Nu își mai simțea mâna stângă, parcă îi fugise din corp cu totul, nu auzea decât pietrișul ronțăit de cauciucurile mașinii vecinului Cornel și bătăile slabe ale inimii, care resimțea pierderea de sânge. Cu cât se apropiau de spital, întrebările se înghesuiau în sufletul său, acaparându-i speranța și întorcându-l într-o deznădejde, care-l cotropea clipă de clipă. „Dacă și-a pierdut mâna, dacă nu o va mai putea folosi, acolo, în vârtejul amețitor al tranzacțiilor bursiere, când trebuie să fii ochi și urechi, cu mâinile împărțite între telefonul care-ți anunță scăderea bruscă a unui indice, cu cealaltă mână căutând febril o soluție de avarie temporară, dar viabilă, pe computere?”
Coborâ sprijinit de Cornel și intrară în camera de gardă a noului spital județean, unde aproape că își pierdu cunoștința. Chirurgul de gardă îi luă pulsul pentru a realiza dacă era conștient sau nu, apoi îl întrebă cu o blândețe pe care nu o întâlnești la tot pasul pe culoarele spitalelor:
- Cum s-a întâmplat?
- Curățam un păr...creanga era prea uscată...sau cel puțin așa mi s-a părut mie...am lovit cu toporul cam într-o parte...
- Și ...în loc de creangă...
- Da...din păcate...
- Acum puteți să nu mai strângeți rana...e foarte bine că nu v-ați pierdut cu firea și ați stopat hemoragia...
Când Sebastian își desprinse degetele mâinii drepte, aproape chircite și vinete de efortul de a presa rana, șuvoiul de sânge susură pe targă, ca un pârău nerăbdător să porneacă să cunoască lumea înconjurătoare. Doctorul schimbă cu asistentul câțiva termeni medicali, pe care Sebastian nu-i mai percepea sub ritmul tobelor inimii, care ca într-un ritual sacru îi cotropeau ființa, ducându-l cu gândul departe, prin savane, călător singuratic sub un soare străin. Mai auzi doar atât: „Să fie pregătită sala de operație!”
Apoi doctorul se întoarse spre pacientul său, căci știa din cazuistica altor evenimente de acest fel ce impact are asupra unui om aflat sub presiunea unui accident cuvântul operație.
- Va fi o operație, nu grea, dar foarte delicată, la microscop. Din păcate ați secționat căile vitale ale circulației sangvine, important este că nu ați secționat tendonul, deci funcțiile mâinii sunt salvate. Vom reface vascularizarea, căci ați distrus rețeaua de vase și nervi. Problema va fi cu suturarea nervilor, știți și d-voastră că sistemul nervos nu se poate anestezia. Cu anestezie locală, riscăm să simțiți ca și pe viu, când voi încerca să ......hai, să mă exprim pe înțelesul d-voastră......să vă cos nervii, care datorită tăieturii s-au secționat ca niște elastice și au fugit undeva, dincolo de tăietură, pe antebraț, în sus. Așa că vom face o anestezie generală...
Sebastian mai văzu de pe targa care-l transporta cum se perindau prin fața ochilor luminile roșii ale culoarelor de urgență, privi la orbitoarele oglinzi din sala de operație și simți cum anestezicul îi pătrunde pe sub pielea care începuse să-l ardă. Auzi ca prin vis ca pe o catharsă eliberatoare muzica simfonică sub care doctorul opera, și trecu dincolo de realitatea imediată.
Era iar în grădina sa, pregătit să înceapă curățatul copacilor, când Tilică apăru în curte, spunându-i că a venit să-l ia în deal, la cazanul de țuică, unde pregătea o nouă generație de licoare.
- Nu pot, Tilică...n-am venit pentru asta, zău...am așteptat toată iarna să simt în suflet mirosul ierbii din grădina mea și să cuprind cu brațele amândouă grumazul perilor mei, să-i curăț, să le redau respirația pe care iarna le-a sufocat-o...
- Nici nu mă gândesc să plec singur...! Și eu te-am așteptat toată iarna...sunt atâtea lucruri care ne leagă...nu o să mă sacrifici unor crengi, care și așa sunt uscate și care mai pot aștepta o zi...Hai, am venit cu tractorașul meu, una-două ajungem pe sprânceana dealului! E Gherase acolo, l-am pus să pună și un pui la perpelit...Hai, ne așteaptă cărările copilăriei!
Cine putea să refuze întâlnirea cu o copilărie atât de fericită, și de îndepărtată acum? Cine putea să creadă că o mână de crengi uscate pot rivaliza cu câteva guri de țuică bătrână și cu un copan de pui tăvălit prin mujdei?
Sebastian lăsă toporișca undeva pe o masă de lucru din magazie și se urcă pe aripa ce proteja roata din dreapta, micul tractoraș neavând decât un loc, pentru cel care-l manevra. Îi plăcea lui Sebastian cum șuiera vânticelul ăla de primăvară prin părul său, ca și cum ar fi vrut să-i spună că tainele copilăriei, oricât de ascunse rămân ele în albume de fotografii sau în scrisori, pot fi reânviate, numai să îți dorești asta. Natura poate fi oricând remodelată printr-un gest, un cuvânt, o chemare, o șoaptă. Ea vine ascultătoare, parcă mai minunată decât atunci la vremea pantalonilor scurți și a tălpilor goale, care alergau după fericire prin lanul de grâu tolănit ca o mireasă peste pieptul bogat al pământului, cu care se logodise la ceas de noapte. Ajunseră în deal, chiuind de dorul acelui cer nărăvit în a naște nori scămoși și denși, și când coborâră din tractoraș satul se întindea la picioarele lor ca o maramă cu vechi broderii pierdute printre casele pitice.
Gustară cu nesaț din licoarea plină de viață a țuicii care le coborâse până în călcâie, făcându-i euforici din cale afară și își puseră la cale stomacul cu câteva bucăți de pui tolănite pe jar. Câte amintiri nu depănară la acel ceas de reântâlnire! La răstimpuri Sebastian privea în vale ca pentru a descifra în șoaptele vântului dacă nu cumva escapada lui nu le provocaseră perilor săi prea mare supărare. Mâine, își spuse el, se va scula devreme și îi va îngriji cu folos, îi va îmbuna în felul acesta. Așa cum numai el știe. Soarele trecuse prin suliță dealul, când cei doi, legănându-se, urcară în tractoraș pentru a se deda fiecare la casa lui la o odihnă pe care trupurile amorțite de țuică și de hârjoneala din deal o cereau cu îndârjire. Sebastian încerca să pară mai sobru, dar Tilică nu-ncetase să fredoneze vechiul lor cântec de tovărășie, care-i acompaniase până la tractor. Stătea atârnat de umărul lui Tilică și inhala adânc aerul proaspăt ce devenea parcă tot mai lacom să-l prindă cu șuieratul lui, cu cât viteza tractorului se mărea pe pantă. Încercă să mai domolească veleitățile de pilot de formula unu ale prietenului său, când deodată simți cum roata din dreapta încalecă o formă de relief înaltă și dură și atât el, cât și Tilică, zburară prin aer ca doi acrobați care caută să se întâlnească în saltul final. Auzi prin aer, sfârâind, roțile tractorașului care se învârteau din inerția vitezei prea mari, apoi văzu partea motorului strivindu-l pe Tilică, ai cărui ochi parcă se înfipseseră în pământul reavăn, a uimire de o clipă. Simți și el cabina grea care îl presă dureros și așa cum în ultimele lui clipe fiecare om își retrăiește propria-i viață, clișeu cu clișeu, revăzu secvențele dragi lui dintr-o viață trăită cu bucurii și sacrificii. Atunci îi apăru în fața ochilor și trunchiul puternic al părului său, care parcă îi reproșa că preferase moartea clipei de viață pe care natura ți-o dă necondiționat, atunci când te afli în mijlocul ei. O durere insuportabilă îi cotropea mâna stângă, durere care i se urcă pe albul ochilor, întunecându-l. Încercă să o miște, dar o senzație de neputință îl făcu să renunțe. Apoi treptat acel întuneric de pe ochi începu să se limpezească cu puncte din ce în mai albe, strânse pleoapele ușor, apoi le deschise clipind. Văzu întâi tavanul imaculat, apoi simți pe frunte mâna caldă a Mioarei, zări pe un pat alăturat un tânăr cu brațul bandajat și abia atunci își dădu seama că doar sub anestezie se petrecuse toată acea întâmplare dramatică de pe deal. O privi pe Mioara și i se păru că o clipă cernită îi atârna în priviri. Poate că era grija pe care o îngrămădise în suflet la gândul că în timpul operației s-ar fi putut întâmpla ceva neprevăzut. Dar nu, nu asta era cauza mâhnirii sale, Sebastian o cunoștea ca pe propriul său suflet în cei cinsprezece ani de când împărțeau lumea cu bucurii și cu necazuri, căutând ca nici unul dintre ei să nu trișeze și să le împartă egal, așa cum fac toți cei ce s-au unit pe viață la bine și la rău.
- Mioara...gata...ce a fost greu, a trecut...nu mai vreau să văd negura asta în ochii tăi...!
Mioara tăcea, ca și cum n-ar fi vrut ca zăgazurile clipei tragice pe care încerca să o ascundă de el să se rupă și durerea să năvălească în acea cameră de spital, să strivească sub ea doza de liniște de a-și vedea soțul teafăr și nevătămat.
- Ce ai...spune...ce s-a întâmplat?
- Tilică...
- Ce-i cu Tilică?
- A suit în deal la cazan...
- Păi, știu, mă invitase și pe mine...aseară...dar aveam un așa chef de muncă, încât l-am refuzat...
- La întoarcere...cred că a băut prea mult...tractorul s-a răsturnat și l-a prins sub el...
- A murit?...mai apucă Sebastian să îngăime cu glasul sugrumat de lacrimi.
- Da...până să ajungă Gherase să-i dea primul ajutor...a murit...! Ce s-ar fi întâmplat, dacă ai fi plecat cu el...Tractorașul nu are decât un loc...cine știe cum te-ai fi agățat acolo...și băutura...și clipa necazului...
- S-a întâmplat chiar când eram sub anestezie...sub anestezie...murmură Sebastian, în mintea căruia visul dramatic din sala de operație se derula acum cu încetinitorul, aruncându-l și mai mult în brațele unei tristeți pe care nimic și nimeni în lume nu i-ar fi putut-o reprima...S-a întâmplat cu adevărat, deci... Tilică...bunul meu prieten...! Mioara, când vom fi iar amândoi acasă, la noi, o să-ți povestesc ce taină am petrecut sub anestezie...Dumnezeu să îl odihnească în pace, spuse Sebastian, închizând ochii și oftând greu. Acum se poate plimba prin cer cu decapotabila aceea albastră...
Mioara îl privi contrariată pe Sebastian, și puse totul pe seama efectului anesteziei, căci nu înțelegea ce legătură putea fi între Tilică și o decapotabilă albastră. Cum fusese de mică o fire religioasă, nu scăpă momentul pentru a-i reaminti lui Sebastian că acolo sus, cineva poartă de grijă trupurilor noastre și privindu-l tristă îi murmură cuvântul acela al psalmistului, care ne alină sufletele, ori de câte ori trecem prin ceea ce bătrânii noștri numesc cumpănă a vieții: „Domnul te-a certat, dar morții nu te-a dat!”
Și Sebastian, care știa că visele sunt continuări ale vieții și că oricând trecerea de la viață la moarte se poate face atât de simplu și de tragic, îi mulțumi în gând Celui de Sus că nu și-a urmat primul instinct, acela de a-l însoți în deal pe Tilică.
Viața oamenilor este făcută din intervale existențiale. Suntem clipă de clipă prizonierii timpului, și această captivitate nu o putem evita, orice am face. Când suntem prinși într-un astfel de interval existențial, destinul ne lasă rareori pe noi să alegem. Uneori simțim un impuls primar, puternic, necontrolabil, de a face un anumit lucru. Și îl facem, căci destinul nu numai că ne deschide poarta spre acel lucru, ci chiar ne îndeamnă la asta, încuind-o în urma noastră. Regretăm că l-am făcut, dacă ceea ce îi urmează ne aduce tristețe sau un eșec major. Alteori cântărim în balanța cugetului pasul pe care ar trebui să-l facem și un resort interior ne spune parcă: „nu face asta!” sau „nu te duce acolo!”. Mai apoi aflăm că, dacă nu am fi urmat glasul rațiunii, viața noastră s-ar fi putut schimba decisiv, uneori dramatic...
Sub anestezie Sebastian trăise clipa în care, dacă ar fi acceptat invitația lui Tilică, nu ar mai fi existat în viața lui nici operația, nici anestezia, nici căsuța lui de la țară, podidită primăvara de lacrimile florilor ce o înconjurau, nici perii lui pergamuți, nici dragostea Mioarei, nimic...ci numai ultima clipă, cea a rostogolirii pe dealul morții, alături de prietenul lui de o viață.
De atunci, ori de câte ori Sebastian venea de Paști la căsuța lui de la țară și alături de Mioara stăteau în curtea mare a bisericii pentru a-i pomeni pe bătrânii lui, ochii i se ridicau la streașina bisericii. I se părea că acolo stătea ciucit ca un pui de curcă părăsit Tilică, dar acesta nu era trist, fiindcă el îl pomenea mereu în rugăciunile lui. Ba, uneori, lui Sebastian i se părea că umbra de suflet a lui Tilică strălucește, ca și cum i-ar zâmbi, prin pulberea de lumină cădelnițată sub bătaia clopotelor, ca și cum i-ar spune că îl așteaptă acolo, pe șoseaua aceea încadrată de marea cea mare cu pescăruși de foc și muntele cu sufletul veșnic înghețat, în decapotabila albastră ca umbra lui de suflet, picurând dor de satul lăsat în vale și de țuica bătrână ce domesticește limba și sufletul la vreme de povești de seară.