Toamna trecuse ca o amăgire, cu fructe rănite, perdea de ploi și fum ce pregăteau calea viscolului ce în curând va străbate străzile orașului ca un câine vagabond scăpat din lesă. Mi-amintesc că mă hotărâsem să-i vizitez pentru a-i invita la noi. Eu și Silvia, soția mea, sărbătoream 20 de ani de căsătorie și evenimentul merita petrecut cu cei mai buni prieteni, dintre care nu puteau lipsi, bineânțeles, Matei și Ioana. Era o zi de iarnă liniștită. Matei stătea în fața șemineului și scria. Îmi deschisese Ioana, care apoi se retrăsese în camera ei, pretextând o migrenă.
- Bună seara, Matei! Tot ocupat?
- Bună, Horia! Ia loc, ce mai faci?
- M-am gândit că nu ne-am văzut de mult. Silvia vă invită duminică la noi. Avem un eveniment rar de sărbătorit!Ce zici?
- Nu știu, spuse el încurcat. Tu știi că am mult de lucru. Aștept să-mi lansez inovația. Știi și tu cum e!
- Tocmai de asta! Mai ieși un pic din monotonia formulelor. Vorbește cu Ioana. Cred că ea nu ne va refuza.
- De asta să fii sigur! Numai că...
- Ce, numai că...? Am văzut-o cam abătută. Într-adevăr, o doare capul sau...?
- Ne-am certat. Ne-am certat rău, asta e!
- Nu înțeleg? Din ce cauză?
- Þi-am povestit ultima oară când ne-am văzut, de tânărul ăla... Mihai...ți-amintești?
- Ah, amorezul acela tinerel! Berechet? Și ce-i cu asta, parcă n-ai cunoaște-o pe Ioana!
- Tocmai asta-i cauza! Că nu mai este așa cum o cunoșteam!
- Ce dracu, mă, Matei, nu te prosti ca un copil!
- Horia, tu n-ai cum să ști ce simt eu! Tu ai o soție care te iubește, e numai a ta, mă-nțelegi? Mă obișnuisem cu gândul că Ioana nu-mi aparține numai mie. Simplul flirt cu un bărbat, simpla invitație la dans, simpla ei privire vicleană aruncată spre un bărbat, mă făceau mai singur, înstrăinându-ne pe zi ce trece!
- Matei, dar cum poți vorbi așa? Astea sunt relațiile dintre oameni...socializarea...e firesc ca cineva să nu refuze o invitație la un dans nevinovat, să glumească cu altcineva!
- Horia, nu trebuie să fi vreun detectiv ca să-ți dai seama, când se întâmplă ceva cu soția ta, ceva serios, dureros de serios pentru tine. Și că între ea și puștiul ăla, Mihai Becheru, nu sunt numai cum zici tu relații interumane...socializare...
- Pentru numele lui Dumnezeu, Matei, cum ai putea crede așa ceva! Sunt gata să bag mâna în foc pentru Ioana. Și nu numai eu, și Silvia, toți prietenii noștri...
În clipa aceea Matei, bunul meu prieten, a izbucnit într-un plâns înfundat, cuprinzându-și capul între palme. Am vrut să-l liniștesc, dar mi-am dat seama că nu cuvintele mele l-ar fi ajutat în acele clipe.
- Te las, prietene, i-am șoptit stins. Vă aștept, sâmbătă, da? Te rog!
Matei a clătinat de câteva ori din cap, continuând să plângă încet, sub agonia buștenilor de lemn neantizați de mistuirea focului din șemineu. Am ieșit fără să o mai deranjez pe Ioana, casa fiindu-mi atât de cunoscută.
L-am căutat mai apoi săptămâni în șir, mai ales că nu au venit la sărbătoarea mea și a Silviei. La institut, acasă, dar o tăcere nefirească se lăsase peste prietenia noastră. Auzisem de la prieteni că Ioana își petrecea vacanța de iarnă la munte cu un grup de amici. Era și Matei printre ei sau nu, mă întrebam de fiecare dată când treceam prin fața casei lor cufundată în tăcere?
În mod tragic, aveam să aflu că, atunci când Ioana murise pe pârtia de schi, Matei nu fusese lângă ea.