Cireșul din vis

Þin minte că în acea vară făcusem vacanța la bunici, prima dată fără părinți, care, din pricini binecuvântate pentru mine, mă lăsaseră să-mi planific joaca cu cititul, așa încât să nu mă plictisesc defel. Într-una din zile încercasem să-mi înving teama pe care o resimțeam de mic, teama de înălțime. Nu știam pe atunci că omul în disperarea lui de a depăși toate capcanele pe care existența i le întinde la tot pasul găsise formule esoterice pentru a-și contabiliza teama și fusese nevoit în primul rând, pentru a depăși teama, în general, să învingă teama de cuvinte. Altfel nu se explică cum putuse el, omul, să găsească atâția termeni pentru cele mai năstrușnice fobii, cu care îl încerca, zi de zi, viața: agorafobia(teama de spații deschise), claustrofobia(teama de spații închise), dentofobia( asta, da, este o teamă pe care orice copil a resimțit-o cînd a făcut prima dată cunoștință cu stomatologul!), dromofobia(frica de a trece strada), aihmofobia( frica de obiecte ascuțite), levofobia(frica de obiectele așezate în partea stângă, de unde se spune că vin de obicei nenorocirile), tricofobia( frica de a atinge părul unei persoane sau unui animal), tafefobia(frica de a fi îngropat de viu ), gamofobia( frica de căsătorie, de evenimentul în sine, atât ca participant, cât și ca martor), gerontofobia( frica de bătrânețe), aritmofobia( frica de numere și de semnificația lor ascunsă). Toate aceste năstrușnice denumiri le-am cunoscut abia atunci când am crescut și am simțit cum viața se ia la trântă cu mine, încercând să mă domine prin fel și fel de trucuri existențiale. La mine, fiind vorba de acrofobie, teama de înălțime, nu putusem încă de mic să mi-o reprim, mai ales că ai mei mă oferiseră ca zălog lumii într-un apartament situat la etajul XI al unui bloc, de unde cu ochi speriați am venit în contact cu abisul de sub balconul nostru pe la vreo patru ani, de atunci evitând să cochetez cu ideea de înălțime. Înțelesesem că nu există medicament pentru o astfel de boală, cum nu există hapuri, de exemplu, pentru a fi fericit. Așa că tot de mic îmi pusesem în minte să caut orice modalitate de a-mi reprima această teamă. Și găsisem remediul în acea vacanță petrecută pe cont propriu. Priveam cu jind la cireșele pârguite din copacul ce crescuse odată cu mine acolo, în livada bunicilor, dar nu puteam să-mi astâmpăr pofta, fiindcă avuseseră grijă năzdrăvanii de copii din împrejurimi să văduvească de mărgelele coapte și pocnind siropos în dinți crengile de jos, mai accesibile unuia de vârsta mea. Dădusem toată ziua târcoale copacului, făcându-mi curaj, îi mângâiasem trunchiul, ca și cum aș fi vrut să văd dacă nu cumva bunul Dumnezeu nu face și cu mine o minune și îmi transformă mâinile în ventuze dibace, cu care să pot urca și coborâ în voie ori de câte ori voi vrea. Dar în zadar! Teama nu putea fi învinsă, nci măcar cu minuni, de care eram conștient că nu puteam fi vrednic la vârsta aceea, când nu făcusem nimic bun pentru mine, darmite pentru semenii din jurul meu. Unchiul Matei, aflat și el câteva zile la țară, pentru a se perpeli pe malurile gârlei noastre, mă privea de pe prispă, sperând să nu renunț cu una cu două la pofta de cireșe. Spera el, fiindcă eu renunțasem demult, necăjit, căci frica de înălțime mă domina cumplit, făcându-mă să mi se strângă pielea pe mâini numai la gândul că m-aș fi legănat, acolo, sus, lângă lacrima albastră a cerului. S-a apropiat de mine, m-a mângâiat pe creștet, apoi, sprințar, s-a suit până în vârf și a coborât la fel de ușor, ca o mâță, aducându-mi în poala cămășii fructele rubinii și cărnoase. Acolo, în vârful cireșului, îmi părea un uriaș, parcă împrumutase ceva din trupul copacului, ai fi zis că picioarele i se înfipseseră zdravăn în pământul uscat și tare, lipsit de ploile verii, mâinile fiindu-i aidoma unor crengi stufoase, iar ochii, ochii lui negri, căpătaseră raze din asfințitul de soare, coborând în fructe, dându-le parcă viață din viața lui. Așa mi se părea atunci, că cireșul nostru privea cu sute și sute de ochi ai cireșelor lui peste casele satului, dincolo de gârla ce se topea leneșă pe după cotloanele malurilor, oprindu-se lângă zăvoiul ce gemea de păsăretul furișat de dogoarea soarelui printre pâlcurile de sălcii aplecate la pământ de atâta plâns după un dorit caloian. Soarele se lega din când în când la ochi cu o năframă alburie de nor, ca pentru a nu mai vedea cum se topesc oamenii pe după ferestrele acoperite cu hârtie albastră, ce doseau în unghere umbra binefăcătoare. Se întrecea cireșul meu cu stâlpii de telegraf smoliți de penetul rândunelelor, care, precum niște papioane scrobite, se aliniaseră la apelul de seară. Îl priveam cu năduf pe unchiul cum strivește, acolo, sus, între dinții lui puternici cireșele pârguite, lăsând sâmburii alunecoși ca niște bănuți de chihlimbar să plutească prin aerul moale, zeama crudă, ca o lumină de amurg, prelingându-i-se pe bărbia puternică, îmbibându-se în părul negru de pe piept, oprindu-se acolo și amestecându-se cu transpirația în mici insule sidefii. Sub greutatea lui cireșul se unduia și el râdea, își prinsese cireșele pe după urechi, ca niște cercei de mare preț și parcă îmi arăta că, dacă ar vrea, s-ar putea prinde cu mâna de baierele cerului, ca de un balansoar. Când a coborât cu poala plină de cireșe, ce se zbăteau ca niște fluturi cărămizii, m-a privit serios și mi-a zis: „Nepoate, știi tu ce înseamnă să te desprinzi de pământ, să fii dincolo de țărâna ulițelor, aproape de leagănul norilor aceia albi, ca niște cămăși scrobite și puse la uscat? Ce sentiment te pătrunde! Te furnică din tălpi și până-n vârful urechilor, mai întâi trecând ca o boare frica, teama de golul ce se conturează sub tălpi, apoi pieptul ți se umflă de aer, ca un balon uriaș, devii un altul, liber, rupt de legăturile dureroase impuse uneori de viață! Trebuie să încerci, nepoate, a sosit vremea să înveți să te desprinzi de pământ, să privești lucrurile din înaltul semnificației lor, nu să te smiorcăi ca ultimul puștan, căruia i s-a refuzat o jucărie și crede că din cauza asta s-a terminat lumea! Ce zici, încerci?”
Este adevărat, vorbea frumos unchiul meu, doar de aceea era student la drept, dar gândul de a fi acolo sus mă îngrozea, așa că m-am retras pe stiva mare de lemne din curte, scormonind cu talpa piciorului gol pământul gemând de atâta praf, și m-am mulțumit să mă îndop ca un curcan cu trofeele cucerite de el acolo în vârf și să tac.
M-am gândit toată noaptea la vorbele unchiului și am avut un vis care m-a trezit lac de sudoare, cu perna căzută pe jos, cearșaful mototolit sub mine ca după o luptă crâncenă.
Se făcea în vis că stăteam în cerdac, bunica torcea la lână, eu și Matei jucam țintar cu boabe de fasole, iar bunicul era în grajdul vitelor și rânea la bălegar. Pe deaupra casei noastre a trecut un nor cenușiu și Matei a zis că se va schimba vremea, și a plecat să închidă puii de curcă și găinile ce se strânseseră ciopor în fața bătăturii. Bunica a lăsat fusul jos din mână, și-a coborât ochelarii pe nas și a țâțâit din buze a nemulțumire. Ce-o nemulțumea, numai ea știa! Poate vântul ce se stârnise învârtind pe fusul lui fuioare de praf arămiu, poate norii ce deveniseră apăsători ca plumbul, poate nestâmpărul câinelui ce sărea în lanț și se agita ca un leu în cușcă. S-a ridicat greu bunica și s-a dus să-l dezlege pe Botgros, căci câinele se temea cumplit de fulgere și trăsnete. Dintr-o dată un fulger ca o panglică de mătase gălbuie a luminat toată valea Cernei până dincolo de dealurile Drăgășanilor. O perdea de fum se lățea la orizont, semn că acolo ploaia începuse și se apropia amenințător de satul nostru. Tunetul ce a urmat a făcut să zăngăne geamurile și mie mi-au căzut boabele de fasole din mână și țintarul de pe genunchi, gândindu-mă cu obidă că nesuferita de ploaie îmi încurcase planurile de a-l bate pe unchiul în seara aceea la țintar, lucru care se întâmpla atât de rar. M-am ridicat la început uimit, fiindcă la oraș nu mai văzusem o așa de crâncenă răbufnire a vremii, apoi un pic speriat i-am căutat din ochi pe ai mei, tocmai când câteva picături mari și grele mi s-au prelins pe creștet, oprindu-se undeva la rădăcina nasului, parcă încremenite și ele de buimăceala care mă cuprinsese la vederea ogrăzii pustii, golită de orice suflare. I-am strigat pe rând pe fiecare, dar nu mi-a răspuns nimeni. Ploaia începuse să bată darabana pe acoperiș cu degetele-i mărunte, dar nervoase, puternice. Și atunci i-am zărit pe bunicul, bunica și Matei cocoțați în cireșul de care atât mă temusem să-l escaladez peste ziuă. Stăteau ținându-se de crengi și mâncau cireși, dar parcă fructele mici își pierduseră culoarea, nu se mai loveau una de alta sub bătaia vântului ca niște clopoței prinși de aceiași codiță, se transformaseră într-o apă ce unduia pe ramurile stufoase. Ai mei voiau parcă să prindă apa aceea cu mâna și s-o vâre între dinți, dar apa se prelingea printre buze, șopotind și degeaba încercau ei să mă facă să cred că mănâncă cireșe coapte și că ele sunt bune, că eu tot îi vedeam cum se chinuiesc să prindă apa incoloră care li se prefira printre degete din căușul palmelor, căzând cu zgomot mare de cascadă la rădăcina copacului. Dar ciudat, undeva, aproape de pământ căderea ei se oprea, apa stând așa, atârnată în aer, ca o cârpă moale, tremurândă, în mii de forme, ca o oglindă crăpată. Am alergat din pridvorul casei ce începuse să scârțâie din temelii sub furtuna de afară și m-am prins cu palmele de trunchiul rece și lunecos al cireșului, ce acum semăna cu un șarpe uriaș ce-și înălțase capul spre poarta cerului, din care sfinții turnau asupra noastră potopul necruțător. Mi-am tras palmele înapoi speriat, o senzație de greață mi se urcase în gâtlej, mi se părea că pe alocuri coaja copacului crăpase și un puroi alb, măduva spinării lui, credeam, se scurgea pe suprafața-i mâncată de vârste, la atingerea ei lipicioasă cutremurându-mă din toate mădularele și clănțănind din dinți ca un apucat de friguri. Dinspre Cerna se rupseseră parcă zăgazurile malurilor și apa bolborosea înspăimântată și ea de forța pe care i-o dăruise furtuna, de pustiirea pe care o va împlini, frângând sub clăbucii ei plini de mâl gros, ca o gelatină, gardurile vii ce înconjurau lanurile alor mei, luptându-se să iasă din strânsoarea șirurilor de porumbi cu mătasea atârnând ca niște moțuri de curcan prăjite la soarele de peste zi. Ai fi zis că porumbii erau strânși, așa, ca la horă, și nu se dădeau despărțiți unul de altul de puhoiul de apă, așa cum am văzut eu că făceau flăcăii care apucaseră locul în horă lângă vreo fetișcană râvnită de toți, băiatul luptând din greu să nu spargă hora un altul, mai chipeș și mai isteț, și să-i ia locul. Apa înainta printre încolăcirea dovlecilor mari, plesnind de semințe, ce-și târau burțile tivite cu țepi mărunți pe pământul ce stătea cu gura căscată de sete, arătându-și cariile largi și golite de seceta de peste vară, obrazul fiindu-i plesnit în zeci de riduri adânci, prin care apa se infiltra lacomă ca o insectă ce-și devorează prada.
„Vine, Cerna mare, băă...!” se auzi peste drum un glas răgușit și înțelesei că era Lisandru’ a lu’ Dănăilă, care suit în podul casei, ca dintr-un punct strategic de observație privea dincolo de dealuri. Am întors capul să nu mai văd colcăiala albă ce mustea din trunchiul cireșului și m-am prins cu mâinile de coaja aspră, apoi mi-am încordat picioarele și am prins între pulpe trunchiul umed și alunecos, încercând să mă salt de la pământ cu mișcări scurte, întâi mâinile, una, apoi cealaltă, picioarele, amândouă odată, călărind copacul la îndemnul alor mei, aflați deja în vârf. Așa cum stăteam acolo, sub furtună, mi se părea că sunt călare pe o balenă uriașă sub potopul ce se întindea sub noi. Nu înțelegeam și de aceea plângeam de ciudă, de ce mă lăsaseră acolo, jos, singur, și cum de bunica și bunicul, oameni bătrâni, ajunseseră sus și eu abia de puteam să mă târăsc centimetru cu centimetru. Mi-am întors privirea spre grădina noastră dinspre malul Cernei, căci mă mai înălțasem un pic, deși genunchii goi începuseră să sângereze, iar palmele mă usturau cumplit. Am văzut cum apa culcă în calea ei ca sub o șenilă șerpuitoare totul. Straturile de roșii erau culcate la pământ de forța curentului, legumele țuguiate plesnind, împrăștiindu-și semințele galbene ca într-o explozie solară, semințe amestecate cu alte bobițe mici, alburii înspre roșcat, ce invadaseră torentul de apă – mai târziu mi-am dat seama că nu erau altceva decât icrele peștilor ce fuseseră scoși la suprafață de furtună, burțile pocnindu-le sub impactul dureros și inevitabil cu apa devenită grea ca pământul. Castraveții se loveau ca niște popice de ardeiul gras, împotmolindu-se în bariera de fasole verde, năclăită de nămolul ce fierbea parcă. Simțeam apropiindu-se apa amenințătoare și atunci mi-am accelerat mișcările, dar tălpile îmi alunecau mai tare pe coaja copacului și parcă în loc să înaintez, mă apropiam puțin câte puțin de pământ. Atunci unchiul Matei și-a scos cămașa devenită acum o funie împletită, aruncându-mi-o. Am întins o mână, disperat să mă prind, în fond îmi învinsesem o teamă parcă veche de când lumea, aceea de a mă înălța de la pământ și nu aveam voie să dau greș acum, la sfârșit. Am reușit să apuc cămașa și fața unchiului s-a luminat de un zâmbet, dar la un moment dat torentul puternic a lovit cu dușmănie copacul, m-am dezechilibrat, cămașa a pârâit ca un os zdrobit, rupt în două, am căzut pe spate în bulboana ce se căsca sub mine, apoi i-am simțit și pe ai mei căzând unul după altul cu țipete de disperare, orbecăind, cu mâinile deznădăjduite să se apuce de ceva și duși de ape departe, tot mai departe. Atunci m-am trezit din vis, năclăit de sudoare, stors de lacrimi, căci în vis îi pierdusem pe cei dragi ai mei, chiar și pe vecinul Lisandru, pe care într-o fracțiune de secundă îl văzusem ieșind la suprafața apei, înconjurat de insulele de făină, ce se împrăștiase din sacii ce se odihneau în podul lor, cu părul îmbâcsit de fulgii de gâscă puși la păstrare de Pena, nevastă-sa, numai buni de umplut pernele și burdufurile plăpumii pentru iarnă.
M-am frecat la ochi, pentru a fi sigur că depășisem teritoriul somnului, am deschis fereastra și am văzut că visul meu avusese un suport real, curtea era plină de băltoace verzui, în care se bălăceau rațele greoaie, semn că peste noapte plouase zdravăn.
Mi-amintesc și acum, peste ani, că am ieșit desculț prin clisa grea a curții, noroiul prinzându-mi-se de tălpi ca niște capcane uriașe și mă amuzam teribil de felul în care călcam, un pic crăcănat, pentru ca un „bocanc” sculptat acum de noroi să nu se atingă de celălalt. Am privit cireșul înrourat de boabele mici de ploaie, dar acum nu mi se mai părea atât de înalt, nu mă mai speriam de el. Cerna sclipea ca un pește azuriu uriaș, cu solzi de raze solare firave și puteam fi liniștit, natura dormita în matca ei, ca și cei dragi ai mei, care nu ridicaseră perdelele de vis de pe pleoape. Am cuprins copacul cu brațele amândouă, apoi cu picioarele încrucișate m-am cățărat ușor până în vârf. Stropii reci ai ploii de peste noapte, ce se odihniseră pe crengi ca în niște hamacuri moi, legănate de briza dimineții, mi s-au strecurat pe ceafă, alunecând pe toboganul spinării ca niște ace de gheață, iar cireșele se loveau unele de altele parcă sporovăind, uimite și ele de curajul meu. Când am ajuns în vârf puteam cuprinde cu privirea satul cufundat încă în pernele moi, cusute și umplute cu grije de Pena, toți movilenii odihnindu-și seară de seară visele pe lucrătura nevestii lui Lisandru a lu’ Dănăilă. Abia atunci am înțeles sensul cuvintelor rostite cu o zi înainte de unchiul Matei. Nucul lui Dumitru a lu’ Chiaburu, padocul de porci din vale, fântâna pădurarilor, moara lui Trăian, casa prăvălită în bărburea a țaței Florica, chiar și ecoul împușcăturii țâșnită ca un curcubeu, dinspre buza dealului, din pușca cine știe cărui vânător harnic, toate le înțelegeam acum ca fiind ale unei existențe căreia îi voi datora totul, inclusiv înfrângerea fricii de înălțime, spulberată în acea noapte tainică de vară.
Trăim fiecare cu inhibițiile, cu fobiile lui tainice, indiferent ce denumire le-a dat teama de cuvinte a omului. Uneori, din varii motive, le ascundem de semenii noștri și le purtăm cu noi, ca pe niște stigmate impregnate în suflet o viață întreagă. Alteori le învingem, aievea sau în vis, și mergem mai departe prin viață, fără să știm că la fiecare răspântie ne poate aștepta o altă teamă, pe care o vom putea depăși sau nu. Dar totul stă numai în puterea noastră, în dorința de a fi liberul cugetător care străbate lumea, ascunzându-și sufletul în spatele sentimentelor, temerilor, emoțiilor și viselor..