poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-08-31 | |
Rămasă singură în cochilia sufletului său, Marilena avea acum destul timp să mediteze îndelung la greșelile pe care le făcuse ca actor principal în cele două acte, atât cât durase piesa jucată de ea pe scena vieții.
În seara imediat următoare desfacerii căsătoriei cu Alexandru își umpluse un pahar de cognac și privea la limbile albastre ale focului, ca niște șerpi încolăciți pe șemineul din salonul mare. Probabil, se gândea ea, publicul îi fluierase copios lașitatea de care dăduse dovadă, nerenunțând la Laurențiu, din clipa când aflase despre relația lui extraconjugală, dar și egoismul prin care crezuse că-l poate păstra și pentru ea, într-o cantitate infimă, dar îndestulătoare pentru nevoia ei de iubire. Se juca cu gândurile triste ce o aruncau de colo-colo în brațele deznădejdii, când auzi o mașină care se opri în fața vilei sale. Era trecut de zece seara, și oricum ea nu aștepta nicio vizită. Un fior o trecu, gândindu-se că nu apucase să schimbe yalele de la ușă. „Alexandru! El încă are un rând de chei de la intrare! Dar nu, nu putea fi el,” se liniști ea, „nu era atât de nesăbuit ca să încalce restricția dată de judecător!” Nu sfârși gândul, când Alexandru păși în salonul mare, inspectând la repezeală interiorul, ca nu cumva să dea peste musafiri care l-ar fi putut împidica să poarte o discuție deschisă cu Marilena. - Nu înțeleg, ce cauți dumneata aici? Trebuie să fii nebun ca să încalci ordinul restrictiv! - Trebuia să te văd. Între noi nu s-au consumat ultimele gânduri...sentimente... - Sentimente? Parcă au și existat vreodată...! Interese...interese, poate ai vrut să zici! - Îmi pare rău că ți-am pricinuit atâta rău, și ar trebui să mă crezi că nu te-aș fi înșelat, dacă nu m-ar fi scos din minți faptul că nu renunțai la vizitele tale sâmbătă de sâmbătă la mormântul fostului tău soț. Mă simțeam oarecum frustrat de acest lucru și am vrut să mă răzbun... - Să te răzbuni? Păi, ce făceam dacă aprindeam o lumânare nevinovată la mormântul lui, te înșelam cumva cu el? Așa cum ai făcut tu cu tinerica aia? - Vezi, știam eu că n-ai să înțelegi și ai să mă condamni! Așa sunteți voi, femeile, nu puteți trece cu vederea o escapadă nevinovată și faceți din asta un capăt de țară! - O escapadă nevinovată? În casa mea? În baia mea? În patul nostru? Nu, că ești de o nesimțire crasă și de un tupeu fără limite. Domnule, te rog să ieși imediat din casa mea! - Mari, hai să uităm totul, îți promit că lucrurile se vor schimba, că voi fi bărbatul pe care ți l-ai dorit...numai al tău! Hai, să încercăm, de dragul clipelor frumoase petrecute la începutul prieteniei noastre! - Au fost, într-adevăr, frumoase! Dar au fost și sincere? Eu nu cred! Așa că ar fi bine să pui capăt acestei melodrame, în care încerci în zadar să joci rolul părții vătămate, că nu te prinde! Casa, casa asta și banii mei din bancă au fost singurele lucruri la care ai râvnit, după ce m-ai cunoscut. În rest, penajul meu fizic de doi bani, se pare că nici nu te-a interesat, din moment ce aveai o puicuță cu penele de aur, mai tânără, mai dornică de a-ți testa turația motorului... Alexandru amuțise la auzul acelor cuvinte, rostite cu ironie nedisimulată de Marilena. Își dădu seama că ea a fost martoră la una din întâlnirile sale cu Teodora. A fost în casă, lângă ei, a auzit și a văzut totul. În acea clipă el era convins că Marilena nu l-ar mai putea ierta niciodată. - În cazul ăsta, madam, mă faci să întorc foaia și să-ți spun lucruri care te vor durea mult mai mult decât cele pe care le-ai auzit, ascunzându-te ca o lașă în casă și urmărindu-mă! - Ca o lașă? - Da! Dacă ai fi ținut la căsnicia ta, ai fi înfruntat adevărul în față, te-ai fi luptat pentru mine! Ai fi luat-o de guler pe Teodora și ai fi dat-o pe scări afară! Așa, cel puțin, m-ai fi făcut să cred și să văd că ții la mine...la familia ta...! - Ai dreptate, poate așa ar fi trebuit să fac! Dar, cine îmi garanta că după aceea nu ai fi continuat să mă înșeli? Voi, bărbații, sunteți ca ursul. Când v-ați nărăvit la fagurele cu miere, nu mai țineți cont de pericole, vă întoarceți la locul ademenitor de dulceag, indiferent de consecințe! - Hai, să nu mai lungim vorba! Fiindcă văd că nu vei avea de gând să mă ierți vreodată, ar trebui să știi cu ce fel de om ai împărțit același acoperiș deasupra capului...și ce te așteaptă în viitor! - Te-am cunoscut îndeajuns, ce aș mai putea afla despre dumneata? - Multe...multe lucruri, care te vor face să joci cum îți cânt eu! Să te dezici de hotărârea de a divorța, să mă primești înapoi acasă...ba, mai mult, să-mi dai ce mi se cuvine, dreptul la această proprietate...! - Dumneata cred că nu ești în toate mințile...delirezi, cumva? Cum crezi că aș putea să fac această greșeală impardonabilă, mai ales acum, după ce ți-am cunoscut adevăratul caracter. Am să-ți spun și eu un lucru care precis o să te doară! Un lucru pe care îl știu de mult, de atunci de când m-ai trimis prima dată să aprind o lumânare la mormântul soției tale. Nora...Nora a fost amanta soțului meu! Fotografia de pe cruce, este identică cu una din cele în care surâdea fericită alături de Laurențiu, la munte...Am angajat un detectiv particular...Așa am aflat de toată povestea lor. Nu ți-am spus nimic atunci, când am făcut trista descoperire... Mi-e și scârbă să mai continui...Viața asta atât de dulce pentru unii, este extraordinar de amară pentru alții, mai slabi și mai simpli, așa ca mine! Nu ți-am spus nimic, fiindcă nu am vrut să te doară, să mă privești cu alți ochi, să dărâm ceea ce am construit amândoi în foarte scurt timp – credeam eu pe atunci – o relație trainică și sinceră! Cred că acest lucru te va mai aduce cu picioarele pe pământ, nu crezi? Alexandru începu să râdă cu poftă, în timp ce-și turnă un pahar de cognac, privind-o oarecum obraznic. - Nora și Laurențiu n-ar fi fost niciodată împreună, dacă n-aș fi fost eu la mijloc! - Ce vrei să spui? îngăimă Marilena, făcându-se albă la față și încercând să se sprijine de un scaun la auzul acelor vorbe. - Cucoană, Laurențiu al dumitale mi-a fost un client fidel, de mulți ani. Întâi venea la atelierele de la firmă. Într-o zi l-am chemat la mine acasă, unde lucram mai ales sâmbăta și duminica. Îl mirosisem de mult pe Laurențiu că este un fustangiu, mai ales din ceea ce îmi povestea, ori de câte ori venea la vreo reparație. Și mă tot întrebam ce toantă ține la ușă de îi permite să o ducă dintr-o aventură în alta...Când a văzut-o pe Nora, atunci când a venit la mine acasă, am simțit în ochii lui că o număra deja printre potențialele lui „victime”. Cum relația mea cu Nora era una de domeniul trecutului, fiecare având în mod liber consimțit viața lui personală, am știut că ăsta va fi un moment bun să scap de ea. Mai știam însă, din ceea ce îmi povestise tot el, că tu ești o femeie de casă, foarte bogată...și nefericită...! - Nu mai înțeleg nimic! - Ai să înțelegi, ai răbdare! Vizitele lui la mine, la atelierul de acasă, sub pretextul unor mici reparații s-au înmulțit. Am văzut că și Norei nu îi era indiferentă persoana lui și încetul cu încetul relația lor a devenit una foarte serioasă. - Cum ți-ai dat seama? - Foarte simplu! Într-o noapte am venit mai târziu, spre dimineață, de la o partidă de pocker cu băieții. Câștigasem ceva bani, eram încălzit de băutură... - Și ai vrut să testezi turațiile motorului...? - Vezi că te prinzi repede! Da! M-am băgat lângă ea în pat, am început s-o mângâi, când deodată, ea, prin somn, mai mult mormăind mi-a zis : „Lasă-mă...Laur, lasă-mă...sunt obosită...lasă-mă să dorm!”. - Laur? - Laur! Îți imaginezi, madam, dacă ea, în somn, în stare de incoștiență, era tot cu numele lui pe buze, îți imaginezi că între ei avuseseră loc mai mult decât niște nevinovate întâlniri. Atunci m-am hotărât că este timpul să trec la atac...Când Laurențiu mi-a spus că va pleca în weekend la munte, la Poiana, așa, ca băieții, știam de-acum că nu va pleca singur, ci cu Nora. Când mi-a adus mașina la o verificare generală, am dezactivat airbagurile... - Ce-ai făcut? - Am dezactivat airbagurile! Mai mult, mai m-am jucat un pic la racordurile de frână. Un pic ciupite, nu aveau cum să nu cedeze pe serpentinele de la Poiana, mai ales că lui Laur îi plăcea să-și dea aere de șofer de raliu, atunci când era o femeie lângă el. - Ai putut face dumneata asta? Să-ți oferi nevasta, ca o marfă oarecare de tarabă...primului venit? Să pui la cale acel accident, care ne-a îndurerat pe amândoi...? - Ba, să avem pardon, madam, poate te-a îndurerat pe dumneata...pentru mine a fost o eliberare din chingile Norei, care îmi făcuse viața un coșmar, cu pretențiile ei romantice, cu mofturile ei de a o plimba prin parcuri, sub clar de lună, s-o duc la dans...știi tu, chestii din astea femeiești, fără cap și fără coadă...! - Acum înțeleg...Atunci a dat peste Laurențiu, care era un romatic întârziat, pasionat de poezie și meditație...atât de diferit de persoana mea rece și poate prea calculată, precum schițele fără viață cărora le dădeam contur pe planșeta de proiectare...Și acum, după ce mi-ai spus toate acestea, nu îți este frică de faptul că voi da în vileag totul, inclusiv abominabila dumitate contribuție la acel accident? - Nu cred că o vei face, madam, fiindcă voi spune că am plănuit totul împreună...De mult...Că și noi am avut o aventură paralelă cu a lor! Iar ceea ce am plănuit a fost numai pentru a rămâne liberi și fără alte obligații...Oricum, nu ai cum să dovedești că nu este așa...Mai ales că mormintele „foștilor” sunt unul lângă altul, la câțiva pași... - Chiar, m-am întrebat mereu, cum de au fost înmormântați atât de aproape unul de celălalt? - Cu bani faci orice și cum administratorii cimitirelor de azi sunt împreună cu groparii cei mai lacomi vulturi în căutare de leșuri bine finanțate, nu mi-a fost greu să fac în așa fel ca cele două gropi să fie una lângă alta...Bineânțeles, că m-am gândit în primul rând că numai așa te voi putea acosta direct, fără să bănuiești nimic.. - Chiar atât de diabolic poți fi? Chiar atât de mult m-a prostit viața asta încât o stângace solicitare a unor chibrite pentru a aprinde o lumânare s-a putut transforma într-un plan mefistofelic, în care singurul rol de perdant, tragico-comic, îl am tocmai eu? Sau, mai bine zis, numai eu? - În viață sforile se trag de cine știe să le mânuiască, madam! Pe Marilena o scotea din minți apelativul de „madam”, cuvânt pe care-l considera nu numai peiorativ, dar și încărcat de o ironie care o aducea la exasperare și se temea că, în scurt timp va începe să plângă. Dar nu voia să plângă în fața acestui om cu inimă de piatră, ar fi dat dovadă de slăbiciune, și nu voia ca el să creadă că ea capitulează. Simțea acum că are în față un bărbat deosebit de meschin și de periculos, în stare de a nu se da în lături de la nimic...Cât timp ar mai fi putut beneficia ea de protecția poliției sau de sfaturile detectivului Bedrosian? Mai devreme sau mai târziu, ar fi rămas tot singură, neprotejată, vulnerabilă ca orice femeie singură...Se temea de acea clipă când ar fi rămas în această casă, nopți la rând, oricând amenințată de umbra acestui bărbat, care nu se dăduse în lături să pună la cale moartea lui Laurențiu și a Norei...de clipa când ordinul de restricție își va fi terminat valabilitatea. Oricum, dacă Alexandru avusese curajul să-l încalce acum, doar la câteva zile de la pronunțarea lui, ce ar fi însemnat viața ei peste, să zicem, o jumătate de an! Nici nu voia să se gândească la asta! Deodată sună telefonul ei mobil. Alexandru, privind-o întrebător, îi aruncă sarcastic, printre dinți: - Ia, uite-te, nici nu s-a uscat bine cerneala pe hotărârea de divorț și madam este deja sunată la ore mici, și, evident, de bărbați! Se repezi spre telefon, amenințând-o din ochi. - Nu răspunde! Ia să vedem cine-i amicul care vrea să-ți audă vocea în miez de noapte. Ah, Bedrosian...detectivul ăla chipeș...Holmes de pe malurile Dâmboviței...! Lasă, să creadă că ai adormit deja. Vezi tu mâine ce scuză găsești...Fiindcă vreau să-ți spun acum clar și să-ți intre bine în capul ăla de gâsculiță, asta ca să nu mă mai parafrazezi ironic! Dacă nu revii la sentimente mai bune, dacă nu îmi acorzi o a doua șansă, totul se va transforma pentru tine într-un coșmar. Cu toate riscurile care decurg de aici. Atât pentru siguranța ta personală, cât și a mea, ținând cont că orice detectiv ar sări în ajutorul unei femei singure...și atât de bogate...! - Dacă dumneata crezi că toți bărbații sunt la fel, niște căutători de avere, te înșeli! Bedrosian chiar este un gentlemen...adevărat...nu surogat...ca alții... - De exemplu? - Privește-te în oglindă și ai să găsești singur răspunsul... Mobilul sună din nou, preț de câteva minute și atunci Marilena își dădu seama că Bedrosian trecuse prin fața casei ei, văzuse lumina aprinsă la o oră atât de târzie și poate voise să o întrebe cum se simte. Se pare că ăsta era motivul pentru care detectivul sunase, căci în câteva minute se auzi și soneria de la intrare. - Aha, deci Holmes se afla prin apropiere, poate chiar invitat de tine...La o oră atât de nepotrivită pentru oamenii serioși...dar nu și pentru fufe de doi lei, care, imediat ce se emite un act juridic prin care ea este absolvită de orice îngrădiri matrimoniale, o pune cu primul sosit... - Te rog să te controlezi, când te referi la mine! Nu sunt fufa aia a ta de doi lei, Teodora...sau altele cu care ți-ai făcut încălzirea pe pistă până să mă cunoști pe mine! Trebuie să deschid! - Ba n-ai s-o faci deloc, madam! Alexandru scoase un cuțit, la vederea căruia Marilena lăsă să-i scape un strigăt. - Acum n-am ce-ți face! Îți dai seama că nu o să deschid, să mă găsească ăsta aici...să vadă că am încălcat ordinul de restricție...să stau și la bulău din cauza ta! Noi doi o să facem o plimbare, sub clar de lună! Dar nu una romantică, din moment ce mi-ai refuzat sentimentele, ci una care va avea menirea să te pună cu botul pe labe, să-ți vină mintea la cap, atâta câtă mai ai, care acum văd că a plecat cu sorcova la auzul soneriei! Cheile...cheile de la mașina ta...? - Unde ai de gând să mă duci? - Am în afara Bucureștiului o casă veche. Are un beci tocmai bun pentru a-ți scrie acolo „memoriile” și a reveni la sentimente mai bune față de mine. 2-3 nopți cu șobolanii colcăind pe la picioare și în întuneric deplin, ăsta-i un mod de recluziune căruia chiar și un bărbat cu sânge în veioză nu i-ar rezista... O prinse de umeri, violent, punându-i cuțitul la gât, și prin ieșirea de serviciu pătrunseră în garaj. - Bănuiești cine conduce, nu? Că nu o să-mi las viața în mâinile tale mototoale! Căci, fii sigură, că detectivul nostru se va lua după noi, dar nu s-a născut omul care să-l bată la raliu pe Sandu Motoc! Când mașina Marilenei plecă în trombă din garaj, Bedrosian își dădu seama că ceva se întâmplase. Convenise cu Marilena, de comun acord cu cei de la poliție, ca uneori, seara, să treacă pe la locuința ei să vadă dacă totul este în regulă. Acum realizase că Alexandru încălcase ordinul de restricție, căci Marilena nu ar fi fost în stare să plece din acel garaj ca de pe un pole position de la raliuri. Așa că detectivul se urcă și el în mașina sa și începu să ruleze cu viteză în spatele mașinii Marilenei. Acum, la lumina farurilor, observă că pe scaunul din dreapta se afla Marilena, iar șoferul nu putea fi decât Alexandru. „Să se fi împăcat cei doi și să plece undeva în oraș, la un local de noapte?” Dar detectivul elimină din start această supoziție, când observă că Alexandru face eforturi mari să scape de urmărirea sa. - Am să-l fac pe detectivul nostru să-și prăjească motorul! Și nici așa nu va avea cea mai mică șansă să mă prindă! Oricum, peste câțiva kilometri voi scăpa de coada lui. Alexandru, care cunoștea foarte bine șoseaua pe care rula apăsă pedala la maxim și în câteva clipe lumina farurilor lui Bedrosian dispăru din oglinda lui retrovizoare. Era chiar momentul în care ajunsese în dreptul unui mic pâlc de salcâmi. Viră scurt spre dreapta pe lângă liziera micii păduri, opri în spatele perdelei de vegetație și stinse luminile. Coborâ geamul și ascultă în noapte. Undeva, departe, se auzea torsul motorului detectivului, care încerca din greu să micșoreze distanța dintre el și mașina Marilenei. Când Bedrosian trecu în trombă pe lângă ei, Alexandru spuse cu emfază : „Bye, bye, fraiere! O să mergi mult și bine, până o să-ți dai seama că ți-am făcut-o!” Întoarse mașina și începu să ruleze destins în sensul opus direcției din care veniseră. Dar spre surprinderea lui, după numai câteva clipe zări în oglinda retrovizoare lumina unor faruri. Nu știa dacă era mașina lui Bedrosian sau altă mașină, așa că acceleră. Marilena îl privi pieziș, cu ură și-i spuse: - Marele pilot de raliu, Sandu Motoc...ce să-ți spun! Acum te prinde din urmă Bedrosian! Lucrul ăsta îl enervă teribil pe Alexandru care călcă și mai mult accelerația, privind în răstimpuri în oglindă. Marilena își făcu un calcul simplu. Trebuie să facă ceva pentru a pune capăt acestei curse nebunești. Când Alexandru își ridică din nou privirea spre oglindă, ea, profitând că urma o curbă la dreapta, trase puternic de volan cu mâna stângă și concomitent cu dreapta îl zgârie pe față pe Alexandru. Acesta scăpă volanul de sub control și mașina se izbi la cei peste 140 de kmilometri pe oră de parapetul de beton de pe marginea șoselei. Un fum gros începu să iasă de sub capotă, amestecat cu praful ridicat de cauciucurile care răvășiseră locul ca sub copitele unei herghelii sălbatice. Marilena simți doar cum fața i se mulează dureros pe airbagul său și o durere ascuțită în mâna dreaptă, care fu prinsă între ușe și stâlpul de rezistență. Apoi își pierdu cunoștința. Mașina care se apropia era însă una oarecare, din trafic, și nu cea a detectivului. La vederea accidentului șoferul autoturismului opri și sună la 112. Echipa de prim ajutor care sosise la fața locului nu mai putu face nimic pentru Alexandru. Acesta nu mai avea puls, ochii îi erau sticloși, capul sfărâmat de contactul dur cu portiera, în lipsa airbagului său care nu se deschisese. Marilena fu întinsă pe o targă pe iarba ce începuse să asude de roua ce se lăsase peste câmp și medicul echipei de intervenție își dădu seama că femeia respira. Când aceasta deschise ochii, toți răsuflară ușurați. - Am crezut că v-am pierdut, îi spuse doctorul, privind-o cu blândețe. - Slavă Domnului că am scăpat doar cu fractura asta la braț! Și cu o sperietură, pe care nu o voi uita toată viața! - Șoferul...soțul d-voastră...sau prietenul...Ce s-a întâmplat cu airbagul lui? - De vreo două săptămâni calculatorul mașinii mi-a tot semnalizat că este o defecțiune la airbagul șoferului. Am tot amânat să merg la un service auto și am decuplat calculatorul ca să nu mă mai sâcâie cu bipurile lui. M-am gândit că prin oraș, pe unde merg eu, nu am nevoie urgentă de airbag. Apoi au venit peste mine o serie de evenimente personale, care m-au făcut să uit cu totul de acest amănunt... În clipele acelea tensionate din ambulanța care o transporta spre spital, Marilena se gândea că după ce aflase povestea incredibilă despre adevăratul Alexandru, putea să spună cu mâna pe inimă că uneori, în viață, proverbele evadează din cărți și devin realitate: în cazul lui Alexandru, cel care se referă la săpatul gropii altuia, se adeverise pe deplin în noaptea aceea. **************************************************************************** Trecuseră câteva luni de atunci și Marilena reușise să depășească psihic momentul greu prin care viața o târâse. Își reluase existența sa monotonă, cu vizitele de sâmbătă de la cimitir. Se simțea vinovată și față de Laurențiu, și față de Nora. Și își jurase că ori de câte ori va avea timp le va aprinde o lumânare - în fond, amândoi, chiar dacă greșiseră față de ea, fuseseră niște prăzi ușoare pentru șacalul ce se ascundea în spatele lui Alexandru, și o parte din vină pentru tot ceea ce se întâmplase, Marilena și-o asuma necondiționat. De aceea venise și în această sâmbătă la mormântul lor. După ce aprinsese lumânările, o pornise încet pe aleea centrală a cimitirului. Nu mai fusese aici de câteva luni, și parcă se simțea bine acum, cu sufletul mai împăcat...Era concentrată la acest gând, când deodată de pe o alee un bărbat veni în fugă spre ea. - Doamnă...mii de scuze că îndrăznesc...un chibrit...aveți din întâmplare un chibrit...să pot aprinde o lumânare...! Marilena se închise în ea ca sub carapacea unei țestoase bătrâne, hăituită de ani și ani de valurile oceanului de indiferență masculină, care-i sfâșiase sufletul, și îi răspunse sec, rece, aproape răutăcios, fără măcar să-l privească : - N-am domnule niciun chibrit! Ajunsă acasă se opri în salonul mare al casei sale agonizând de atâta singurătate, își aprinse o țigară și își turnă puțin cognac într-un pahar. Se opri în fața oglinzii de Murano și își zâmbi trist. Realizase că trenul unei căsnicii fericite trecuse pe lângă ea de două ori în viață, fără să oprească niciodată, și asta numai datorită faptului că ea era o gară mică și pustie... Își potrivi cu un gest tandru buclele părului de pe frunte și iar zâmbi unui gând ascuns, știut numai de ea. Fiindcă Marilena Demetriad mai avea speranța aceea, pe care orice femeie singură o ascunde în ea, că într-o bună zi în gara ei mică și pustie va opri poate un tren, care-i va lua destinul și i-l va duce spre lumea ce se întinde dincolo de resemnarea și tristețea ei de acum. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate