Cîteva zile am așteptat cu scrisoarea lui Alex în mîini, pe noptieră sau în poșetă. Nu mă puteam despărți de ea. O duceam cu mine peste tot, la bucătărie, la baie, la cumpărături. Îmi scrisese două pagini, despre cum a fost primit la Fort Benning și cît e de greu, cum doarme patru ore în fiecare noapte și cum au început marșuri lungi, de zece mile pe zi, cu rucsaci de patruzeci de kilograme în spate pe căldura de peste 105 grade fahrenheit.
N-am rezistat și i-am scris, deși îmi spusese clar să nu-i scriu pînă nu-mi trimite adresa la care va purta corespondența. Normal că scrisoarea n-a ajuns.
Puiul mamii, puișorul mamii... Și lăcrimam. Tot timpul. Pe stradă, cînd vedeam adolescenți, lăcrimam.
N-am mai primit nimic timp de două săptămîni apoi, trei scrisori dintr-odată în care îmi povestea cum în unul din marșuri și-a luxat o gleznă și a stat cîteva zile la spital, apoi l-au trimis din nou la instrucție și glezna sau ligamentele s-au fracturat de data asta.
Îmi petreceam nopțile rugîndu-mă să i se vindece piciorul, dar în același timp mulțumeam lui Dumnezeu. Era șansa mea să mi-l văd înapoi acasă mai curînd. Șansa mea să rezilieze contractul și să scape de războiul din Irak, care-l așteaptă la sfîrșitul celor trei luni de instrucție.
Ultima scrisoare a fost aceea în care îmi cerea cu disperare să-l ajut, să găsesc un avocat, fiindcă viața lui e în pericol. Nu-mi venea să cred. De la entuziasmul lui de a pleca să omoare teroriști în Irak sau Afganistan, iată-mi-l implorînd să-l ajut că nu mai vrea să fie acolo, că nu vrea să ucidă și că e acuzat de terorism el însuși.
Am sunat la cea mai apropiată unitate militară din Alaska. Un sergent mi-a dat întîlnire la un Starbuck. I-am explicat că vreau să-mi scot fiul din armată și l-am întrebat ce trebuie să fac. A zîmbit și mi-a răspuns că bietului băiat i s-a făcut dor de mama lui și probabil vrea să fie alintat. Mi-a răspuns că aș face bine să nu-i scriu o perioadă, sau dacă o fac să-i recomand să stea acolo să se antreneze, să devină un bun soldat al Americii și să lupte pentru America, țara care l-a primit cu brațele deschise pentru o viața mai bună, iar dacă vrea să studieze are șanse să studieze pe gratis, are de fapt o grămadă de oportunități. L-am lăsat pe sergent să-și termine discursul și l-am întrebat calmă:
-Are you crazy? Do you think I can buy your bulshit? I know this is your job to convince me to belive. I’m not interested in your shit. All I ask you is to tell my what I need to do to terminate this contract!
Mi-a zis calm că nu va putea termina contractul decît în trei ani și jumătate, perioada pentru care a semnat . Că oricît de bolnav ar fi, îl vor ține acolo să se vindece, apoi îl vor antrena să ucidă. M-am ridicat și i-am mulțumit deși îmi venea să-l lovesc cu sticla de Perier din care băusem pe jumătate.
M-am urcat în mașină și am stat acolo cîteva ore cu capul pe volan, gîndindu-mă ce să fac. Mă simțeam într-o capcană. America mi-a dat un soț bun, dar acuma vrea să-mi ia copilul. America m-a primit cu brațele deschise, m-am îndrăgostit de America dar nicio clipă nu mi-am imaginat că trebuie să plătesc un tribut pentru dragostea asta.
Am mers acasă, am căutat pe Google și am găsit. Am pus mîna pe telefon și am sunat un congressmen. Ciudat cît de ușor secretara lui mi-a dat legătura. Un stat mic, un orășel mic, e doar un colț la capătul lumii, Alaska asta.
Se pare că am greșit însă. Congressmenul acesta nu numai că a început să mă trombonească despre șansa fiului meu de a face istoria, de a avea beneficii cum nici nu a visat, dar m-a asigurat că nu ne retragen de acolo nici într-o sută de ani. Că și la finalul celor trei ani și jumătate va putea prelungi și va putea face o carieră militară.
L-am întrebat frumos:
-Excuse me sir, do you think that if I speak english with an accent, I am stupid? I see you beleve that!
A urmat o tăcere lungă, apoi un șir lung de rahaturi despre politica partidului și intereselor pe care le reprezintă.
Am așteptat seara să vină Benone să-i spun în față că nu mai pot trăi dacă nu-l salvez pe Alex. Tremuram toată, plîngeam și pledam cauza mea. Nu s-a împotrivit deloc.
Două zile mai tîrziu, am găsit o bonă și am angajat-o după ce am verificat cu minuțiozitate locurile în care a mai fost angajată și după ce m-am convins că se poate înțelege cu copiii mei.
Trei zile mai tîrziu, iată-mă în Dallas, în fața Mall-ului care, la etaj are un spațiu în care nu cumperi nicio marfă, ci semnezi contracte de renunțare la libertate și dai dreptul Americii să te ia în proprietate.
Primul lucru pe care l-au făcut au fost să mă invite să iau loc frumos, m-au servit cu dulciuri și cafea și m-au întrebat de ce vreau să mă înrolez în armata USA.
Le-am explicat că mă aflu într-o situatie financiră delicată și asta e singura modalitate să salvez casa noastră și afacerea de la faliment. Tot ce voi pune deoparte din soldă va fi trimis spre casă.
Mi-au purecat dosarul două zile, timp în care mi-au dat un test și mi-au spus că mă calific pentru partea administrativă. Aici am început să-mi recit poezia pe care mi-am învățat-o pe de rost: cum că știam că dacă merg combat solda e mai mare, iar în cazul în care mor, familia mea va primi o jumătate de milion.
Sergentul a zîmbit și a dat un telefon scurt, confirmîndu-mi că se poate să merg combat.
Două zile mai tîrziu iată-mă în avion spre Fort Benning, Georgia, alături de alte două fete, o negreasă grasă și tăcută și o asiatică foarte vorbăreață de la care înțelegeam doar jumătate din ce vorbește. Amîndouă păreau mult mai tinere decît mine. Nu le-am spus nimic de Alex. Asta va fi secretul meu și va trebui să acționez repede și cu prudență.