Strada mea



Pui zâmbet în flori si ură si tărie pe
norul greu ce te înconjoară. Umil copil,
precum un gărgăune târăsti de trupul tău pe
jos si tot ce ai sperat se spulberă printre
pleoape. Atunci prefaci tot gândul rău în
vise roz, lumină multă si cerul deschis ti-
aruncă pe piept raze. Te-alături superior cu
un strop de credintă ce a zăcut ascuns sub
palma de zei neridicată. Ziua nu-ti vede
spatiul si te strecori cât poti dar te
ghiceste si palid atingi iar mai apoi
fruntea cea caldă... tu te-ai crezut acum
adeverind minciuna... si flori pe brate
afli, în suflet femeie te găsesti si peste
pete apare rece apă, ploaie deasă de vară!
Normal, timid deschizi norul pe care îl
strângeai odată fără să vrei si îl vezi alb
în capăt de străzii pustii. Motoarele au
dispărut demult acum, căci doar aici pot fi
eu rege- pe strada mea cea veche spre care
nu m-am întors nicicând fără să stiu că aici
mai pot găsi si apă si atingerea dorită pe
umărul gol uscat de vânt. Si-n noapte-mi va
cânta un betivan ce rupe-n colt pagini de
integrame completate de... câti ani am... am
avut si i-am pierdut în aceeasi zi cu
noaptea mea.
Totusi alin fete gălbejite din spatiul meu.
Trecând tot, tot mereu prin beciul de jos
ajung să te ridic cu bratul meu, să trec
prin pară de foc si să renasc din gărgăunele
mărunt... ca el sunt multi dar eu mai am
ceva... verdele din viata mea si-atunci-
îmbrac cămasă rosie căci doar sunt om!