Când doi oameni se despart, ori unul plânge iar celălalt se bucură, ori amândoi se simt eliberați ca dintr-o chingă. În definitiv, ce ne unește și ce de desparte? Dorințele personale, doar acestea! Se pare că noi, oamenii, suntem sclavii dorințelor, forța acestora este atât de mare încât poate construi Piramide – materiale și sufletești, sau poate distruge suflete, săpând în ele abisuri care adună torentele de lacrimi, regretele, indiferența și ura... Mai poate construi cineva punți peste prăpastia adâncită între două suflete care s-au iubit și acum își întorc spatele?
Sigur, fericirea eliberării dintr-o relație devenită chinuitoare este binevenită, dar sunt traume care nu se vindecă și îl chinuiesc pe cel ce iese pe ușa din dos, rănit de cioburile iubirii, care s-a spart asemeni unui vas de sticlă ce i-a căzut din mâini. Sufletul omului este destul de casant.
Se spune că învingătorul ia tot... Așa este, cel care pleacă fericit că s-a eliberat dintr-o relație, ia cu el liniștea și încrederea celuilalt. Cel nefericit rămâne în suflet cu durerea despărțirii și neîncrederea că tot ce îi va ieșii în cale după despărțirea de un iubit sau de o iubită, poate avea un deznodământ la fel de trist și dureros. Totuși, nimeni nu este de condamnat. Tot timpul au existat oameni puternici și oameni slabi, numai că și puterea este efemeră și există posibilitatea ca și cei puternici să aibă o slăbiciune pe care să o poată exploata unii dintre noi, ce par neînsemnați sau nu merită a fi luați în seamă. O lege universală, nescrisă, spune că atât binele cât și răul făcut, după un timp, se întoarce sub o altă înfățișare la cel de la care a pornit. Deci, fiți atenți la ce faceți! Ceva ce momentan pare o eliberare, se poate transforma într-o cursă din care numai moartea ne mai eliberează cu adevărat.