poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 8432 .



Arevahar
proză [ ]
vol. II, act I

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [PaulBogdan ]

2008-07-22  |     | 



Actul I

Personaje: Harut


Scena va trebui să fie de o complexitate tehnică fantastică. Personajul trebuie să meargă la începutul actului prin străduțe strâmte, într-o anumită direcție, fără să se oprească. Proabil se va folosi o bandă rulantă ascunsă de ochii spectatorilor, undeva, la zece centimetri sub nivelul scenei.
Lumina va fi portocalie, alternând cu întunericul dens. Ideal ar fi dacă sala, cu tot cu spectatori, ar putea fi transbordată pe parcursul spectacolului în Orașul Vechi al Ierusalimului.
În sfârșit, acestea sunt doar sugestii care ar trebui să ajute regizorul și chiar că nu este treaba autorului. În fond, fiecare regizor are libertatea de a-și imagina piesa și de a o pune în scenă. De asemenea, fiecărui spectator trebuie să i se dea libertatea de a-și imagina acțiunea.
Harut este îmbrăcat în rasă lungă, neagră. Este caucazian. Are părul lung, legat în coadă la ceafă. Barba lungă și rară îi coboară până la piept. Este ucațiv și înalt, puțin adus de spate.
Ce este impropriu unui astfel de discurs narativ ca cel care va urma, este că acesta nu va fi rostit de către un povestitor aflat undeva în culise, înregistrat pe bandă de magnetofon sau suport digital, ci este rostit chiar de către personaj, de către Harut.
Vocea lui Harut nu trebuie să aibă un timbru special. Nu este nici un cântăreț de excepție dar nici un gâjâit. De aceea, alegerea personajului din acest punct de vedere nu contituie o problemă.

Harut începe să vorbească, în timp ce toată iluminația și recuzita se mișcă în jurul lui, după cum urmează:


Se abătuse din drumul obișnuit. Ocolea „Drumul Crucii” mergând prin cotloanele întunecoase și strâmte, citind uneori pe obloanele magazinelor de suveniruri, închise acum, noaptea, inscripțiile arăbești. Niciodată nu îi fusese teamă de atacurile teroriste ce țineau prima pagină a cotidianelor. Cu atât mai puțin, când se îndrepta pentru ultima oară spre Sfântul Mormânt, teama ar fi putut să i se strecoare în suflet, să îi stârnească cine știe ce instinct de supraviețuire, care l-ar fi făcut să aleagă alt drum, unul păzit de soldați și iluminat de lămpile fluorescente, portocalii, ale orașului vechi. Era un gest de penitență pe care și l-ar fi dorit, în subconștient, săvârșit printr-un martirium. Intuia că desprinderea de aceste locuri este începutul epuizării sale spirituale.
„Lumea, își spunea în gând, nu este pentru cei slabi.”
Or el se considera un om slab, vulnerabil în fața tentațiilor pe care le oferă un mare oraș ca Bucureștiul. Crescuse în mănăstire de la vârsta de doisprezece ani iar acum, când abia împlinise douăzeci și trei, era speriat de gândul că toată materia din seminarul și institutul teologic nu îl va putea ajută să facă față încercărilor la care este supus orice tânăr, nepriceput în ale vieții, de către efervescența unei vieți într-o comunitate religioasă, disparată și neprotejată de zidurile mănăstirii, așa cum era comunitatea din București, căreia îi fusese repartizat, probabil într-un post de administrație.
Ieșind dintr-o piațetă întunecată, a văzut în semiîntuneric poarta strâmtă ce dă în curtea Bisericii Sfântului Mormânt. Deasupra, pe o tablă aproape ruginătă, stă scris: Holy Sepulchre. S-a aplecat din obișnuință pentru a păși în curte cu toate că înălțimea porții îi permitea accesul nestânjenit. Așa intra în toate bisericiile, obicei pe care și-l însușise după ce ascultase într-o oră de curs explicația dată de un episcop despre porțile joase ale bisericilor vechi. Unii spuneau că motivul ar fi umilința de care trebuie să dea dovadă un credincios care pășește în biserică; alții, că o astfel de poartă era mai ușor de apărat din interior. Ambele motive i se păreau plauzibile de aceea, de fiecare dată când intra într-o biserică se apleca și-și reamintea această explicație pe care o alunga din minte cu o rugăciune.
Și-a desprins cu greu privirea de pe amalgamul de roci din care era construită curtea. Marmură din diferite epoci, bazalturi și cârpeli cu ciment, un mozaic atât de cunoscut, despre care nu gândise niciodată ca la un lucru de la care va fi nevoit să-și ia adio. De fapt, tot ce îl înconjura, năvălea peste el. Fiecare piatră și bucată de lemn, îi stârnea o amintire, iar faptul că nu îi vor mai fi accesibile, îl făcea să încerce o memorare rapidă, disperată.

Scena se reduce acum la o încăpere mică, dreptunghiulară, luminată de câteva candele, ce are o singură intrare scundă, situată înspre public. Intrarea este atât de mică încât un singur spectator dintre cei prezenți poate vedea ce se întâmplă înăuntru. Acest spectator, care ar putea deveni personaj al piesei, se întoarce înspre sală și mimează ceea ce vede, fiindu-i interzis să vorbească deoarece ar acoperi cu vocea murmurele lui Harut ce abia se aud din înterior.
Spectatorul mimează cu gesturi largi o piatră de mormânt situată la o înălțime de aproximativ un metru de la pământ, în partea de răsărit a căruia este situată o icoană de argint masiv, un basorelief ce reprezintă Învierea, greu de câteva zeci e kilograme. Un Iisus învingător, cu steagul într-o mână și cu semnul binecuvânării sculptat pe cealaltă mână, îngrozește câțiva soldăței, de argint și ei, în timp ce-l privește pe Harut și pare că-l ascultă.

Vocea lui Harut se aude în continuare:



A petrecut o bună parte din noapte îngenunchiat, cu fruntea spijinită de marmura Mormântului, gândindu-se la viața de până acum, cerând putere și mulțumind pentru cele ce i se vor întâmpla de acum încolo.
Sentimentele erau contradictorii. Pe de o parte, se bucura că va putea ieși dintr-o mănăstire unde nu putuse să-și împlinească visul de a studia, de a-și însuși toate cunoștințele învățaților bisericii , prin care spera să ajungă la Dumnezeu, și în mod rațional; iar pe de altă parte, o teamă indefinită punea stăpânire pe el cu fiecare ceas care îl apropia de plecare. Programul fix, ordinul călugăresc în care trăise până atunci, lipsa grijilor lumești, îi dăduseră întotdeauna un sentiment de siguranță. Ruperea de toate acestea îi provoca aceleași trăiri pe care le avusese când pășise prima oară pe poarta mănăstirii, când începuse o nouă viață, desprins prea curând din familie.
Se născuse într-o familie numeroasă, în Beirut, în timpul războiului civil. Prea multe lucruri nu își amintea. Grija mamei pentru ziua de mâine, armele tatălui acunse sub dușumele și moartea timpurie a fratelui său mai mare, împușcat pe stradă, erau singurele secvențe care îi mai veneau în minte uneori, noaptea, înaite de a adormi. Mama sa văzuse școala de la Iesusalim ca pe o salvare. L-ar fi trimis oriunde. Orice loc era de preferat însângeratului Beirut, unde moartea putea surprinde pe oricine, oriunde, oricând. Și apoi, ura. Ura era alt lucru de care trebuia să îl ferească. Văzuse dușmănii atât de crunte și răzbunări atât de înfiorătare încât până și ea, o femeie simplă care nu străbătuse toată viața un drum mai lung decât acela de până la piață, știuse că aceste sentimente vor trece din tată în fiu, zeci de ani, neputând niciodată să-și altereze intensitatea provocată de sângele acelei generații.

Spectatorii sunt nemulțumiți de faptul că acela care explică nu se mai mișcă de la o vreme. Li se pare că înăuntrul camerei se întâmplă mult mai multe lucruri decât cele pe care le pot înțelege din mișcările celui căruia i se atribuise acest rol, de povestitor mut. Degeaba încearcă acesta să îi liniștească și să le explice prin semne că Harut este nemișcat și că privește încontinuu basorelieful. Ei vor să o vadă pe mama acelui arhimandrit, să îi înțeleagă temerile din priviri; să vadă străzile Beirutului înecate în sânge. Acest lucru nu se întâmplă. Spectatorii îl dau la o parte și, pe rând, trec prin fața intrării scunde.

Vocea lui Harut se aude la fel de încet:


Preoții erau respectați în comunitatea lor. Tânărul arhimandrit, îngenunchiat la Mormânt, își aducea aminte de prima zi când văzuse un călugăr. Imaginea acelui om, solid, cu barba până la brâu, cu sprâncene stufose ce îi acopereau pe jumătatea de sus ochii negri, asociată cu povestirile mamei sale, îi crease impresia că însuși Dumnezeu mergea pe stradă într-o icoană de carne. Amuzat, își amintește de impresia sa de nezdruncinat că un călugăr nu merge la toaletă. Convingere pe care o apăra în fața celorlalți puștani din cartier cu care fura portocale din curtea mitropoliei.
Toate acestea trecuseră. Avea să învețe viața monahală din interior, uneori extaziat, alteori îngrozit sau dezgustat.
Prima oară când pășise pragul mănăstirii, prin poarta masivă de stejar căptușită cu fier și nituri mari cât pumnul său de copil, fusese copleșit de frică. Călugării, diaconii și seminariștii mai mari, zidurile imense ale caselor care se întrepătrundeau pe vericală și orizontală formând labirinturi de nepătruns, vechi de sute și sute de ani, catedrala cu mozaicurile sale și cu cele treizeci și ceva de altare, totul, îl apăsa ca un aer greu pe care nu îl putea respira. Plânsese atunci și multe ori de atunci, nopțile, când mama îi lipsea cel mai mult. Au trecut ani până s-a identificat cu aceste lucruri. Mama apărea acum ca un vis care nici măcar dor nu îi mai provoca. Se străduia să și-o amintească dar chipul ei se pierdea printre noile imagini care năpădiseră peste el în ultimii ani.
Începuse ca băiat de strană, alături de alte zeci ca el, rânduiți în jurul ceaslovului în funcție de înălțime. Citea la lumina lumânării cuvinte pe care nu le înțelegea, cânta melodii după ureche, prinzând din zbor modulațiile celorlalte voci până când, într-o zi, s-a pomenit că poate cânta singur și că fiecare cuvânt din cărțile groase îi era cunoscut. Așa învățase toate cele ale rânduielii, auzindu-i pe alții, făcând ceea ce făceau alții, la fel ca și celelalte zeci și zeci de generații de până la el.
La orele de clasă era altceva. Încă de la început dorise să deslușească lumina chipului lui Dumnezeu pe care o văzuse prima oară pe față călugărului. Era supărat când învăța lucruri pe care nu le socotea necesare atingerii acelui scop. Cu toate acestea, acumula totul cu febrilitatea aceluia care nu dorea să își ofere timp pentru lucurile și mai puțin importante. Dar oricât de mult a citit, oricât de mult a căutat prin biblioteci și arhivele de manuscrise, prin cele scrise de sfinți și învățați, chipul lui Dumnezeu îi rămăsese ascuns pentru mult timp. Nici nu își dăduse seama când lumina lui Dumnezeu nu îi mai era străină și era nedumerit că această revelație nu era una de tip rațional, ci un sentiment, o împletire a cunoașterii cu rugăciunea, care depășea în intensitate toate sentimentele pe care le experimentase și, în luminare, cele învățate până atunci.
Aceste gânduri i se perindau prin minte, întretăind rugăciunile pe care le făcea îngenunchiat în fața Mormântului cu sufletul sfâțiat de apropiata despărțire. Frica de acum câțiva ani, de când intrase pe porțile mănăstirii, îl copleșea din nou. Se întorcea în lumea de unde venise, o lume care îi devenise străină.
S-a ridicat de la Mormânt sărutându-i marmura călduță ce mirosea a ceară, ulei de candelă și gaz lampant.

În acest moment, prin fața încăperii de pe scenă trece și ultimul spectator curios. Din culise se așteaptă ca acesta să-și ocupe locul și, imediat după aceea, șapte mașiniști intră pe scenă, apucă de margini mica încăpere ducând-o undeva în spate, în afara razei vizuale a spectatorilor.
Pe scenă rămâne doar Harut a cărui voce se aude mai departe. În timp ce acesta vorbește și se mișcă pe scenă, mergând în direcție inversă celei din care venise, prin fața spectatorilor trec străzile Ierusalimului, de data aceasta luminate cu o lumină gălbuie, ștearsă, care arată spectatorilor aurora. Soarele, desigur, nu se va vedea. Aici regizorul poate interveni și introduce în scenă personaje care se pot intersecta pe drum cu Harut: vânzători de pâine, comercianți care merg agale către magazine, alți preoți sau maici care se duc spre Mormânt.

Vocea lui Harut:


A străbătut din nou orașul pe străduțele care începeau să se lumineze, clătinându-se, oprindu-se câteodată ca să își tragă răsuflarea.
Până la ora când trebuia să plece spre aeroport a stat în chilia sa, pe marginea patului, privind prin ziduri, legănându-se dintr-o parte în alta, gemând.

Înainte de închiderea cortinei, regizorul poate adăuga piesei o mulțime de alte peronaje și dialoguri, la libera sa alegere. De exemplu, când Harut spune: „privind prin ziduri”, regizorul poate imagina camera lui Harut foarte simplu, printr-un chenar desenat cu creta pe podeaua scenei, dincolo de care se pot desfășura ore întregi de acțiune care pot reprezenta atât viața lui Harut de până atunci, cât și viața altor personaje cunoscute lui; dialoguri, drame, banalități.
Vahe ar fi un personaj interesant, care ar contraria spectatorii. Argentinian, catolic, ortodox, seminarist în Brazilia, fost coleg cu Harut, franciscan, mirean, homosexual, tenor de coloratură, slab cu nasul mare. Vahe ar putea vorbi ore întregi despre cultura universlă, ar putea cânta alte ore și ar putea încerca să demonstreze că Sfântul Pavel și Hristos au fost homosexuali, încercând astfel să-și justifice slăbiciunea pentru Harut care, în momentul acesta, se leagănă pe marginea patului, gemând, și nu aude argumentele lui Vahe: interpretarea cuvântului famen și reinterpretarea îndemnului la abstinență a apostolului neamurilor. Din păcate, Vahe nu ar putea juca personal în aceste acte. A dispărut în lume dar nu înainte de a-i povestit lui Harut foarte multe experiențe din viața sa. Dacă nu ar fi atât de disperat, Harut ar putea povesti chiar acum acele lucruri.
Emanuel ar fi alt personaj interesant, aflat în antiteză cu personajul anterior. Slab și el, foarte înalt, doarme pe pietre, și-ar dori foarte mult să meargă pe apă.
Lista personajelor ar putea continua la nesfârșit:
Preoți cu har și fără har; episcopi cu har și fără har; maici din toate confesiunile, împărțite și ele în cele cu har și cele fără har; mireni de toate culorile.
După cum spuneam, totul este la alegerea regizorului care, la un moment dat, va trage cortina punând astfel sfârșit primului act.


Sfârșitul actului I



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!