1.

Hotărât lucru, voi scrie o carte. Ceva despre mine. O carte reprezentativă pentru ființa mea, pentru ceea ce sunt și însemn pentru mine. Va fi o carte despre mine, o poveste deosebită în care voi scrie o carte. Hotărât lucru, în acea carte voi scrie neapărat o carte. Va fi despre cel mai intim și mai bine ascuns secret al meu, despre acel ceva care mă face de pe acum să tremur și să sper că reușita îmi va aduce pacea.

Da, în acea carte voi arăta tot ce pot, voi face din fiecare tremur al meu gestul nobil de a lăsa în aer golul pe care îl produc degetele în timp ce aleargă pe tastatură. Evident, voi scrie o carte totem, prima și ultima carte a mea, o poveste de o unicitate absolută, în care tot ce va fi se va întâmpla pentru o singură dată, unei singure ființe, într-un timp și spațiu de o covârșitoare singularitate, o izolare completă într-un univers atât de diferit și în același timp atât de asemănător cu al nostru, încât cartea în sine ar putea fi deja gata scrisă, la oricine în bibliotecă.

Nu vă gândiți la nimic, cartea aceea poate că ați citit-o deja, dar nu în varianta scrisă de mine. Cartea mea va fi ascunsă în paginile oricărei alte cărți banale, va avea fix același număr de cuvinte, același număr de propoziții. Diferența va fi că acele cuvinte, acele idei vor fi altfel aranjate, le voi permuta și manipula în moduri cât se poate de subtile și ingenioase astfel încât să deconspir noi și absolute adevăruri. Hotărât lucru, trebuie să mă apuc de această carte.

În cartea din a doua carte voi anticipa modul în care în cartea din a patra carte voi scrie cea de-a treia carte. În cea de-a treia carte este vorba despre cel care scrie prima carte despre cea de-a doua carte. De altfel în cea de-a doua carte evident că voi continua ideea din prima carte și voi povesti cum voi scrie ce-a de-a treia carte.

Cartea a cincea se va petrece în timpul în care în cea de-a patra carte este scrisă în a treia carte din cea de-a doua carte concepută în prima carte. Personajul va fi același în toate aceste cărți, doar acțiunea va fi alta. Hotărât lucru, aceste cărți trebuie să difere esențial între ele, pentru a nu plictisi cititorul.

Da, închipuiți-vă că sunteți un cititor al primei cărți. În momentul în care începeți să citiți primele rânduri și intrați puțin câte puțin în atmosfera celei de-a doua cărți, care vă povestește într-un limbaj absolut normal felul în care se derulează intriga celei de-a treia cărți în care eu am revelația profundă a celei de-a patra și deja deznodământul din a cincea devine deja previzibil, ei bine acolo trebuie lucrat. E clar că carte în care autorul gândește la fel ca cititorul, fără să-l surprindă cu ceva, nu va atrage pe nimeni, va fi un eșec atât pentru mine cât și pentru celelate patru personaje ale mele. Suficient de clar pentru mine ca în aceste cărți să abordez lucrurile complet diferit.

În prima carte cel mai bine e să încep cu a cincea carte, să descriu resorturile intime care s-au eliberat la un moment dat și m-au determinat să încep să îmi povestesc uluitoarele mele trăiri. Deși ar părea ciudat, în cartea a doua voi povesti exact cum m-am hotărât să scriu cartea a doua, dar cu o notă subtilă în care voi preciza că de fapt cartea a doua din cartea a doua este de fapt cartea a patra din cartea a treia.

În același fel voi aplica trucul pentru cărțile a treia și chiar și pentru a patra, dar voi avea grijă ca în cartea a patra să revin asupra modului în care am scris cartea a doua și să-i relev cititorului că de fapt eu aveam în intenție a scrie o carte, dar acest lucru s-a întâmplat deja în prima carte, iar în a doua carte, printr-o stranie coincidență, personajul din prima carte suferă de o formă deosebită de schizofrenie, în care doar o latură a personalității lui scrie, cealaltă fiind de fapt personajul celei de-a treia cărți în care este scrisă a patra carte.

În cartea a doua, ținând cont de această întorsătură de situație, voi adopta un scris mai sobru, ușor eclectic, cu un umor fin, autoironic. Războiul lăuntric care se va da între cele două personalități va fi doar ușor sugerat, lăsând cititorului o perspectivă largă de interpretare, pe lângă faptul că-i va trezi interesul pentru cea de-a patra carte a cărei concepție o avem în a treia.

Dacă tot am pomenit, în a treia carte voi arăta trăirile puternice pe care le voi încerca în pielea personajului meu, realizând în clipele de singurătate că de fapt nu știu cine sunt cu adevărat, al cui personaj sunt, al cărei laturi a personalității duale a celui din cartea a doua. Acest tumult interior va da romanului un aer sumbru, nevrotic, atmosfera sa influențând radical felul scriiturii din cea de-a patra carte, care va fi de-a dreptul hilară, absurdă.

Voi reveni însă la o eleganță neconvențională în cartea a cincea, voi rezolva toate misterele adunate de-a lungul acestei epopei, voi lumina cele mai întunecoase unghere din mintea cititorului și apoi îl voi invita la un ceai cu rom sau un rom cu ceai, în funcție de preferințe să parcurgem împreună deznodământul. În fapt, deznodământul pentru a nu cădea în capcana derizoriului sau a previzibilității va fi deschis oricărei interpretări.

Astfel, personajul celei de-a cincea cărți, care evident scrie o carte, și care într-un mod așteptat de cititor este chiar prima carte pe care m-am hotărât să o scriu se îndrăgostește subit de o tânără, lasă baltă scrisul, cheltuiește toți banii strânși în ani buni de muncă susținută, este complet eliminat din cercul prietenilor săi, devine alcoolic, suferă o depresie de gradul doi, hotărăște să-și pună capăt zilelor și lasă tuturor un bilețel de sinucigaș, foarte asemănător cu acesta.


2.

"Viitorul e bătrân ca și Trecutul.
Înaintând spre Viitor, Trecutu-l cucerim" - Antonio Maria Lisboa


Hotărât lucru, voi scrie o carte. Voi scrie ca un sinucigaș care își ia rămas bun de la toate. Nu am încă în plan să mor, probabil voi avea altădată, însă motivația și sentimentul iremediabilului mă cuceresc cu rapiditate, ca o femeie misterioasă care se dezbracă pe întuneric, suficient de aproape ca să-i simți căldura pielii, răspândind cu fiecare gest un nou parfum, o nouă mireasmă ca o chemare, suficient de aproape ca să-i simți pe piele respirația întretăiată

V-am spus deja ce fel de carte vreau să scriu. Este cea mai absconsă latură a personalității mele expusă cu emfază pe un portativ imaginar, ca a guitar solo al lui Jimi Hendrix. Voi scrie cartea despre cum scriu cartea în care povestesc cum se întâmplă cartea. În total cinci cărți repovestite, toate adunate la un loc într-un volum nu prea mare, scris degajat pentru a nu fi obositor, tonic pentru a nu fi patetic, grav pentru a nu fi prea hilar. Voi folosi fix toate cuvintele de care am nevoie, chiar dacă pare un truism, dar știu sigur că raportându-ne, aleator să zicem, la unii autori de comedii umane sau la arta japoneză, întotdeauna simțul măsurii poate fi discutabil.

Voi începe cartea într-o vineri. O vineri care va veni după o zi de joi în care mă voi gândi numai și numai la ce am făcut miercuri, ziua care a urmat unei anoste zi de marți în care încă persista în mine mahmureala ce mă răvășise luni, după o beție care s-a încheiat duminica la miezul nopții și care avusese apogeul sâmbătă, după un debut destul de timid vineri seara, cauzată mai mult de plictiseală și oroarea mea de a merge cu niște oameni seminecunoscuți la o aniversare a cuiva pe care îl cunoșteam vag, cu toate că nu aveam astfel de probleme, de multe ori tocmai astea erau petrecerile reușite, dar de data asta oamenii nu promiteau prea multe și de altfel abia îi cunoscusem, joi, în barul din pasaj.

Dacă mă întorc în urmă cu o săptămînă, în momentul în care nu voi fi știut că am de gând să scriu o carte, mă voi regăsi în după amiaza unei sordide zi de vineri în care, de când mă trezisem, îmi propusesem să îmi chinui imaginația. Mai întâi mi-am dorit să fiu îndrăgostit. Să simt în sânge turbulențe, scăderi de intensitate apoi presiuni imense. Aproape că îmi auzeam pielea cum crapă. Ca și cum în mine curgea bitumul topit. Privirea îmi cădea ca o vază vibrând pe o masă, la trecerea unui camion greu pe o autostradă care se termină direct în mare și din care se scurg șiruri interminabile de mașini cu însemnele salvării. Aici sunt banii și sufletele dumneavoastră.

Gesturile îmi erau din ce în ce mai greu controlabile. Îmi închipuiam că am comportamentul unui ucigaș în serie care și-a pierdut mințile și are o idee fixă că următoarea victimă e un hoț de trupuri și suflete, care-i zâmbește timid din oglindă. Un hoț eficace și un killer eficace. Măsoară de două ori, ia un cutter mai mare, taie o singură dată, definitiv.

Cu toate că încă nu bănuiam ce urmează să mi se întâmple, anticipam. Vedeam ziua de vineri și ghearele ei înfipte în sâmbătă, o imensă hemoragie de dragoste, mâinile mele năclăite în părul unei fantome cu obraz sculptat pe rând în fum, în foc, în ceară, în grăsime de animal, în oase de animal, în aerul irespirabil din frunzele unui frasin, în pămîntul în care nu a fost îngropat nimeni niciodată de sub rădăcinile frasinului, pământ pur, nealterat, în care două microorganisme unicelulare descopereau sistemul binar, pentru ca o zi mai târziu rodul dragostei lor să iasă la suprafață prin miceliul unei ciuperci, să meargă cu sporii în corola unei petunii de unde o albină avidă de polen să o care cu sine până în apropierea orașului, unde s-a produs desprinderea, apoi călătoria pe un norișor de benzen până în nasul unei apariții spectrale în cadrul intrării în cafeneaua în care mergeam de obicei, strănutul chipului brunet, stropii fini aruncați de efortul care o luase pe nepregătite lovindu-mă pe mine în față, clipa aceea de pierdere a lucidității și momentul în care ea duce mâna la nas și o vede înroșinduse.

În mintea mea urma să se propage un șir de gânduri al căror sens rămânea pentru mine în zona revelației, cel puțin pentru acel moment pe care, la fel ca și alții, nu mi-l alesesem din proprie inițiativă. Nu știam de la bun început că o să-mi treacă prin cap ideea că sângerările pe nas sunt o modă nouă, că orinde ai fi, în autobuze, tramvaie, metrou, pe stradă se vând batistuțe. Special pentru astfel de cazuri. Cu toate că nici nu-mi propusesem să am o monedă potrivită în buzunar și chiar dacă nici nu voi fi sperat vreodată ca acest ireal să se întâmple în realitate, coroborat cu ideea că lumea are sânge de dat, am colectat câteva picături într-un kleenex. În niciun caz nu mi-ar fi trecut altă dată prin minte că, și dacă aș fi trecut prin milioane de decantări succesive și amestecuri miraculoase, nu voi avea șansa de a găsi sângele perfect. Sângele iubitei mele, pe care încă speram, deși nu aveam nici cea mai vagă idee cât poate fi de adevărat, că îl voi purta în mine ca pe o sămânță divină.

Oricât de reală ar fi fost vinerea aceea, trăiam într-un spațiu în care posibilul își pierduse toate șansele într-un joc de ruletă rusească. Ziua se învârtea în loc a șasea oară, în creier auzeam declicul și în urechi aveam senzația aia de vâj-vâj de după detunătură. În palme vedeam sângele ei și imaginea mi se înfigea în creier ca o sârmă care desfundă sifonul din baie. Sângele restului oamenilor îl bănuiam din ce în ce mai mult, mai diluat, mai puțin opac, cu aspectul unei lămâi translucide.

Aș fi jurat pe orice culoare din lume că în vinerea aceea aș fi mers cu niște dobitoci la o băută, astfel încât sâmbătă să fiu regele bețivilor, duminică să bolesc într-o stare completă de mahmureală, pe care să o resimt și luni astfel încât marți să nu fac nimic, pregătindu-mă pentru o zi de miercuri în care să mă gândesc cu toată seriozitatea la ce voi face joi în așteptarea zilei de vineri, ziua fatală în care voi avea fabuloasa intuiție de a scrie o carte despre mine în care personajul principal sunt eu scriind o carte despre un alt personaj eu care scrie la rândul lui o carte. Nu voi insista asupra aspectulului că undeva există o ruptură la nivelul median al personalității personajului, singurul lucru de necontestat era această dorință obiectivată căreia în niciun caz nu-i puteam găsi geneza de-a lungul intervalului în cauză.

Probabil că într-o viață anterioară, presupunând existența uneia, am fost o ființă uriașă, invizibilă, locuind întreaga atmosferă a planetei sub forma unor bacterii, mai precis a unei caracatițe uriașe cu corpul format din ființe de mici dimensiuni, invizibile ochiului uman. Îmi înfigeam membrele în plămânii tuturor creaturilor, le simțeam temperatura lăuntrică, făceam negoț cu sângele lor și le insuflam o parte din temerile mele, o parte din înțelepciunea mea, o parte din frica mea, o parte din voința mea de a fi. Când mă voi fi strâns cu totul în acel trup pe care-l purtam în vinerea aceea, am resimțit dintr-o dată cum toată lumea pe care o cunoscusem înainte tremură în mine ca un cui, prizonier între două câmpuri magnetice de proporții.

Felul în care m-a privit mi-a dus aminte toate cântecele de leagăn pe care mi le cântase mama în copilărie apoi am simțit jalea aceea pe care va urma să o simt când buna mea ocrotitoare se va duce la rândul ei în locul unde se duc toți și joacă șah solitar, cu un singur pion pe o tablă cu o singură căsuță.

Mi-ar fi plăcut să pot dinainte a-mi închipui că se va întâmpla să-mi vină ideea să o invit la un pahar de ceva ca să își revină și ea să nu mă refuze. Cu atât mai mult cu cât ea chiar a acceptat, lucrul acesta mi s-a părut potrivit pentru o zi în care să joc la loto, dar pentru mine a lăsa șansa să hotărască în locul meu a însemnat propunerea unei sticle de vin roșu, care să-i alunge paloarea frermecătoare din obraz. Puteam să vorbim acum ca și cu ziua este doar un tablou pictat de un cubist, diferite straturi de culoare în care trăim, niște oameni scoși de un iluzionist din pălăria lui Modigliani.

În orice caz, în a patra carte în care m-am hotărât, de asemenea, să scriu o carte despre mine, nu voi povesti scena în care, ca să-mi arate că și-a revenit, a dansat pe melodia care se auzea în bar, un dans atât de straniu, un dans care se scurgea sub forma unei limfe în podea pentru a urca apoi în mine, o amețeală ca o beție cauzată de o supraaccelerație gravitațională. Va lipsi de asemenea și prima atingere a mâinilor noastre, însoțită de senzația de frig, experiența de iarnă când mâna îți îngheță instantaneu pe o bucată de metal dar resimți asta ca o arsură. A fost clipa în care mi-am dorit să își lase capul pe umărul meu, să încheiem dansul într-o îmbrățișare destul de largă, dar care tocmai prin lejeritate ne strângea atît de tare încât îi simțeam inima cum se agită dincolo de omoplații mei, ca o mângâiere pe spate.

În mod normal, în cartea a treia, aceste lucruri s-au petrecut cu totul altfel, dar la momentul acela nu aveam de unde să știu cum ar fi urmat să se fi petrecut. Eu eram un simplu străin într-un bar alături de o străină care tocmai trecuse printr-o scurtă hemoragie provocată de un strănut, o ființă umană cu ochi tulburi, tulburi din cauza intensităților diferite ale strălucirilor care i se pierdeau in iriși aidoma luminii unei baghete luminoase aruncate într-un puț căruia vrei să-i determini adâncimea.

În orice caz, toată povestea asta nu s-ar fi întâmplat dacă o săptămână mai târziu voința mea nu mi-ar fi fost încercată și învinsă de dorința de a scrie o carte. Fiindcă de fiecare dată când conștientizam această aviditate a mea pentru a mă hrăni cu acest parazit care mă consumă ca o tenie, regresam în timp cu o săptămână înainte, pentru a retrăi această clipă fabuloasă alături de o necunoscută întâlnită în fața intrării unui bar obișnuit, construit special cu bani obișnuiți pentru oameni obișnuiți. Singura întâmplare ieșită din acest cadru, mult prea straniu pentru a nu crede că ceva e nelalocul lui, era tocmai aceast close encounter care suprima realitatea până în pragul absurdului.

Cu toate că trebuia să merg la un chef împreună cu cei pe care îi puteam numi fără să-mi pese prea mult prietenii mei, pe care îi cunoscusem cu o zi înainte, și cu care dealtfel am fost la acel chef dar asta e valabil doar pentru prima carte, eu mă blocasem retrăind de nu mai puțin de șase ori această zi de vineri. Nu știu ce fusese în realitate, memoria mea, amintirile mele nu sunt realitatea decât pentru mine însumi, dar acele momente se impregnaseră atât de puternic în mine încât aveam senzația că aveam să le transmit ca material genetic urmașilor mei.

Era un punct în care mă blocam însă, și acest simbol fără dimensiuni era pus undeva după a treia sau a patra sticlă de vin. Acela era momentul în care totul se lipea de mine ca o smoală fierbinte pusă peste cadavrul unui animal infestat. După acest moment mă trezeam fără să știu că voi fi cunoscut o astfel de apariție, era o aceeași vineri cu alte întâmplări, cu altă beție monstruoasă, perpetuă chiar, o amintire care nu reprezintă nimic pentru mine și pe care o pot păstra doar ca martor care să pună în evidență o zi de vineri în care voi fi trăit o experiență diferită.

Dacă m-aș fi gândit cu o clipă mai devreme că acum aș putea bea o bere, poate că acum aș fi băut o bere. În ziua aceea de vineri nu știam decât că urmează ceva, acel ceva pe care îl găsisem ca o soluție de compromis minții mele dornice de a ieși dintr-o lâncezeală păcătoasă, o ftizie a neuronilor care nu făceau altceva decât să horcăie sub greutatea unei lipse de motivație în viața mea cotidiană, lipsă care făcea ca alcoolul să atârne suficient de greu peste memoriile mele.

Nu aveam de unde să știu în clipa aceea că voi fi determinat de anume schimbări în cutia neagră a amintirilor de faptul că mîinile mele se înfigeasu în carnea gâtului pentru a înăbuși un strigăt. Aproape de fiecare dată când întorceam capul surprindeam cu coada ochiului haina neagră a necunoscutei, eșarfa roșie, tunsoarea dezordonată și acel firișor de sânge prelins pe buza superioară, unindu-se cu buzele într-o deltă de mici proporții despre care îmi închipuiam că acela este locul perfect în care trebuie să mă înec.

Nu aveam de unde să știu că la un moment dat îmi voi închipui că iubita mea trebuie să poarte sânge de iguană, că sunt un daltonist lamentabil și acel roșu este de fapt verde deschis. Da, ea nu putea avea altfel de sânge, pielea ei era un aur verde iar globulele ei erau smaralde și onix. Nu știam atunci că dacă mă voi opri pentru o clipă să gândesc, din sângele ei va crește iarba și vor înfrunzi pădurile. Aproape că vedeam momentul în care mă va găsi dormind pe tejgheaua unui bar și mă va lua cu ea, vom intra într-un alt tablou, reprezentând o altă zi, o pictură naivă, cu accente din Kandisky, în care culorile se vor inversa și ea va înflori maci între coapse, va tremura ca o specie de cactus care naște o dată la 100 de ani. Clipa aceea se va prelungi vreme de doua secunde, în care toți mugurii planetei vor înflori de două ori. Ne vom lăsa risipiți, culeși de albinele păcatului din dragoste, vom fi prizonierii fagurelui în care vom renaște în diferite cicluri, fluturi și păianjeni, lumină și licurici. Împreună cu noi, toți oamenii vor învăța a se cățăra pe spori uriași de ciuperci fecunde și vor merge să întâlnească iubirea.

Moartea nu e o mamă prea bună. Unii oameni sunt sortiți să trăiască la infinit aceiași clipă de chin. Eu sunt un bărbat care nu sângerează. Deși nu știu cât de mult înseamnă asta, m-aș dori să fiu pentru o zi femeie, să îmi extirp ovarele, să îmi pierd orice urmă de feminitate cu o foame cumplită de dragoste, atât de mare încât orbită, să-mi mănânc proprii copii. O femeie fără iubire, care să primească acest dar ca pe o imensă pedeapsă. Să simtă dragostea în vaginul sufletului și să nu fie niciodată îndeajuns.

Dacă aș fi coborât pe scări poate aș fi alunecat și mi-aș fi rupt un picior. Ar fi trebuit în mod normal să se fi întâmplat asta, ar putea fi un subiect bun pentru o cartea de-a mea. Imediat ce voi fi dus la spital vor veni prietenii să îmi aducă dovada afecțiunii lor, dulciuri, sucuri de fructe, cărți, țigări, poate și ceva alcool infiltrat fără știrea medicilor, pentru alintarea durerilor. Poate mai timid, dar în orice caz profitând de ocazie, câteva dintre femeile care mă simpatizează ar veni să socializeze, să dea de înțeles că prezența lor nu e la fel de vulgară ca cea a prietenilor, care vin dintr-un soi de compasiune egoistă, gândindu-se că sunt datori să facă asta plătindu-și păcatele și mulțumind că situația le e favorabilă de pe poziția lor, și vor încerca să îmi trezească sensibilități adormite, vor zgândări fiara. Vor veni oameni pe care nu i-am mai văzut de o grămadă de vreme, ocupați fiind cu diferite etape din viața lor care se derulează numai pe înainte, și care din când în când simt nevoia să respire puțin, nu aerul de spital îl caută ei, ci parfumul acelor amintiri de demult, acea tinerețe către care tânjesc și către care nu se vor mai putea întoarce niciodată. Vor veni tot soiul de oameni, dar nu are nicio importanță. Dacă aș fi coborât pe scări, nu aș mai fi fost, poate, acolo, să-i colectez sângele într-un kleenex și mă întreb dacă ar fi simțit asta, dacă ar fi venit să mi-l prezinte singură ca pe o ofrandă care dă viața și putere. Să mă facă să simt în fiecare nexus nervos că femeile tinere sunt sclavele mele, sclavele sângelui, că mă iubesc tot timpul chiar dacă soarta mă îndepărtează de oportunitatea unui consum simplu de feromoni, dopamine și endorfine.

Oricât ar părea de imposibile și ireale aceste gânduri, am trăit o perioadă fără să fiu conștient de ele. Apoi a venit o vineri în care am luat o hotărâre și dintr-o dată am aflat ceva despre mine. Am simțit o lacrimă alergând pe obraz, am simțit cum îmi curge nasul. M-am șters cu dosul palmei și în roșul daltonist de pe piele mi-am citit viitorul și trecutul. Sângele sare din mine ca dintr-o fântână țâșnitoare. Pot să cred că lumea îmi cere sângele așa cum mi-ar cere dragostea. Ca și cum sângele ar fi un animal care înainte de a fi lăsat liber, trebuie marcat.

Nu pot să mor, sunt un om puternic. Sunt un om care ghicește în sânge, care seduce direct în sânge. Sunt sânge după forma și consistența lui dumnezeu, a unui dumnezeu care se varsă ca un drog în venele omului care se agață de viață. Sunt sânge precum viața unui trup care fuge de acasă ca să își găsească norocul în alt trup. Sunt atât de sânge încât am toate amintirile morților, știu toate ultimele cuvinte ale muribunzilor. Știu să vorbesc limba sângelui, fiindcă limba sângelui este formată dintr-un singur cuvânt.