Am un trup. Dumnezeu mi-a dat un trup. Am un trup care se descărnează. E prea târziu, mereu e prea târziu să mai pot face ceva. Dumnezeu mi-a dat un trup care se descărnează. Trupul meu s-a născut bătrân, ca și Dumnezeu.
Toți bărbații vor trupul meu, și eu îmi spun, precum Fiul lui Dumnezeu, Lăsați copiii să vină la mine. Trupul meu mă urăște. Și eu îl urăsc pe el. Frumusețea lui e fragilă. Frumusețea lui nu e a mea. Toți bărbații vor trupul meu, și eu le spun să lase lumina aprinsă, căci vreau să văd cum îl profanează. Și după ce a fost profanat, îl port dezgolit prin încăpere, pentru ca umilința să fie totală. El vrea să îl port drept, pentru a-și recâștiga demnitatea, dar îi cobor umerii, și îi ascund fața în mâini.
Trupul meu nu are nimic de-a face cu mine. Ne-am întâlnit întâmplător. Din voia Domnului. Trupul meu se descărnează.
De douăzeci de ani port cu mine un trup care nu e al meu. Înainte trebuie să fi fost altfel, dar e cu neputință să-mi amintesc. De douăzeci de ani purtăm același nume, respirăm același aer, dar trupul meu nu este al meu. Ne-am întâlnit întâmplător. Din voia Domnului.
Singurul bărbat cu care am vorbit despre asta mi-a spus: trupul tău e frumos, și l-a posedat sălbatic, nemaisăturându-se. I-am privit în oglindă și mi s-a făcut greață. Trupul meu se descărnează. Frumusețea lui e trecătoare.
Doamne, tu n-ai avut niciodată un trup. Frumusețea ta nu e trecătoare. Tu n-ai avut niciodată un trup, Doamne. Tu n-ai avut niciodată o fiică.
Tata e afară. Îl aud cum bate cuie. Le lovește cu ciocanul. Nu îl aud. Le lovește. Cu ciocanul. Nu bate cuie. Lovește cu ciocanul. Îl aud. Afară. Tată, de ce-ți place trupul meu? Tu n-ai avut niciodată o fiică. De ce-ți place trupl meu? Te aud noaptea, tată. Nu dorm când tu deschizi ușa cu grijă, când tragi pătura într-o parte. Nu dorm când te mângâi, privindu-mă, când gâfâi ca un câine înainte de a ieși. Te iubesc, tată. Tu niciodată n-ai avut trupul meu. De ce nu vii să îl iei? Trupul meu nu este al meu. De ce nu vii acum, plin de sudoare, cu ciocanul în mână, să-ți dau un trup care se descărnează?
Mama intră în fiecare dimineață, când vine de la biserică. Fată, ai să te usuci de atâta întuneric. Trage draperiile alea într-o parte, și le trage ea în timp ce vorbește, să intre soarele în casă. Tata e afară. Bate cuie cu ciocanul. Nu îl aude. Doar eu îl aud cum lovește. Se duce la el. Nu e nimic de mâncare. La ce bun repari masa aia nenorocită când oricum nu avem ce pune pe ea? O să fie, nevastă, o să fie. Ai răbdare, îl aud. O să fie. Îl aud. Lucrurile or să se schimbe. Îl aud, dar lucrurile nu se schimbă niciodată. Am un trup care se descărnează. Lucrurile nu se schimbă. Ai răbdare, nevastă, să pun lucrurile pe picioare, și atunci o să fie. Dar atunci e acum. Și acum lucrurile nu se schimbă. Atunci e doar pentru a putea spune ai răbdare, o să fie, dar atunci va fi tot acum, și vei spune tot atunci, tată, de ce nu vii să-ți dau un trup care se descărnează?
Mă ridic din pat. Goală. Mă opresc în fața oglinzii și zâmbesc. Îmi întoarce zâmbetul. Desfigurat. Trag înapoi draperiile și se face iar întuneric. De la geam îl văd pe tata afară. Și el mă vede. Își ferește privirea și lovește cu putere un cui. Tata are un trup puternic. Mă înduioșează. În curând îl va purta în baston. În sicriu. Tata are un trup puternic. Îmi place să-l aud cum gâfâie ca un câine înainte de a mă acoperi înapoi cu pătura. De a închide ușa cu grijă.
De la etaj se aude gânguritul Mariei. Maria nu e Maria. E doar un ghem de carne care orăcăie de te scoate din minți. E ca și cum ai da nume scaunelor din bucătărie, pe care mama ține morțiș să ne așezăm laolaltă, ritualic, în fața câte unui colț de pâine uns cu unt ori cu dulceață. Îi mulțumește lui Dumnezeu, și își blesteamă viața pe care i-a hărăzit-o. Tata tace. Mă privește complice, dar nu știe că eu văd mult mai mult în acea privire. Soră-mea stă cu ghemul ei de carne la etaj. Nu coboară în niciodată. Îl așteaptă pe Marius. De trei luni îl așteaptă. Îi place să-și plângă de milă. Nu pot să o sufăr.
Trebuie să muncești, fato, cu trupul meu descărnat? altfel or să ne mănânce câinii, zice mama. Nu vezi că n-avem nici ce pune pe masă? Tata mă privește iar complice, las-o să vorbească, pare că vrea să-mi spună, așa-s femeile de la o vârstă. Tu n-ai să fii așa. Dar nu i-o lua în nume de rău. Ghemul de carne scâncește dezaprobator. Tu n-ai să fii așa.
Mă pândește la fiecare colț. Mă pândește și strigă. Numai eu o aud. Câteodată îi văd chipul rânjind, și încremenesc. Doamne, tu n-ai fost aici, să o vezi. Tu n-ai fost niciodată în casa asta, numai ea. De ce acoperi oglinda, fată? Ești tânără, numai eu o aud. Și rânjește.
Mama se ceartă cu toată lumea. Mută obiectele dintr-un loc într-altul, vorbește cu Dumnezeu. Vorbește singură. Ghemul de carne îi răspunde. Tu o să prinzi vremuri mai bune, zice ea, privind spre tavan. Iese și îi văd chipul. Încremenesc.

— Femeie, fata asta trebuie internată. Nu-i în toate mințile.
— De-unde bani pentru doctor? Mai bine s-ar duce la muncă să câștige o pâine. Cred și eu că o ia razna dacă toată ziua stă în casă și nu mișc-un deget.
— Noaptea o aud cum scâncește și suspină. Mă duc în camera ei să văd dacă e bine, și ea sporovăie tot felul de sminteli.
— Visează, mai omule. Citește prea mult, de-aia.
— Nu visează. Uneori se preface că doarme, dar noaptea trecută plângea. Îmi spunea că e urâtă, că trupul ei se descărnează, și că de-aia n-o iubesc. Că de-aia
— Mai taci, măi omule. Așa-s toate fetele la douăj de ani.
— Dar nu să mă
— M-am săturat de casa asta de nebuni. De trândavi. De muritori de foame. Doamne, cu ce ți-am greșit?!

Doamne, Dumnezeule, îmi vine să urlu! Să mă masturbez și să urlu de plăcere, de durere, să urlu. Să mă urc pe casă, și să-mi bag ciocanul, până intră cu totul, păstrând încă urmele de sudoare de pe mâinile tatii. În văzul tuturor. Mirosul lui mă învăluie și mă excită. Îl simt toată casa. Mă apără chipul care rânjește. Pe semne că tata e mai puternic decât moartea. E singura mea scăpare. Să mă masturbez până uit de mine. Pe acoperiș. Deasupra tuturor. Tată, de ce nu mă vrei? Numai tu m-ai putea salva!
Mama vorbește cu ghemul de carne. O aud. Rânjește. Vrea să mă omoare. Îi place să-i schimbe scutecele. Să-i atingă pielea plină de bube. S-o mângâie îndelung între picioare. Mă masturbez. Trebuie să te miști repede dacă vrei să ai vreo șansă. Dedesubt. În așternuturi. O să mă urc pe casă. Deasupra tuturor. Mama vrea să mă omoare. Îmi descoperă oglinda. I-am văzut chipul. Trebuie să acționezi primul dacă vrei să ai vreo șansă.
Noaptea, zgomotul pașilor prin încăperile încremenite, umbrele care topesc lumina, mireasma imponderabilității, uși care scârțâie – toate astea mă fac mai puternică. Știu exact ce am de făcut.

— Tată, acum suntem doar noi. Nu-ți fie teamă. De-acum nu vor mai putea să ne despartă. Nu trebuie să mai umblii cu grijă, atent să nu te audă careva când închizi ori deschizi ușa. Ele sunt la etaj, toate trei, dar nu vor mai coborî niciodată. Suntem doar noi, tată. Spune-mi că-ți place trupul meu. Suntem doar noi, tată. Doar noi. De acum vom fi fericiți.