanul arămiu. Una carezza in un pugno. Șoferul e înțepenit. Îi spun cu un ton liniștit, dar fără drept de apel: Ca să ajungem pe esplanada din fața treptelor pe care urci spre intrarea în blocul E de la Grozăvești, trebuie ausgerechnet să ocolim pe la Civita Vecchia. Avem de recuperat pe cineva. Se pare că nu înțelege decât cuvântul nemțesc. Paradoxal liniștit că se află sub puterea unei autorități străine lui, că nu trebuie decât să execute, șoferul, al cărui păr grizonat abia acum îl remarc, demarează. Mă întorc spre partenera lui platinată și-i spun în românește, cu iraționala convingere că n-are cum să nu mă înteleagă: stimată doamnă, fiți liniștită. Cu mine alături nu vi se poate întâmpla nimica rău. TREJI Erji, Böji-i tot un drac, sună un proverb maghiar. Erzsi și Bözsi sunt hipocoristicele naturale ale pronumelui Erzsébet, adică Elisabeta. Proverbul îmi intrase în căpățâna mea pătrățoasă prin osmoză, într-o copilărie petrecută într-o zonă oarecum bilingvă, așezându-se undeva alătrui de ala-bala-portocala. Așa că atunci când am întâlnit-o pe Treji, ultimul lucru la care m-aș fi putu gândi era că vine de la echivalentul maghiar al numelui – rar oricum pe la noi, Terezia (o sumă de ani mai târziu aveam să dau peste un prototip aproape canonic al genului terezian, pe care, dintr-o cu totul greșit înțeleasă atitudine nedistructivă față de corola de minuni a lumii, am tratat-o ca atare, adică respectându-i aerul nativ de soră tereziană, de care natura, ironică, nu era vinovată. Fata răspundea, însă, diminutivului Teti). Ce-mi suna mie în colivia cam largă, unde mintea se cam bălăngănea la alergare de semifond ori triplu salt, ca să nu mai spun de tacklingul lateral, pe terenul tot pătrățos, dintre blocuri, ce-mi suna mie era că Treji ar fi un al treilea termen din seria Erji, Böji. “Erji, Böji, Treji” era descântecul meu secret, mantra mea, sesamul meu, mai tare în imaginația mea decât Raz, Dva, Tri, Eins, Zwei, Drei, Egy, Kettö, Három ori ene-dene-tintenfass. Cu formula asta sacramentală invocam spiridușii pădurii de blocuri să-mi aducă în fața ochilor minții, fie și pe terenul de fotbal, icoana palidă, cu zulufi aurii, ochi negri, adânci ca tăurile fără fund ale masivului nord-vestic, privind simultan prin tine și în interior, dacă nu cumva astea-s ficțiunile peceptive ale momentului în care scriu. În termeni uzuali, tot ce s-ar fi putut spune despre atitudinea mea de atunci față de Treji se rezuma la tocita formulă “îndrăgostit lulea”. Lipsit de cele mai elementare noțiuni de tehnica abordării, nu găseam căi mai potrivite de-a-mi exprima starea decât îmbâncind-o, punându-i piedică, rănindu-i obrajii ori piciorușele cu “invizibile” fabricate dintr-un colț de hârtie rulat strâns și propulsat cu un filament elastic înnodat pe cele două degete cu care faci semnul victoriei. A răbdat ce-a răbdat, pân-ce-ntr-o zi mă trezesc că mă cheamă învățătoarea. Alături de ea, chipul de spiriduș al lui Treji, mai frumoasă ca oricând, deasupra șorțulețului negru, de uniformă. Îl purta fără piesa de deasupra, albă, cu bretele încrucișate. Cu mintea de mai târziu ar fi trebuit să-mi pară, așa, cu veșmântul negru, cu zulufii aurii, cu ochii mai negri ca veșmântul, ca un ucenic al alchimistului aflat în pragul spargerii secretului filosofal: ochii ei păreau făcuți din minerale extrase din inima pământului, pietre vii, pulsânde, putând a polei tot ce atingeau cu aurul de dinlăuntrul lor, aurul unei purități de început de lume. Dar de unde să pot eu, atunci, exprima cea mai banală tușă a tabloului ferecat în inima mea genuină? Ședeam încremenit, incapabil să-mi descleștez maxilarele, în fața spiridușului rătăcit în lumea asta cam dură, în care te puteai răni în cele mai obișnuite jocuri, uimit că nu simt nici cea mai vagă umbră de rușine, descoperind în mine cu fereală gesturi virtual hieratice, pogorând dintr-o memorie ancestrală. Viclean, bănuiam că nu trebuie să părăsesc terenul tactic solid al simulării încremenirii în rușine, ca să mă pot regala o clipă mai mult cu riturile atunci descoperite ale adorației. Depuneam, fastuos, în imaginația mea, ofrandele cele mai prețioase, modelându-i făptura cu mângâieri abia atinse, cu săruturi mai diafane ca atingerea zefirului, dacă nu ca răsuflarea unui elf trezit beat în corola florii de myrt. Beția mea inconștientă de eros distilat în athanorul magistrului transparent nu putea dura la nesfârșit. Oricum, cu o secundă înainte ca învățătoarea să curme prozaic misterul născând, un gând venit ironic de nicărí mă aduse brutal la starea de năuceală împietrită pe care crezusem c-o folosesc doar ca deghizament. Realizai brusc că niciodată, dar niciodată n-o sa am cum sa aflu ce se petrecuse în mintea suflețelului zânei Treji, în minutele nesfârșite de încruntare paralizată în care eu petrecusem o lungă viață de dragoste împlinită. Dacă la ea nu era decât ciudă? Deși, purificând prin savante proceduri de laborator imaginea trezită acum de întâlnirea recentă cu Treji de toate artefactele parazite și culte, n-aș putea garanta că strania simetrie statuară nu exprima, de partea spriridușulu Treji, batăr o minimă tulburare. Concediați de învățătoare, cu un ambiguu termen onomatopeic, ne-am îndepărtat cu gust sălciu de cenușă unul de altul. Nu se făcuse dreptate, nu se rezolvase nimic, “aleasa inimii” nu aflase că era, de fapt, admirată. Împărtășeam, însă, vag, o certitudine: sâcâiala cretină avea să înceteze. Treji avea să revină la șotron, eu la fotbal. Istoria micului cult păgân de adorare a feminității genuine, ascunse în orice trunchi de copac folosit de țintă în jocul “kácska”, un soi de poarcă sau țurcă locală, mai mult “bărăbească” decât “momîrlănească”, ori în fiecare agrișă translucidă și turgescentă, șterpelită tufișurilor de la poalele gardurilor, feminitate simbolizată o clipă de un chip cu zulufi aurii și ochi de tău fără fund, fu scurtă. Lupta împotriva misticismului, ca dominantă a epocii, dăduse roade paradoxale. Cum lăsasem deja să se înțeleagă, am reîntâlnit-o pe Treji de curând, cu prilejul unei întârziate călătorii profesionale prin locurile de care mă despărțiseră câteva zeci bune de ani. Uzată de o viață de muncă cinstită, dură, fără preget. Ne-a găzduit și hrănit, cu superbă conștiinciozitate, pe mine și pe fiul meu, care, ca asistent tehnic, vedea ținutul în premieră. Am stat de vorbă cu neforțată vioiciune, despre subiecte ireproșabil de banale. Acea parte din mine care fantazează permanent, monologând monoton, a făcut, fără a-mi cere părerea, fără a-i cere părerea Tereziei, eforturi lăudabile dar cu totul sterile, să și-o imagineze în drum către Civita Vecchia, sau măcar tânjind după un atare drum. Treji și-a convocat soțul fix în ultimele 5 minute înainte de a trebui să plecăm la gară. Am aflat de la acesta mai multe detalii despre partea umbrită a lucrurilor care făcuseră obiectul profesional al călătoriei, decât în cele 3 zile petrecute în chiar mijlocul acelor lucruri. Treji ține în casă un câine și un porumbel călător, cu marcaj pe piciorul drept. Ambele ființe salvate de la moarte și adăpostite cu dragoste de cumsecadele cuplu. Abia în tren, fantezia mea și-a valorificat dreptul la autonomie: nu-i, totuși, exclus ca într-o bună zi, Mig, porumbelul, care încercase și el conștiincios să ne ciupească palmele, să plece, în zbor, către Civita Vecchia… Printr-un salt mental cu totul irațional, m-am întrebat, lăsându-mi privirea să vagabondeze prin peisajul copilăriei, dacă sacralizarea inconștientă, pentru o scurtă clipă, a spiridușului Treji, nu semnificase intuirea acută a adevăratei sale vocații, de om care, sfințind locul, s-a sfințit pe sine. 23-28 iunie 2004 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate