Cine așezase piatra acolo, nu-și mai aminteau. Dar toți știau, că acela ce-o va scoate sau va fi bănuit doar, va fi afurisit și fiecare va avea dreptul să-l ucidă, ca pe-un făcător de rele. Ba să-i omoare și familia, fără a se teme de pedeapsă.
Dar cine să cuteze? Nu îndrăzneau nici să se apropie de locul cu pricina, de teama de a nu fi suspectați de gânduri necurate. Ciobanii îl ocoleau, îndemnând vitele să-și sune tălăngile pe pășuni mai puțin roditoare. Þăranii nu-l traversau, deși era cel mai scurt drum către târg. Nici tâlharii nu se aventurau, preferând să-și împartă prada la adăpostul salcâmului, de care se legănase cândva trupul nebunului din vale, neînsuflețit. Iar bătrânii puteau jura că erau nopți în care pe piatră se iveau strigoii și urlau până în zori la luna plină. Și nepoții tremurau seară de seară, ascultându-le poveștile.
În ultimul timp plouase și piatra aproape că nu se mai zărea din iarba înaltă. Dar locul era în continuare evitat, ca un tărâm blestemat.
Și totuși, într-o zi, un vânzător ambulant urcă dealul. Roțile se agățară în ceva, biciul șuieră, calul trase cu putere înainte. Cu toate acestea, căruța se dezechilibră, răsturnându-se, iar negustorul se trezi la pământ. Înjurând stricăciunile și bodogănind, văzu piatra. Și înfuriat peste măsură, fără a gândi măcar, o scoase. Apoi își strânse grosul lucrurilor, le urcă în spinarea animalului și o porni spre sat, să caute ajutor.
Ulițele erau pustii. Doar un moșneag încovrigat își sprijinea bătrânețea într-un toiag.
- O pia...tră? se bâlbâi, îndreptându-și de uimire spinarea, întâia oară în ultimii 30 de ani. O piatră? repetă, neîncrezător.
De nicăieri apărură oameni, mai mulți și mai mulți, de parcă tot satul ar fi stat cu urechile pâlnie la porți, în așteptarea acestui unic cuvânt.
Zgâriat și plin de scaieți, străinul părea mai degrabă un ticălos, decât un negustor cinstit. Îl înconjurară, văitându-se și strângând rândurile, în același timp.
- Vai de zilele noastre.
- Mare nenorocire.
- Nu credeam s-apuc ziua asta.
- Foc și pară se va abate asupra noastră.
- Blestemele străbunilor ne vor ajunge.
- Se vor ridica morții din groapă de mânie.
- Se cere vărsare de sânge!
- Ar trebui spânzurat de cel mai înalt copac!
Așa cum roțile unui mecanism, odată puse în mișcare, nu mai pot fi oprite cu ușurință, de-abia născut, entuziasmul lor luă o amploare cel puțin bizară.
- Eu l-aș trage în țeapă!
- Mai bine ars de viu!
- Ba tras pe roată!
- Decapitat!
Începură să bată clopotele. Puhoi de lume se revărsa acum pe uliță. Negustorul fu legat fedeleș și fără explicații inutile, târât la judecată.
Să-l omoare. Până aici totul clar. Nicio voce împotrivă. Problema se punea cum să-l omoare? Brusc se aflau în fața unei palete extrem de largi de opțiuni, de la a-l opări în ulei încins până la a-l coase într-un sac cu bolovani și a-l arunca în râu. Și toate adunate păreau încă prea blânde pentru așa o faptă. Dar și mai greu de hotărât se dovedi a fi cine să-l omoare.
- Numai eu aș putea stârpi necuratul ce sălășluiește în inima lui, își agită crucea părintele.
- Eu l-am întâlnit primul, tremură din încheieturi bătrânul.
- Dar eu ar trebui ...
În adâncul lor, toți simțeau că ar merita această onoare. Discuțiile continuară în contradictoriu până la apus, când le clocotea deja sângele de mânie, ajungând la dușmănii de neconceput în urmă cu câteva ore. Ba chiar în mâinile celor mai aprigi începură să lucească jungherele. Trebuia luată o decizie, înainte de a fi prea târziu.
Și mai-marii hotărâră:
- O singură moarte nu e destul pentru așa o nelegiuire, cuvântară ei, mișcându-și bărbile la unison. Și un singur călău e prea puțin pentru acest criminal. Îl vom ucide deci pe rând, fiecare alegând moartea care i se va părea mai cumplită. Și pentru a nu atrage mânia cerului, sacrificiul trebuie făcut pe locul unde s-a săvârșit fapta, adică nicăieri altundeva decât în groapa în care se afla așezată piatra de veacuri întregi.
Aplaudară cu toții, se-mbrățișară și plânseră de bucurie și nerăbdare să pună cuvintele înțelepților în aplicare. Cu mic cu mare, se-ndreptară spre groapă. În frunte, tras de propriul cal, leșinat, negustorul.
Arseră locul, aruncară tămâie, îndepliniră adică tot ceea ce se cuvenea, pentru a-și putea canaliza apoi ura asupra uneia și aceleiași ținte. De la primul până la ultimul, toți se repeziră asupra lui și fiecare își lăsă amprenta, chinuindu-l cum știu mai bine, până își dădu sufletul. Calul îi urmă și el stăpânului, căci sătenii nu se potoliseră cu una cu două, ci își doreau o reprezentație cât mai lungă și mai condimentată posibil. Aruncară în groapă și boarfele străinului și arseră toate până în zori, când doar cenușa mai amintea de grozăvia întâmplărilor din ajun. Nimeni nu încercă să aducă piatra la loc și nici nu vorbiră despre asta.
După o vreme răsări iarba. Într-o dimineață, păstorii intrară cu oile pe pajiște, ca și cum nimic n-ar fi fost mai firesc, țăranii își îndreptară căruțele înspre târg și copiii începură să joace baba-oarba, lipsiți de orice grijă.