E liniste in cer. Ma plimbam cu ingerul pe o plaja necunoscuta, si vedeam de acolo pamantul... Mi s-a parut ca vad o inima patata si un spectator in minus, dar un nor imi intuneca vederea, asa ca l-am dat la o parte cu o raza din ochi.

Am inceput sa plang... si valurile oceanului s-au oprit, incremenite. Pescarusii au incetat sa mai cante, florile au clipit din petale cu uimire, vantul a inceput sa tremure iar Dumnezeu s-a trezit. Ingerul, timid, mi-a intins o aripa, sa-mi sterg lacrimile, caci nimeni nu mai plansese vreodata in cer.

Dar inima mea zburase de la mine spre pamant, si m-am grabit sa o urmez, caci imi era frica sa nu se piarda. Nici ea, nici eu, nu mai stiam care e drumul catre acele inimi intristate... I-am interzis ingerului sa vina dupa mine si, fugind, am uitat poarta cerului deschisa. M-am aruncat in gol iar stele mi-au strigat ca o sa ma lovesc, dar intunericul mi-a oprit caderea.

M-am oprit pe axa pamantului si am inceput sa valsez pe un cantec foarte trist, ca sa-mi recapat respiratia. Apoi, intr-o armonie desavarsita, am calcat pe pamant si am vazut chipuri de lut, care se uitau cu uimire la aripile mele, caci nu se mai potriveam cu rochia croita de-acel cantec melancolic.

Ma pierdusem. Chipurile ma atingeau superficial si imi rupeau hainele, aripile, imi indoiau pleoapele si imi colorau sentimentele pe un fond de sange. Ma impresurau cu hohote de ras si nu puteam sa ma impotrives, caci dorul pusese stapanire peste mine. Acesta a fost primul simtamant omenesc pe care l-am trait. DOR.

Toata speranta mea era in inima care fugise atat de indrazneata si pe care nimeni nu o vazuse, nimeni nu o cunoscuse, nimeni nu si-a dat seama ca acea inima era o inima, ca era cea mai reala inima nepatata dintre inimi. Dumnezeu mi-o facuse cadou doar cateva zile mai inainte!

...Cu strigate neauzite, o rugam sa nu se apropie de chipurile de lut, ci doar de inimile ce trebuiau salvate...