O bună perioadă de timp mi-a fost atât de rău încât nu m-am putut da jos din pat deloc, dapăi să mai și fac curat. Mătușica venea la mine și-mi aducea tot felul de mâncăruri pasate pe care numai când le vedeam mi se făcea rău.
“Trebuie să mănânci.” Spunea ea. “Uite, ai ajuns numai pielea și osul.” Și îmi băga o linguriță cu supă din pește pasat pe gât spre dezgustul meu. “Așa, ce băiat cuminte! Stăpânii or să mă certe pe mine dacă te afișezi în halul acesta înaintea lor.” Și hap, încă o linguriță îmi era îndesată în gură înainte să protestez.
Mâncarea nu avea gust rău, dar aspectul acela de legume și pește pasate în care nu distingeam o bucățică de cartof de una de hering, mă făcea de multe ori să vărs după ce eram îmbuibat până la refuz.
“Am să mor?” am întrebat-o într-o zi pe Mătușică. “Spune-mi adevărul pentru că eu nu mă tem de moarte. Câteodată am impresia că am murit deja de mult iar alte ori stau pur și simplu să mă gândesc, dar nu-mi pot pune gândurile în ordine.”
“Nimeni nu a murit din atâta lucru.” A spus ea zâmbind și acoperindu-mi fruntea fierbinte cu o cârpă umedă și rece.

În dimineața aceea mă simțeam ceva mai bine și cu toate că până atunci îmi ferisem ochii de lumina de afară, dintr-o dată m-a apucat o stare de neliniște amestecată cu tânjală după lumina soarelui. Aș fi vrut încă o dată să închid ochii în fața lui și să-l las să mă ardă cu razele fierbinți, să mă îmbăiez în valurile acelea de lumină pură aurie, a căror memorie începea încet, încet să se disperseze ca un vis în dimineață pe care ți-l amintești doar pe jumătate. Atunci a fost pentru a doua oară când am apăsat clanța ușii de la intrare, cu ceva mai mult curaj decât prima oară, și am pășit pe nisipul umed la adăpostul întunericului și a ceții. Am mers condus doar de instinct, având o vagă bănuială în ceea ce privea direcția spre care mă îndreptam, simțind iarba aspră pe care o striveam sub pașii mei greoi.
Când drumul pe care am mers a încetat să urce, am știut că mă aflu pe faleză și acolo m-am oprit ascultând marea agitată. Era aproape la fel ca în prima zi, vântul bătea cu putere iar valurile se izbeau furios de stâncile de dedesubtul meu. Ceața umedă mă înconjura din toate părțile iar când soarele s-a ridicat, razele lui aproape și-au facut drum timide până la mine. Dar ceața nu s-a dispersat iar lumina, atât cât era, era difuză. Dezamăgirea s-a transformat în lacrimi ce-mi șiroiau pe obraji. O singură dorință am avut din clipa în care am ajuns în locul acesta și nici măcar aceea nu s-a împlinit.

Am auzit o bufnitură puternică, la fel ca un tunet, venind de dedesubtul meu și totul s-a prăbușit odata cu mine. Nu știu cât am stat în amorțeala aceea, cât timp am fost leșinat, dar când m-am trezit, s-a întâmplat din cauza durerii. Eram întins pe marginea unui lac cu malul din piatră. Lumina verzuie de la apă era reflectată în pereții umezi creînd un joc hipnotizator de pe care nu-mi puteam lua ochii. Parcă priveam o poveste ce se desfășura în fața mea, și astfel o vedeam pe Mătușică tăind burta unui pește, vedeam fata cu părul negru scoțându-și cu două degete un cocon din gât, mă vedeam pe mine în patru labe frecând ca un câine podelele jegoase, și toate acestea mă fascinau la culme. Am simțit din nou durerea ascuțită care m-a trezit din leșin și s-a proiectat pe acel perete transformându-se în ceva dulce, insuportabil dar de care nu mă puteam lipsi. Toate gândurile mele, amestecate cu durerea se suprapuneau peste desenele formate de apă, și mi-am dorit să simt mai mult.

“Gata,” am auzit eu o voce subțirică, “acesta a fost ultimul.”
Era vocea unei fetițe ce stătea în gnunchi sprijinită cu mâinile de brațul meu. Automat mintea mea rătăcită i-a captat imaginea inocentă pe perete și a făcut-o parte din povestea mea: “Fetița care mi-a curățat rănile de țepi” i-am spus, pentru că în căzătură, am picat ca din cer direct într-un boschet cu spini iar ea a avut bunăvoința să-mi fie alături și să îmi smulgă țepii unul câte unul din carne. În lumina de smarald, arăta ca un înger cu părul alb și ochii ca două pietricele verzi ce străpungeau până-n adâncul sufletului meu. Apa i se reflecta în ei creînd aceeași imagine de pe perete în care valuri argintii se unduiau și se spărgeau pe suprafața lor.

“Care e numele tău micuțo?” am întrebat-o uitând cu totul de starea în care mă aflam, de parcă ea mi-ar fi luat durerea printr-o simplă atingere.
“Agita*.” A răspuns ea serioasă fără să zâmbească nici măcar o clipă.
“Ce nume serios pentru o fetiță așa drăguță.” Am continuat în timp ce mă adunam cu greu de pe jos.
Mă aflam într-o peșteră. Deasupra se vedea gaura prin care am căzut în clipa în care s-a surpat faleza, dedesubt era lacul din interior pe suprafața căruia se reflectau razele vagi de lumină. În stânga și în dreapta mea erau două tunele înguste ce duceau probabil afară din peșteră. De asemenea, din apă, lângă peretele opus, țâșnea o stâncă pătrată acoperită toată cu mătasea broaștei.
“Aici erai!” am auzit glasul spart al fetei cu părul negru. “Te-am căutat peste tot.” Se uita la noi din semi-întuneric și nu puteam să-i disting trăsăturile feței, doar ochii îi străluceau și îi erau luminați ca de un zâmbet.
“Am căzut.” Am replicat eu.
Fetița în schimb a scos un chiuit de bucurie, s-a ridicat brusc în picioare, și alergând pe partea cealaltă a lacului, a sărit direct pe piatra acoperită cu mătasea broaștei. Acolo a luat un băț uscat și a început să zgândăre un șarpe argintiu scuns printre rădăcinile întinse pe peretele peșterii.
“Agita, înceteaza.” I-a strigat fata cu părul negru. “Nu face asta.”
Șarpele a început să dea semne de enervare, schimbându-și culoarea pielii în verde închis și apoi în negru. Văzând că ea nu face nimic, m-am dus repede spre copilă s-o iau de acolo, dar în clipa în care am atins piatra pe care ea stătea, am alunecat picând direct în apa sărată a lacului.
“Nu te mișca!” a spus ea în timp ce șarpele venea agale plutind la fel ca și mine pe suprafața lucioasă.
S-a încolăcit strâns în jurul meu, sufocându-mă sub greutatea lui și i-am simțit colții cum mi se înfigeau în ceafă, acolo unde se îmbină oasele craniului cu coloana. M-a durut dar nu m-am mișcat. A așteptat ceva timp, s-a uitat în jur și iar m-a mușcat din apropiere, ca și cum ar fi căutat o nouă venă. Eram paralizat iar greutatea lui mă apăsa din ce în ce mai tare. Îmi mișcam ușor degetele de la mâna stângă ridicându-le puțin din apă, acesta fiind singurul mod prin care îndrăzneam să cer ajutor. Ea îmi spusese să nu mă mișc, de aceea acum îmi puneam speranțele în ea, stând țeapăn și lăsând șarpele să mă omoare puțin câte puțin.


*Agita – lat. [a-ghi-ta]