Cocoșu Pitic


Zi tristă. Othello a plecat la Budapesta să se opereze. Pietrele lui de la rinichi deveniseră insuportabil de colțuroase și trebuia, deci, să ia atitudine. Ne-am gândit o zi, o noapte și încă vreo două ore la el, și doar atât. Probabil că merita mai multe gânduri din partea noastră, ținând cont de veleitățile lui bahice și de priceperea la șeptică, whist, table și alte jocuri de societate cazonă. Rămăseseră numai trei. Nu era momentul să fac echipă cu Doamna Veronica la șăptar și nici ea nu cred că dorea.
Și atunci a venit el. Beat, cu cămașa fleașcă la spate, dar periculos din cale afară la șeptică. Gaga îi spunea Cocoșu Pitic: Cocoșele, lasă aia! Fă, cutare! Bagă-te! Taie-l că nu mai are!
Pe mine nu mă interesa ce avusese el, sau dacă o avuse încă pe Doamna V. Probabil că o avusese. Și mai mult de o dată. Dar acum trebuia să confirme din nou. Nu vorbea mult când era în câștig. Vorbea doar când chita lui de bani se subția. Abia atunci începeau poveștile. Avea ceva oriental. Parcă vorbea un pahar de bragă și nu o gură. Spunea însă numai bălării despre tot felul de bijoux indiscrets. Un nas mare ca o lunetă îi potrivea deslușit figura, făcând cuvintele să prindă un ecou de boltă palatină.
– Și unde rămăsesem?! Băăă! Voi îmi luați toți banii! spuse el râzând. Îl mai știi, Costi, pe Ciobanu?
– Care Ciobanu?
– Socru-mio!… Fostul adică.
– Așa… Ce e cu el?
– Nimic. E rudă cu socru-to, nu?
– Bă, dai odată sau nu? îl repezi Gaga nerăbdător.
– Și ce spuneam… continuă Cocoșu Pitic. Când am băgat divorțul judecătoarea m-a întrebat dacă am lovit-o vreodată pe nevastă-mea…
– Și ce i-ai zis, Cocoșel? îl întrebă Doamna Veronica vădit curioasă.
– Nu m-am adresat decât neveste-mi! Și i-am zis: Făăă! Tac-to avea două fete de lemn… și a zis că-mi dă și mie una… Și m-a mințit! Erați tot de carne! Și tu și soru-ta! Cărnoase până la culme amândouă!
– Păi și ce te-a deranjat?! îl întrebă Costi nedumerit. De când e lumea și pământul trebuie să bagi carne în carne…
– Bă, tu nu înțelegi că eu chiar am crezut în omul ăla? Am crezut că ea e din lemn… Din santal, din alun, din soc, din corn… Dar nu era decât carne. Și știți ce e culmea?! Când prunul gușat nu mai dă prune pentru țuică îl tai și îl bagi în sobă, nu?
– O fi și ca tine, dar dă o dată cartea aia la masă! îl repezi din nou Gaga, de dat asta și mai nervos.
– Culmea e că eu tot cu toporul am vrut s-o dobor! explică Cocoșu. Dar nu m-a lăsat inima! Am și așa prea multe sirene tatuate pe mine! Mi-a ajuns pârnaia! Să mai facă și alții! Dar nu le doresc… Cât timp e Ucrain sau chiar și Beniamin, pe care l-au adus acum, e viață la Codlea! Bomboane avicole ne ziceau ăștia! Trăiam în mirosul de păsărime de la Avicola și d-aia! Când ieșeam la muncă la câmp ne ziceau bomboane agricole… Așa cică ne-a zis Mizil atunci când a venit să viziteze celula în care stătuse el și cu Ceașcă pe timpul arestării. Cică ruși i-ar fi scăpat… Dar dreacu’ știe!
– Cocoșel, bagă punct dacă ai! sări Doamna Veronica, entuziasmată de mâna favorabilă.
– Bag și virgulă! Bag tata acușica!
Ce oameni! Ce casă! Un loc în care nici o păsărică din cuib – cu toată indiferența ei ciripită – nu poate să rămână sănătoasă. De multe ori mă puneau să stau în asemenea leagăne de stări încât nici dicționarul lui Breban, cu multele lui previziuni – de multe ori prea sumbre – și cu tot tușul lui șters, nu-mi mai era de ajuns pentru a mă readuce la locul în care gândurile mă lăsaseră. Poate că Othello simțea, cu tot cu bisturiul din rinichi, că un nou Jean de Velours dorea să-i ia locul din casă. Dar poate ar trebui să fiu mai vigilent la această galină pitică. Poate că povestea și mirosurile lui au un rol în dezpuricatul meu mental, de care Dezeu se ocupă personal.
– M-ați lăsat în curu’ gol! Nu mai am nici un ban! se plânse Cocoșu învins. Oameni răi! Sunteți mai răi decât animalele!... De ce nu m-ați oprit, bă? Nu ați văzut și voi că sunt beat? Mi-e cu neputință să vă privesc fără bani în buzunare! zâmbi el ironic. Adevărate macarene cu miros de ghenă… Dar e mai bine așa! Acum barem nu mă mai gândesc la nimic insalubru!
– Nici măcar la mine, Cocoșel? îl întrebă Veronica pe un ton caustic.
– Nici măcar! Ce vezi tu, când te uiți la mine?
– Parcă ești un cerșetor… Cerșetor de Severin.
– Așa e! se băgă Costi. Ce județ e acesta, Caraș-Severin?! Ar trebui să i se zică Cerș Severin că parcă sunt prea mulți care întind mâna în el… Păi nici nu ies bine pe stradă și imediat sare unu’ șchiop la mine… De Reșița vorbesc acum. Și îmi zice subtil:
– Capo! Capo! Patroane! Dă-mi și mie un leu, mânca-te-ar Raiul!
– Cred că era vorba de raia, nu de Rai! zise Cocoșu, mulțumit de aducerea aminte. Raiale și căni roși cu puncte albe! De un kil, nu?
– Păi ce să faci tu cu un leu, mă? continuă Costi.
– Dă-mi și mie un ban, trăiți-ar! Dă-mi… pupa-ți-aș coadele, să-mi lipesc și eu picioru’ ăsta la loc!
– Și i-am dat… ce dreacu’ să fac! mărturisi Costi. Cine face cărțile? Cocoșule! Parcă tu tre’ie să le faci…
Cocoșu împărți cărțile cu o îndemânare ofițerească și se grăbi să și le ridice pe ale lui. Concentrarea lor prostească mă făcea să cred că aia e ziua în care toți oamenii se mușcă de nas, în loc să se sărute. Nici nu vreau să mă mai uit. Parcă sunt toți la vârsta la care merg cu mamele lor la piață să cumpere ceva într-o pungă albastră. Privirile lor se-ntâlnesc, se înjură în gând, smulg o piersică nespălată din punga albastră și măsoară cu ochii sânii celeilalte mame prinsă de mâna copilului advers: „Ãsta e la altă școală… E un prost. E doar un purtător temporar de giardia care suge lapte de proastă”.
– Ne-au dat piele, Veronico! Cine m-a pus să vin eu cu tine la ăștia? se isteriză Cocoșu.
– Pentru voi – bărbații de MAT – e o plăcere să vă considerați niște nebuni inofensivi! se agită Doamna V. Vă tot împingeți în mine încercând să mă mirosiți, în loc să conștientizați că de fapt vouă vă pute gura cel mai rău. Îmi aduceți aminte de corul școlii, de dinții spoiți și de mirosul gurii de corist, după o trei ore de repetiții. Indezirabile creaturi…
– Ce e anormal în faptul că am și eu o vârstă? întrebă Cocoșu intrigat. O să intrăm cu toți în stadiul de ramolire așa că trebuie să ne mai lăsăm și noi icrele din când în când.
Rânjetele și entuziasmul reapărură printre combatanți. Rămăsese stabilit deși nimeni nu dorise să menționeze: Cocoșu se potrivea perfect cu acest stil de viață. De acum în acolo, Othello își avea locul amenințat. Trilurile Cocoșului Pitic trebuiau să anunțe mereu răsăritul soarelui și tot el trebuia să calce – dar numai pe nervi – singura găină și singurul ligament din acest apartament de cuci.