Ceea ce s-ar numi scrutarea oglinzii spre a zări, plăsmuit cu atâta sforțare, același zâmbet tâmp, anunță o nouă dimineață. Îmbrac haina interioară, haină scorțoasă și găurită de gloanțele din dreptul tâmplei, gloanțe calde, gloanțe iluzorii care au menirea de a mă trece de partea uitării, haină uneori haínă și cu iz de lacrimi proaspăt scremute, lacrimi lăptoase, lunecânde pe canale.
Muște în jurul tâmplelor, muște în jurul ochilor, îmi dau târcoale, mă sufocă și-mi amintesc de identitatea condiției mele cu a lor. Ele se lăfăie în jurul axei mele – eu mă contopesc cu mișcarea de rotație a Planetei-Muscă. Eu mă transform în Tine indiferent cine ai fi. Tu îți iei cu fiecare răsărit de viață aceeași pelerină așteptând cu inima-ntre amigdale să vezi cine și cu cât nesațiu îți mai mânjește cu toate cele naivitatea. În cele din urmă alegi un nou contur al naivității, e nou ce-i drept, spunându-ți că de această dată va fi diferit. Nu trece însă prea mult timp, sau nu treci tu prea mult peste timp, și conchizi că pe pachetul de Kent, ca și pe cel de Carpați, undeva mărunt scris, însă vizibil bolduit, se anunță remarca: “Tutunul dăunează grav sănătății!”. Þi-ai fumat țigarea, ți-ai primit palma. Treci însă mai departe, dezbrăcat de cele interioare, precum și de celelalte și te lovești de clișeul: “That’s (called) life!”. Ajungi să te-ntrebi: ce-o fi dincolo de ea? Dar e prea greu, mult prea greu să mai consumi atâția neuroni: e cald , și tu te simți(e bine că o faci) neputincios de atâta sudoare. E uimitor – gândești – cum cu fiecare piruetă ce te-nsoțește, ceilalți intră în delir.
Dar drumul până la duș e anevoios. Te-mpiedici de diverse, de gunoaie, care culmea, se armonizează perfect cu trupul și cu tine. Apa nu e caldă – e stătută și sub presiunea jetului de apă descoperi că ai sâni, că te dor și că-ți mijește viață dintre picioare – ieși de sub duș și devii Ea. Ea, imaginea fidelă de carnațiuni, de gesturi și priveliști, ea mlădiindu-se pe lângă tine, inundând de emoții, creând confuzii și câte puțin din toate cele superioare. Ea nu mai știe, nu mai crede că știe să mai fie ea, să se aprecieze să se iubească și să iubească.Ea s-a dedat cedării, a devenit Eu și s-a ales cu încă o cruce de răstignit pe umeri.Eu nu credeam. Eu nu cred. Cred numai în miezul frunții acesteia copleșite de-ntrebări...