Când am ieșit din casă degetul ei era în palma mea. Mirela era o plângăcioasă cronică. Plângea din orice. Odată a plâns pentru că i se ofilise asparagusul de pe balcon. Degetul era rupt groaznic. Groaznic. O țineam după umeri iar degetul rupt și-l ascunsese în palma mea.
-Vezi, Albert, că nu plâng?!
-Tramvaiul ăsta parcă a trecut și ieri la aceeași oră prin stație.
În final am luat un taxi. În taxi a gemut de câteva ori. A gemut virgin. Șoferul taxiului purta ochelari. Eu cred că toți taximetriștii poartă ochelari și sunt vorbăreți. Absolut toți. Mi-aș dori să fiu taximetrist fără ochelari și posac. Să nu vorbesc decât atunci când trebuie. Cuvintele în plus mă obosesc. Starea vremii o aflăm la televizor sau la radio KissFM. Mirela a gemut iar. Am zâmbit încet și am mângâiat-o pe păr.
-Nu plâng, Albert, nu plâng!
Din colțul ochilor i se scurgeau încet lacrimile. Una câte una. Plângea.
-Când o să ajungi la spital și o să-ți pună degetul în ghips poți să plângi. Până atunci fii fată mare și rezistă.
-Rezist, Albert, rezist! Sunt o femeie în toată firea. În timp ce vorbea lacrimile i se înnodau direct sub bărbie.
-Vă rog frumos, puteți să încetați să-mi povestiți prognoza meteo de astazi? Eu urmăresc știrile dis-de-dimineață. Știu tot ce se întâmplă în țara asta.
Taximetristul vorbăreț m-a privit frustrat prin oglinda retrovizoare și a mormăit o jumătate de ”cretin”. Dar a tăcut. Asta era cel mai important, să tacă. M-am întors spre Mirela. Era albă complet și-mi privea palma unde-și ascunsese palma ei stângă cu degetul rupt. Era rupt groaznic. În momentul în care și l-a rupt a venit zâmbitoare la mine. Eram în fața monitorului și scriam o mică nuvelă de suspans.
-Albert, mi-am rupt degetul. Nici măcar nu plâng! Uite-l, e rupt. Avea o paloare de cadavru.
-Nu-i nimic, Mirela. Toată lumea își rupe cel puțin un deget în viață.
-Știu, d-aia nici nu plâng.
-Hai să mergem la spital.
-Haide. Nu mai mă fardez că n-o să stăm mult, nu?
-Nu, e o chestiune de minute. Eu am avut mâna ruptă. E o nimica toată.
-Ai plâns?
-Nuuu! Cum să plâng? De la o mână ruptă? Eu plâng doar dacă mi se taie capul. În rest nu plâng pentru nimic. Reține, doar dacă mi se taie capul plâng. Haide îmbracă-te repede și să mergem la urgență.
În 2 minute eram jos în stație. Era încântată că nu a plâns deloc.
Când am coborât din taxi în fața spitalul era o ambulanță foarte zgomotoasă. Un medic în halat alb cu o cruce fosforescentă imensă pe spate a sărit pe caldarâm și a strigat tare.
-Pregătiți sala de operații numărul 5. Avem o ruptură de arteră femurală groznică. Apoi a repetat ”groaznică” de câteva ori încet. Cuvântul ”groaznic” îi schimonosise limba, gura chiar și ochii. Mirela s-a lipit de mine, tremura. I-am acoperit ochii să nu vadă targa cu pacientul acela cu artera ruptă.
-Ce-a pățit?
-Nimic, și-a rupt două degete, cred.
-Plânge?
-Ha-ha. Nimeni nu plânge pentru două degete rupte.
-De ce-l duc pe targă?
-Pentru că e fricos. Tu dacă aveai două degete rupte aveai nevoie de targă să ajungi la spital?
-De ce mi-ai acoperit ochii? Nu cred că și-a rupt două degete. Am auzit ceva de ruptură de arteră femurală.
-Pentru că e un fricos care a făcut pipi pe el. N-ai auzit bine. Hai să intrăm.
Ne-a preluat o asistentă grasă și blazată. I-am explicat din priviri cum stă treaba. Mirela plângea înfundat. O durea degetul rupt. Își ștergea cu un șervețel de hârtie lacrimile.
-Vedeți ce admirabil se comportă? Și-a rupt pentru prima oară un deget în viață și nici măcar nu plânge. Și i-am făcut discret semn cu ochiul asistentei grase care îi completa fișa.
A intrat în joc imediat.
-Un deget rupt e ca și când te dai pe gheață cu un celofan sub fund. Te ustură puțin. N-am văzut pe nimeni să plângă.
-Nici eu nu am plâns deloc.
Apoi ne-am așezat pe băncuța de plastic și am început să-i povestesc cum au reușit americanii să mintă o planetă întreagă în 1969.
Doctorul avea barbă și ochelari. Semăna cu un taximetrist.
-Mirela Popesco?
-Eu sunt. N-am plâns deloc, domnule doctor.
Doctorul o privea consternat. Lacrimile îi udaseră tricoul sub bărbie, iar în mână ținea un mănunchi de șervețele umede. Părea un pui de vrabie părăsit de mamă în mijlocul drumului. Tremura de durere. Și a început să plângă cu adevărat. Cu voce tare.
-Auuu! Mă doare foarte tare, domnule doctor, n-am mai avut niciodată degetul rupt.
-Nici eu.
Apoi s-a făcut liniște totală. Pacientul cu artera femurală ruptă groaznic a trecut cu o targă cu rotile în viteză pe lângă ea. În cădere Mirela și-a mai rupt încă un deget.
A început să plângă și mai tare. Rămăsesem lângă băncuță paralizat de rapiditatea întâmplării. S-a întors spre mine și mi-a spus printre lacrimi.
-Acum că am două degete rupte pot să plâng cât vreau, nu?