poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-08-27 | | Marilena pășea pe aleea centrală a cimitirului cu gândurile răvășite. Nici azi, după aproape două luni de la moartea soțului său, ființa ei nu reușea să-și găsească echilibrul sufletesc, echilibru care și înainte de tragicul eveniment îi fusese atât de precar. Se tot întreba de ce trebuia să i se întâmple ei asta, de ce, într-o bună zi, după 18 ani de căsătorie, soțul ei, uitându-se într-o oglindă parcă deformată, se văzuse pe el însuși ca nemaifiind compatibil, nici fizic, nici sentimental cu ea. Se căsătoriseră din dragoste – dacă această expresie nu este cumva o încercare a noastră, a oamenilor, de a ne mai îndulci cu minciuni frumoase clipele de deznădejde! – nu avuseseră copii, dar grija unuia față de celălalt ținuse loc acelei pete de lumină pe care un copil o aduce în viața unui cuplu. Până într-o zi, când între ei se ridicase un zid de indiferență, construit de nemulțumirile lui vis-a-vis de modul în care ea pregătea masa, de dunga unui pantalon călcat de ea, de faptul că se uita la serialul ei preferat cu sonorul dat prea tare, ceea ce îl împiedica să se odihnească, deși, de la un timp, nu mai împărțeau același pat, și distanța care-i separa reducea la maxim disconfortul produs de volumul sonorului. Dar ea știa, presimțea că toate acestea sunt primele și cele mai periculoase pretexte, care-i îndepărtează pe doi oameni. Serile erau tot mai lungi și singure, lipsa unui dialog, fie el și de conveniență, o măcina treptat, ca un valț de moară amenințător, ce-i toca gândurile aidoma unor boabe de grâu prea devreme încolțite, ca să nu mai vorbim de gesturile lui tandre, transformate acum în firicele de praf, care troieneau pe o dragoste trecută și uitată. Nu trebuia să-i spună nimeni că Laurențiu avea o amantă! Simțea prin porii transpirației lui, când trecea pe lângă ea, prin grija cu care își scutura și ultima scamă de pe costum, prin modul în care se privea în oglinda mare din salon, prin indiferența cu care o privea, ori de câte ori se intersectau prin casă și el o rănea cu acei ochi metalici, opaci de acum, pentru ea, și, sigur, topiți la mii de grade de incandescență, când o zărea pe cealaltă femeie din viața lui! Femeile simt mai bine decât oricine când vine furtuna deasupra familiei lor. Ele sunt cei mai buni prognozatori de vreme, au parcă niște antene invizibile, ce pornesc din suflet, se încolăcesc pe trupul firav al gândului rău, al presimțirii și se întorc tot în suflet. Așa că atunci când o femeie simte primejdia care-i amenință cuplul, sufletul și gândul său vibrează ca un arc voltaic, simultan, clopote mari de alarmă zbătându-se sub pielea-i arsă de emoție și de surescitarea ce o cuprinde, gândindu-se că mâinile bărbatului iubit sunt deja încătușate de un alt trup .... Când simțise toate aceste lucruri, spiritul ei practic îi șoptise că trebuie să caute un detectiv particular. A sta sub același acoperiș cu un bărbat care te înșeală, dar despre care nu ai nicio dovadă palpabilă că face acest lucru, este sinucidere curată! Fiindcă, ori de câte ori îl vezi, îl condamni în gând, dar îți reprimi mereu dorința de a-i striga în față vorbe grele, acuzându-l că te înșeală, fiindcă nu ai nici măcar cea mai mică informație care să-ți susțină imprecația. Când ai contactat un detectiv particular, știi că într-o bună zi vei avea sau nu în față dovada palpabilă, hârtia fotografică, care îți poate oferi eliberarea de atâtea și atâtea gânduri care te macină, se întretaie, împletindu-se pe rând fie cu siguranța faptului că ești înșelată, pentru ca în secunda următoare să se destrame la temperatura altui gând care îți șoptește că poate nimic nu e adevărat. Nimic în viață nu este mai dureros decât pendularea între credință și tăgadă! În ziua în care Albert Bedrosian, detectivul angajat, o căutase la institutul ei de proiectări, Marilena simțise că va leșina în liftul care o cobora de la etajul 27 spre a fi pusă în față cu realitatea crudă, și, se temea ea, dureroasă. Se așezaseră pe un fotoliu în holul institutului, căci ea nu-și mai simțea picioarele capabile să-i susțină emoția ce o copleșise. Detectivul nu-i spusese niciun cuvânt. Scosese cu un gest neutru, protocolar chiar din geanta sa diplomat setul de fotografii, pe care ea începuse cu mișcări tremurânde să le răsfoiască și din care i se părea că viața își râde de ea ca o marionetă trasă de sforile înșelătoare ale trădării pe marea scenă a concubinajului universal. Laurențiu, și femeia care încerca abuziv să-i ia locul, în drum spre munte, în recepția hotelului, la restaurant, fie la masă, fie la dans...El, Laurențiu, dansa, și ei i se părea că în îmbrățișarea în care el o cuprinsese pe cealaltă femeie el strânsese toate florile din lume! El, Laurențiu, care de vreo doi ani încoace pretexta cu diverse ocazii că a trecut vremea dansului pentru ei, ce înseamnă maimuțăreala aia în mijlocul ringului de dans, astea sunt lucruri bune doar pentru cei tineri...! De multe ori, acolo, la restaurant sau la petreceri între prieteni, Marilena ar fi vrut să-i răspundă cu cuvintele pe care inima ei le simțea datoare să țâșnească peste indiferența bărbatului său, să-i spună că, dacă el considera un banal dans o maimuțăreală, un lucru care devenise doar apanajul celor tineri, nu ar surprinde-o dacă într-o bună zi el îi va spune că trecuse și vremea iubirii, văzută și ea tot ca o maimuțăreală ieftină... Fotografiile acelea o urmăriseră peste tot. În fața planșetei de proiectare, pe stradă, în casă, în vis, erau pur și simplu niște umbre apăsătoare care o duceau pe zi ce trece pe toboganul deznădejdii. Încercase să poarte o discuție civilizată cu soțul ei, dar Marilena era făcută dintr-un aluat fin, poate prea stângaci plămădit de stirpea din care se trăgea. Nu era omul crizelor de isterie, al gesturilor dure, al încăierării verbale incoerente, de care mai târziu să se rușineze...Era un suflet albastru, rareori pe cerul lui ascunzându-se vreun nor negru, care să-i umbrească lumina. Realizase că niciun dialog din lume nu l-ar mai fi putut întoarce pe Laurențiu la matca iubirii trecute, că persoana sa fusese amanetată definitiv la magazinul de suveniruri, pe care-l reprezenta actuala lui amantă, căci Marilena era conștientă de faptul că acea femeie, nu era decât o colecționară de antichități masculine...ieftine! Când aflase că soțul ei murise în acel accident pe serpentinele de la Poiana Brașov, ceva se rupsese în ea. Reușise să treacă peste escapadele lui, tot mai dese, peste indiferența cu care o privea și lehamitea cu care-i vorbea, atunci când musai trebuia să-i răspundă la vreo întrebare legată de problemele administrative ale casei lor, se obișnuise cu faptul că la maratonul vieții ea va trece linia de sosire mereu pe locul doi. Singurul lucru care-i mai încălzea inima rece ca un iceberg în derivă era imaginea lui, tot mai rară de altfel, în fotoliul din fața șemineului, citind, silueta ei de pasăre stingheră ce trecea prin acea cameră, atingerea duioasă a părului lui cu o mână care nu știa dacă gestul de candoare îi va fi respins sau agreat, paharul de cogniac pe care ea i-l umplea din când în când, numai să-l știe acolo, țintuit în acel fotoliu, unde de atâtea ori lui îi plăcea să o așeze pe genunchi și să-i șoptească cuvinte numai de ei doi știute. Cuvinte, care azi stăteau răstignite doar pe rafturile bibliotecii lor, între paginile unor romane ale căror eroi se iubiseră ca și ei, dar ale căror declarații de dragoste rămăseseră ca niște stele de foc în slova cărților. Acum, că Laurențiu nu mai era, se simțea istovită de viață, fără aerul pe care zi de zi îl respirăm dimineața când ne trezim și realizăm că pentru încă o zi vom face pontajul la intrarea în complicata uzină a vieții...De aceea pășea pe aleea podidită de lacrimile ploii ce căzuse toată noaptea. Încă o sâmbătă de rutină, cu mersul la cimitir, apoi drumul tern spre casă, atmosfera unui interior domestic care pe zi ce trece i se părea tot mai apăsător, prânzul la o masă orfană, doar cu un tacâm pe ea, brațele unui Morfeu deceptiv, cu imagini de fericire trecută, fulgurante, alături de omul ei drag, seara ce te înconjoară ca o plasă de păianjen amețitor de lacomă...! Dar știa că acesta va fi ritmul ei existențial ani buni de acum înainte, căci Marilena nu avea curajul să ia viața de piept, să iasă în vâltoarea ei, să se ciocnească pe stradă de oameni, să-i cunoască, să-i simtă în inima ei ca pe niște potențiali cumpărători ai sufletului său ieftin și atât de trist de pe taraba vieții... Ajunsese sub acest gând lângă mormântul lui Laurențiu. Aprinsese o lumânare și îi privea poza, așa cum făcea de fiecare dată, să vadă dacă omul ei de dincolo de moarte nu are măcar o undă de regret și o picătură de emoție pentru cea pe care o părăsise. Dar întotdeauna poza aceea făcută de el imediat după ce se căsătoriseră, pentru pașaport, era una neutră, de o seriozitate morbidă, care nu-i amintea deloc de exuberanța primilor ani petrecuți alături de el. Marilena simți atingerea unei mâini pe umăr și se întoarse brusc, speriată de trezirea din reverie. - Scumpă doamnă, îmi cer mii de scuze, dacă vă deranjez ...un chibrit...aveți din întâmplare un chibrit? auzi Marilena o voce de bărbat. Ori de câte ori vin la cimitir, trebuie să uit câte ceva. Ba lumânările, ba chibritul, ba să iau flori...Și florăresele astea de la poarta cimitirului sunt așa de scumpe, parcă ar vinde pe Magheru! Se întoarse și zări chiar lângă ea un bărbat între două vârste, îmbrăcat sportiv, cu o privire limpede, aproape surâzătoare, dar în același timp amendată parcă de tulburarea momentului din care o răpise. - Mii de scuze, de felul meu nu sunt un tip îndrăzneț...și nici pisălog...dar acum chiar că mă aflu într-o situație jenantă. Vii la cimitir și stai cu lumânarea în mână, neavând de unde să o aprinzi! Noroc cu prezența d-voastră aici...Soțul? întrebă el, îndreptându-și privirea spre fotografia de pe cruce. - Da, soțul, îngăimă Marilena, desprinsă din tulburarea ce mereu o cuprindea când îngenunchea lângă crucea lui Laurențiu, nevenindu-i să creadă că omul lângă care acum câteva luni suferise decepție după decepție, și atât de puține împliniri, se afla la doi metri sub pământ. Așteptați, o clipă, am un chibrit în poșetă. - Scumpă doamnă, noi, românii, am ajuns ceva de speriat! Imaginați-vă, am făcut acum câțiva ani o excursie în Grecia, cu mașina...știți, sunt mecanic auto la o firmă de mașini de formula I...circuitul GTX, dacă ați auzit cumva...sau poate că nu vă pasionează motoarele... - Nu, nu le am cu mașinile, în general, cu sporturile! Poftiți chibritul. - Cum vă spuneam, am fost în Grecia, pe care am străbătut-o cu mașina în lung și-n lat. La intersecția marilor șosele și chiar pe drumuri de rang inferior, găseai mici troițe sau capele. Acolo, pentru călătorul nepregătit pentru astfel de momente pioase, dar care voia să se închine la icoanele de acolo, găseai lumânări, bidoane mari de plastic cu ulei pentru candelele multicolore din interior, fitile, chibrituri, tămâie, ce mai, tot arsenalul pentru astfel de clipe, pe care să fiu drept nu prea le agreez. Dar am vrut să scot în relief civilizația de acolo. În schimb la noi! Văzând că sunt un uituc incurabil, am lăsat mai demult în nișa de pe cruce, câteva lumânări, chibrituri, puțin ulei. Dar ce folos! În câteva clipe s-au volatilizat. Ca să nu mai spun de flori! Le cumpăram din poarta cimitirului și peste două zile, când mă întorceam nu mai erau! Am făcut un experiment odată și m-am ascuns undeva, mai departe cu câteva morminte. Un cioroi, probabil mână în mână cu florăreasa de la poartă a luat florile. Sigur că le-a vândut la alți fraieri și tot așa mai departe. De aceea, de azi, ori de câte ori am timp și vin aici, cumpăr flori și le tai cozile. La las doar cât să intre în sticla de plastic pe care o folosesc drept vază. Că știu că așa ciumpăvite nu o să le mai ia să le revândă nimeni! Îi surâse stângaci, ca și cum ar fi vrut să vadă dacă femeia din fața lui gustase scurtul moment de umor negru, specific românesc. Marilena îl privea însă absentă, semn că el trebuia să încheie mica conversație...Luă chibritul și vru să o asigure că i-l va aduce imediat, dar Marilena făcu un semn scurt, dar sugestiv din mână, care voia să-i spună : „Nu vă mai deranjați, păstrați chibritul!”. Asta ca să-l facă să înțeleagă faptul că dialogul cu ea nu își mai avea rostul. Marilena părăsi cu pași egali cimitirul, pe alee urmărind-o privirea bărbatului rămas lângă crucea umbrită de câteva crengi de liliac. Simțea că el o urmărește de acolo, după cum simțise că privirea lui limpede, atunci când îi ceruse chibritul, avea în ea răsfrângeri ale unor gânduri mai mult sau mai puțin îndrăznețe. Era acea privire lacomă cu care deseori bărbații dezbracă din ochi o femeie frumoasă pe stradă, imaginându-și într-un elan voyerist clipe de tandrețe care nicicând nu se vor împlini în realitatea imediată. Atât că Marilena, care știa că niciodată nu fusese o femeie care să facă să se întoarcă după ea privirile bărbaților, oriunde s-ar fi aflat, nu înțelegea semnificația acelei străluciri din privirea bărbatului, care i se păruse ei, sau chiar așa era - intuiția ei feminină nu putea să o înșele - o acostase în cel mai pur stil, acolo, lângă mormântul lui Laurențiu. - va urma - |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate