Se povestește, o Emir al Dreptcredincioșilor, ci Allah știe mai bine, că într-una din zilele însorite ale lui mai, o șatră de țigani trecu prin preajma unui sat din lunca Dunării dar nu zăbovi decât vreo trei zile. Ci odată cu ei dispăru și unul dintre copiii satului care întregea cârdul veșnic zgomotos de la malul bălții. Ci acela era unicul fiu al unor țărani foarte cumsecade, muncitori și cu frica lui Allah. Și-l bociră aceștia până se uscară pe dinlăuntru și nu mai avură ce lacrimi să verse. Apoi anii trecură dar de dorul fiului lor, țăranii nu mai putură zămisli încă unul sau una. Ci rămaseră cu gândul la el așteptandu-și clipele cele de pe urmă, ca să se poată mântui de pârjolul care le mistuia sufletele. Ori numai Allah este unul mare peste toate capetele și peste toți tătânii relelor acestei lumi și vru ca un soldat plecat din acel sat și care era la vârsta pe care trebuia s-o fi avut acuma copilul acela prăpădit, să ajungă cu oastea la poale de munte, să se dea jos dintr-un tren și să dorească a lua o sorbitură dintr-un râu năvalnic care trecea chiar pe lângă calea ferată.
Ci după adăpare, săltă privirea către celălat mal al râului și vazu o șatră de țigani care își găsise sălașul tocmai acolo! Și nu zăbovi mult a cugeta dacă să chiumgărească sau nu o țigancă. Ci tocmai când alerga mai iute cu mitraliera printre țigănci dorind să facă pe vreuna din ele să se predea, un țigan îi tăie calea în apărarea acestora. Ci nu era un țigan oarecare. El era deschis la vedere, cu ochii albaștri și părul negru, și atât de frumos încât soldatului pe dată-i veni în gând să-l schimbe cu țigăncile. Dar în scurtă vreme își dădu seama că acesta era nimeni altul decât tovarășul lui de joacă de pe malul balții pe vremea când n-avea gânduri așa negre față de semenii lui. Și-l strigă pe nume și se îmbrățișară și-l luă cu el în satul lui, și-l duse la părinții lui. Și mare le fu uimirea, bucuria și groaza acelora când își văzură fiul. Dar acesta, fără să spună nimic, se duse îndărătul casei, unde știa că se află soba de vară cu plită și băgă mâna în ea, măcar că acolo mai scăpăra încă niște jăratec, până la umăr și mai departe... și scoase din horn, un cuțit pe care știa că-l dosise din vremea când încă mai locuia pe-acolo. Și-l puse la cingătoare și plecă din fața celor care o vreme fuseseră parinții și prietenii lui, făcându-se pururi nevăzut. Și aceasta este povestea puiului de țigan care nu era țigan. Ci mărite sultan, care socotești a fi fost soarta lui după toate acestea?... Poate mâine seară, dacă Allah se va arăta milostiv cu gâtul și capul meu, vom reuși dimpreună a scotoci și născoci mai departe viața omului...