Se există de cele mai multe ori printre clipe dogoritoare de durere, de iubire, de pură deziluzie, de pură sufocare între timpuri. Pentru că uneori timpurile prezentului se combină atât de invizibil cu cele ale trecutului încât uităm a exista între cifrurile esențiale ale pleonasmului de a gândi uman.
„Scrie uman” – ce înseamnă uman...? După definiția fariseilor ce utilizează limba română la nivel cultural.
Este dogoritoare toată ființa umană în vîrful prostiei și ignoranței. Mă obosesc superficialitățile, de aceea uneori mă încurc în detaliile studiului lor. Căci îi studiez cu litere majuscule și mai mici decât minuscule.
Și cum spuneam sunt clipe haotice, sunt clipe ce se adună și se suprapun pentru a izbucni direct în piept ca dintr-un revolver, pentru a muri și pentru a dăuna grav plămânilor cu care respir ideea de a fi pur și simplu într-o lume unde toți dau definiții umanului și simplității ca niște farisei rugându-se la inspirație - un dumnezeu hidos și plin de fițe pentru mine...
Starea poetică este o esența mijlocie umanului pur care mustește în greșeli deocheate de sens. Astfel toate clipele sunt dogorite de efemer, de trecătorul pustiului dintr-un deșert cu infanterii ce au muniție și arme, revolvere și mitraliere. Iar poza se transformă în poem ca și cum n-ar fi fost niciodată un singur poem decât un roman infinit cu glas de struț ce urlă în pământ. Când se sperie de sine și de tot deșertul clipelor de viață.
Să ne ascundem așadar în simplitate și să ne prefacem că simplul răsuflă în neschimbare...
Toata lumea lucrează cinstit pe brânci, dar fariseii care citesc pergamente plini de evlavie, uită să își creeze singuri catarama care îi încinge la o cruce.
Crucea aceea purtată în plin deșert, între pline coaste-semilune, coaste la propriu și la figurat, pentru că toate dunele deșertului sunt ferecate într-un deșert viu și transpirat de cuvânt. Care trage ca pe un ogor fertil, numai că totul crește în sinele lor ca un mucegai venerat pentru limba română. Eu sunt...
Eu sunt pur și simpu închisă în cifrul existențial al plinelor și grelelor metafore ce nu pot fi descifrate de farisei care se pretind a fi cultivatori de limba română pentru că au citit toată biblioteca lumii numai pe ei înșiși au uitat să se devoreze cu simplul fapt de a fi în lume.
Așadar toată lumea lucrează la ogor printre tot felul de clipe dogoritoare de ceilalți. Eu lucrez printre clipe dogoritoare și în clipe dogoritoare căci nu mă încălzește nimic când observ fariseii cum se adună la cuvânt dar ei nu se citesc pe ei înșiși, nu-și citesc lor înșiși durerea de a nu vedea același foc în alții. Se lucrează la pământuri plinde de bani, pline de financiarul culturilor răspândite de timp peste tot paraclisul din biserică.
Unii se închină cuvântului dar uită că litera este esența gândului pustiit, dar uită că uneori sinuciderea perplexă a revolverului este singurul mod de a ajunge în spital.
Lumea se crispează când nu înțelege complexiatatea ființei, lumea se crispează când nu poate să descifreze cifrul. Cifrul existenței umane...
Când lângă toată lumea cerșește un copil, după ce a fost învinețit de mamă, tată și cuvânt, gândindu-se cu milă și melodioasă rugăciune că nu poate face nimic pentru el, dar ei nu riscă să îl ducă undeva, afară din deșertul lumii sale, nici măcar nu-i oferă o armă, ca să poată ajunge la spital... se cultivă astfel indiferența...
Farisei sunt peste tot, mai ales în sinele lor, deși nu văd nimic, nici măcar deșertul dogoritor al lumii, deșertul dogoritor al limbii.
Abisul este atât de aproape când încercăm să nu renaștem din noi înșine, așa compunem tot felul de povești pentru a avea de spus altora: ce frumoasă e viața când stai închis în propriile tale concepții despre ce nu înțelegi, despre ce e frumos și ce nu este... Hai să lăsăm deoparte formalitățile esențialului din și să nu pretindem că felul nostru de a cultiva cuvântul în deșert este cel mai profitabil, când ogorul nu-i fertil decât la boală și om mediocru.
Și cerul tot e sfințit cu mister când toate căderile bolovanilor din noi ne îngreunează pașii înspre urcare. Bolovanii sunt cei ce ne ajută să pășim în sus, să urcăm înspre mister cu cât mai multe greutăți.
Fariseii cuvântului se micșorează în definiții proprii de uman și propria lor esență nu o recunosc, când propria durere nu îi doare, numai că trebuie să-i doară pe ceilalți.
Schimbarea nu vine din biblioteci, schimbarea vine din sine, oare acest cuvânt nu-i prea batjocorit de unii, se tem de el de toată sălbăticia sa, de toata capacitatea de a zgâria egoul controlat și plin de vanitate...
Sinele este cel care vă șoptește să vă temeți, să vă speriați de voi înșivă, pentru că, oameni, aveți putere și parcă tot în comunism va regăsiți...!
Însă tot acest fir logic de care vă temeți, se va curma când veți ajunge la conștiență și puterea de a vă ierta propriile neînțelegeri...

Ca să ajungeti din coastele-semilune ale dogoritoarelor clipe în spitalul credinței de-a vedea cuvântul... așa cum este el: criptic, plin de el însuși, temător și puternic, viu și desfăcut la toate blasfemiile, la toate ereziile pe cord deschis iar voi să nici nu credeți că poate fi pe-o buză însângerată de prea multă viață...trebuie să vă încingeți saliva în sarutul sensului!

Și-am stat doar și mi-am spus să scriu o încercare de-a surprinde viața dintre toate clipele și din toate clipele (să fiți atenți un pic la prepoziții, fariseilor, că nu doare decât degetul ce-atinge tastatura). M-am pus să folosesc cuvântul închis... ca să nu poată intra aici orice necredincios în text filozofic de drum înspre devenire, ca să nu poată întra aici orice necredincios în cromatizarea sinelui din visul, fărâmitura, ce m-a determinat să cred și să sper în toate adâncurile voastre...

Nu mai veniți dacă vă doare capul, vă rog frumos... Nu oricine rezistă în deșert...!