Mistrețul cu colți de argint se plimba agale pe una dintre potecile preferate de la vestul Smârcurilor Vesele, grohăind încetișor una dintre melodiile tinereții lui: „Obladi, oblada, Life goes on, hey!...”
Se gândea să-și facă un blog… Cocheta de ceva vreme cu ideea, n-ar fi fost rău să-și îmbunătățească imaginea în pădure. În două luni urmau alegerile pentru postul de cenzor. Nu-l tenta foarte tare, dar alternativele erau îngrijorătoare.
Lupul venise cu o campanie agresivă sponsorizată de Nivea, prin care combătea părerea preconcepută că își schimbă părul dar năravul ba. Organizase deja câteva seminarii live, demonstrând ca noul șampon „Strong a la long” face imposibilă căderea părului și că el îl folosește cu regularitate. Foarte repede se crease un curent de simpatie pe baza nedreptății făcută Lupului de proverb. Veverițele chiar înființaseră un grup de suport „Jos Înțelepciunea populară!” care, dincolo de alegerea Lupului ca cenzor, avea un program de rescriere a proverbelor conform cu noua politică vegetariană lansată de digitigrade. Deja se lansaseră expresiile alternative „rotofei ca un Lup” și „Lup în piele de drac”, care încă avea o conotație carnivoră dar era susținută teologic.
„Normal că vă doare la coadă” fornăi mistrețul prost dispus, „stați pe creangă toată ziua la halit alune. Ia să vă fugărească prin toată pădurea Domnia sa Canis Lupus Linne, cum își zice mai nou putoarea dracu’, și să vă halească jumătate din progenituri, să vă văd cum o luați la frecat în scorbură…” Mistrețul îl rugase pe Rembrand, măgarul sălbăticit fugit în pădure, să vorbească cu oile de la stâna „Mucegaiul” pentru câteva testimonials, dar erau varză, într-o confruntare directă se pierdeau și, în plus, în actualul climat forestier tensionat erau considerate animale de rangul doi, fiind domestice. Iar Muflonul… se dăduse rotund că i-o dă Lupului prin gură în orice discuție poenizată, dar când Mistrețul îl invitase la o întrevedere preliminară cu Ciripela Zbureanu Cintez, realizatoarea show-ului „Eu pe cine întronez?”, se dăduse lovit că sunt probleme cu arealul de reintroducere a speciei sale și că are de fertilizat câteva luni în Dobrogea și Argeș…
Nimic nu îl enerva mai mult pe Mistreț decât lașitatea…
Nervos, dădu o copită zdravănă în stejarul pe lângă care trecea. Bietul copac jemu jalnic și se scutură din toate fibrele, vărsând jumătate din rezerva de ghinde scorburisite pe jos… În secunda doi apăru un veverițoi cu ceva păr alb în coadă pe creanga de deasupra potecii răcnind isteric: „Măi vandalule, măi… animalule! Mâncate-ar lupii, cu coadă cu tot, să ți-o iei la rozetă de la toți omnivorii domestici, intra-ți-ar scroafa în lactație când ți-o fi tirbușonul mai răsucit…”
„Vrei să dărâm copacul complet?” îl întrebă amabil Mistrețul frecându-și delicat posteriorul de scoarța aspră.
„Dacă pui problema așa, … măi dragă…” își drese chițăitul veverițoiul, „atunci te las că văd că ai treabă” și țâșni spre scorbură.
„Ia stai mă, stai, n-auzi?! Nu mă fă să redecorez pădurea, treci înapoi…” susură Mistrețul cu cel mai calm grohăit disponibil.
„Stai acolo pe creangă două minute că am o urticarie de la roșii, să mă scarpin ca lumea…” În ciuda aparențelor Mistrețul nu era un impulsiv și observase din negocierile cu Avocatul că e foarte bine să-ți pui preopinentul să aștepte. Așa că îl lăsă pe „coadă-nspicată” să tremure pe creangă, îngrijorat pentru cealaltă jumătate a recoltei, în timp ce el simula frecangeala. De altfel scoarța era mult prea rugoasă pentru mâncărimea subtilă a rutului, și oricum, scărpinatul bijuteriilor era o treabă privată…
„Așaaa… Ia zi! Cum era aia cu lupii?”
„Care lupi?”
„Mânca-m-ar cu coadă cu tot, remember?...” zâmbi Mistrețul.
„A, era o figură de stil…”
„Da, figură… Auzi, nu propovăduiți voi Cuvântul Vegetarian? De unde atunci stilul ăsta carnivor?... Și cu figuri pe el…”
„Propovăduim, e drept” își frânse lăbuțele rozătorul
„Și expresia consacrată nu e binecuvânta-te-ar lupii? Plus indecențele cu rozeta și lactația, cred că o să fac o plângere la Vicarul vostru…”
„Nuuu! Așteaptă!” se-ngrozi veverițoiul, „Ce vrei de la mine de fapt? Îmi cer scuze pentru…”
„Vreau să știu de unde ideea cu mânca-m-ar lupii, ai creierul prea mic ca să încapă și altceva în afară de doctrină…”
„Există un codicil secret…” se codi înspicatul.
„Delicios, ador codicilele, zi mai departe, varsă tot…”
„… dacă se află că am spus… Bine, nu te mai impinge în copac, zic! Există un codicil numit Aproapelipsa după… nu mai știu după cine, oricum acolo stă scris că toți nevegetarienii vor fi carnivorizați și veșnic digerați. Lupii sunt trimișii care vor împlini Judecata Vegetariană.”
„Hmmm… Și cine decide cine e vegetarian și cine nu?”
„E un consiliu…”
„Da, care a decis că lupii sunt vegetarieni… Cum naiba au justificat asta?”
„Sunt luminați direct de Preadelicioasa Vegeta, prin gustoasa pătrime: sare, piper, ceapă și fier.”
„Fier!?...” rămase cu gura căscată Mistrețul, „Nu știam că bagă așa ceva în Vegeta… Să-i spun lui Grohny să nu mai dea la copii…”
„Zău că nu mai știu altceva” cedă nervos rozătorul tremurând isteric, „știi câți neuroni are o veveriță? Cred că mi-ai prăjit jumătate cu discuția asta…”
„Bine scorburilă, nu te agita că pici de pe creangă, hai, du-te și ronțăie liniștit, n-o să spun nimic de tine…”
„Mulțumesc” suspină roșcatul tâșnind spre vârful stejarului.
„Cred că o să mă apuce o criză de hipoglicemie” se îngrijoră Mistrețul, „a trecut de mult ora de troacă…”
„Trebuie să discut cu Þestosul” hotărî el tropăind grăbit spre cocină.