poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-06-16 | |
25
În ritmul trecerii norilor peste casa lor, cădea întunericul, mai greu decât lumina, care trebuia să fi fost atunci undeva mai sus. Le privea pe amândouă mâncând și încerca să înțeleagă în care parte a cărnii, a oaselor și a sufletului său, erau ele depozitate, unde le lăsase genetica să mai trăiască, să supraviețuiască în el… Deși prin împrejurimi nu era urmă de vânt, pădurea Dugheanului foșnea în depărtare. Mamă, să îmbeznă ca pe Golgotă, ia ascultă cum să zbate Dugheanu în vântu’ venit dinspre munț’! Să vez’ tu ce ploaie-i trage acu’, de nu vez’ cățaua! În scurt timp, ploua din nou. Afară, nu se auzeau decât stropii lovind în tabla de pe casă și apa șiroind prin olane. A bătrână, oarbă de vreo zece ani, a ridicat fața în sus, ca și cum s-ar fi uitat la cer, din casă: Mă, ce măi dă de sus… S-au pus, mamă, ploile pă noi, să rupe pământu’… Mă, da’ ce măi răpăie! Parcă în nici un an n-a fost așa. Ploi dușmane… Mâne, nu măi poate ieși nimenea din bătătură. Până la zâuă, să face giormanu’ la brâu, nici vacile nu-l măi răzbat. Ce făceai tu, bă, al mic dacă te prindea pă dialuri ploaia asta? Te bătea-n spinare până cân’ mureai… Și n-ai măi fi ajuns eroul țării românești! Ai fi murit erou pă dialuri… Nu te-ar măi fi însămnat nimenea p’in cărț’… Nici mozoleu n-ai măi fi avut, în centru, la oraș… Maxâm, o cruce de fier! Pe la oameni, p’in livez’… Să se scarpine vacile de ea… Să dea jos căpușele. Așa că, mă, viteazule, bine că veniși acasă că s-ar fi raportat la comandamentul comunei niște pierderi... Bagă-ț’, mă, mințâle-n cap! Un’e te găsăști?! Eroii sunt buni număi dacă mor. În rest, sunt pericoloși pentru ai care îi are pă inventar. Petreanu plecase la Târgu-Jiu în acea dimineață. Măria îi mai spuse niște lucruri, pe care „le gândise ea în noaptea aia”, îi făcuse un bagaj, învelindu-i niște ouă în ziar, așezate lângă două-trei sticle de lapte nefiert, proaspăt, niște nuci, o pungă cu fasole și poame pentru taică-său, prune uscate la fum. Pe drum, Marin își amintise replica ei dintr-o discuție purtată în trei, cu el și cu Victor, cu vreo doi ani în urmă, în ’90, pe la începutul anului. Și atunci, chiar și acum, părea la fel de amuzantă. Se iscase o dezbatere, în ziarele centrale și la televizor, cu privire la Casa Poporului, dacă trebuia sau nu să fie dărâmată. El și cu Victor vorbeau despre asta, odată, pe la țară. Victor spunea că ăia care propuneau așa ceva erau nebuni, Marin Petreanu susținea că, într-adevăr, multe se făcuseră fără rost, doar pentru că așa vroise Ceaușescu, dar, în nici un caz, demolarea nu ar avea sens și că nu s-ar justifica nici măcar costurile acestei acțiuni. Măria îi asculta mai de departe, discuția asta se desfășura la cazan, la perdea, lângă fânar. La un moment dat, a intervenit, fără a părea foarte preocupată. Văzuse la televizor Casa Poporului, cât este ea de mare, și îi plăcuse foarte mult, spusese chiar că ea crede că n-ar mai fi nici una în lume atât de frumoasă și de mare, o adevărată bravură! Și replica ei, evident, fără a-i fi fost solicitată, la ideea nepotului că fusese o construcție făcută fără rost a fost așa: „Acu’, îl ia toț’ cu huo pă Ceaușescu... Înainte, numai cu pu-pu-pu și cu ti-ti-ti. Bine c-a făcut-o și pe asta! Tot omu’ harnic și cuminte trebe să facă o casă ori să țână rangu’ la una. Bine c-a făcut-o și pe asta, săracu’, decât să fi beut banii…” Dimineața, în preajma orei 5.30, autobuzul intra, greoi, în Târgu-Jiu, dinspre Drăgoieni. Prin geamurile largi, dezânsingurate de oameni și perdele vișinii, cerul nu își des-chisese buzele pentru sărutul cu lumina, încă umedă și ascunsă după umerii dealurilor rămase în urmă, cu case țintuite de lună, cu mame care trebuiau să fi ieșit deja prin curte și cu cimitire care îi așteptau să se întoarcă acasă pe călătorii care plecaseră, în acel început de săptămână, pretextând cu niște obligații ale vieții. Poate vom afla vreodată de unde vine timpul, dincolo de aceste rotiri ale planetei, sătui fiind că am văzut pe unde s-a oprit… Poate vom afla că vine din noi și că îmbătrânim doar când nu reușim să ieșim din simultaneitatea cu el, cu timpul din cele două mișcări de rotație ale planetei noastre. Piatra cubică de la intrarea în oraș trezea, rând pe rând, călătorii din autobuz. Acel zornăit, de cauciucuri izbind în repetabilitatea de muchii, era semnalul pe care toți călătorii îl știau ca fiind corespondent cu alungarea somnului, murmur al pregătirii pentru coborâre, când mai toți se ridicau să își întindă hainele pe lângă ei și să își strângă sacoșele unele lângă altele, atât cât le dădea voie acel culoar îngust. Despre aceste porțiuni, pavate cu piatră cubică, aflase de undeva, nu-și mai amintea exact de la cine, că aveau un rol strategic: ele existau în zona unităților militare sau a celor de interes național și în fața clădirilor de unde se exercita puterea administrativă. Acest pavaj, în caz de război, ar fi rezistent la trecerea tancurilor, nu s-ar ridica pe șenile, precum se ridică asfaltul. Pe de altă parte, ar fi făcut inutilă țintirea precisă a cuiva, când s-ar fi tras cu arma, dintr-o mașină trecând în viteză. Nimeni nu părea a primi cu bucurie ziua care îi ajungea din urmă, la fel de greoi, ca un autobuz încărcat cu dorințe nemărturisite. Păreau nefericiți. Poate că fericirea nici nu e posibilă în condiția omului, altfel n-ar mai avea rost acel Dumnezeu, nici întruparea lui Hristos, nici promisiunea com-pensației… Poate că nici un om de pe pământ nu este fericit, puțini având acces la fărâmele de fericire, dar asta numai pentru a se convinge că fericirea există undeva și pentru a mărturisi acest lucru altora… Poate că fericirea nici nu poposește în condiția omului. Câți oameni fericiți ar mai avea nevoie de un Dumnezeu compensatoriu sau de răsplata lui? Dumnezeu, dacă există, nu și-ar permite acest risc… Fericirea există pentru nuanța ei de proiecție, pentru speranță… În rest, confundată cu bunăstarea, nu face decât să te prostească, să te coboare la stadiul de organism biologic. Toți călătorii acelui autobuz păreau a fi pierdut ceva, o mare bucată din viață, din care sperau a mai găsi o parte pentru a putea să moară întregiți. Legăturile dintre oameni, fiind predominant sociale, fac observabilă nefericirea cu precădere la nivel social, dar numai în sens descendent, la cei de sub noi. Despre cei de deasupra este greu să crezi că sunt mai nefericiți, comparându-ne cu ei. Aceștia nu sunt credibili, pentru că noi considerăm nefericirea lor a fi alta, de un alt nivel, cores-punzătoare diferenței dintre cele două nivele sociale, al nostru și al lor, diferență de la care se pornește în a se face judecata. Adică ei au o nefericire suportabilă, din punctul nostru de vedere. Și pe care am vrea oricând s-o schimbăm cu a noastră. Acești oameni erau asemenea lui, de asta îi și putea vedea… Nemaiavând libertate, nu mai aveau nici interdicții. Nu, nu este o greșeală. Dincolo de prima reprezentare a libertății, libertatea este cu totul altceva, dar pentru aceasta nu se luptă nimeni. Interdicțiile ar trebui să invite doar la resemnare, ele par frustrante numai datorită naturii înspre libertate a omului, cea de la primul nivel, aceea care te păcălește! Coloana Infinitului se profila încet, singură, într-un parc cu vegetație pitică. Părea o lumânare ciudată, în așteptarea unui uriaș care s-o aprindă peste acea așezare. Apropiindu-se autobuzul de ea, dădea senzația că se rotea încet, în jurul axei sale, înspre partea opusă acestei apropieri… O înălțare care se rotește, învingând mai ușor gravitația. Ce om acest Brâncuși! Să vină din Paris aici, fără a-l înțelege nimeni, și să facă niște lucruri atât de importante! Să le lase aici pentru când o fi să însemne ceva… Câtă mâhnire trebuie să fi fost în inima lui! Câtă iubire nemărturisită, câtă omenească tânguire oprimată! Toate, lăsate în piatră. Să aibă ei, ai lui, străinii, care se dove-diseră a-i fi, de ce să se bucure în urma lui, după ce i-a lăsat în pace, părăsindu-i. Prin acest complex de la Târgu-Jiu, Brâncuși își dăduse acordul pentru a fi considerat pentru totdeauna român! Iar ca să și arate asta, avusese nevoie de lupte cu exact românii lui... Presa de atunci, împreună cu autoritățile, se opuseseră cu înverșunare existenței acelui complex sculptural în oraș. Trebuiseră multe intervenții de la București, multe negocieri și asigurarea că orașul nu va fi implicat financiar cu nimic în tot acest proiect. Cât despre bani plătiți lui Brâncuși cât timp va lucra la Târgu-Jiu, ori pe drepturi de autor, nici nu putea să fie vorba! Era de ajuns că le strica peisajul… Plata ar fi fost o injurie adusă prestigiului acestui oraș! Câtă tristețe trebuie să fi mâncat el de aici, văzând cât este de nedorit! Marin Petreanu era încredințat că acela fusese cel mai însemnat gest de dragoste necondiționată, pe care îl cunoscuse până atunci. Brâncuși era pentru el un român tainic, care își dorise ca viața să îi afirme tainele, mai mult aici decât oriunde, mai evidențiat, monumental. Pe toate acestea posibil să le fi simțit ca pe un adevăr de taină, iar respectivului tip de adevăruri nu le mai folosește îndoiala. O dată asumate, nici nu se mai pot părăsi. Personajul nostru credea, pe observația și înțelesurile de până atunci, că a fi român este cea mai mare nenorocire care ți se poate da, fără ca sufletul tău să aibă vreo vină… Dar nu ar fi putut primi nimic, nici lumea întreagă, în schimbul acestei nenorociri definitive. Simțea că se întâmplă ceva cu acest popor: de ce este nevoie de atâta iubire pentru colectivitate, încât să compenseze și să înece atâta ură, manifestată reciproc, la nivel individual? Pentru a se sfâșia unii pe alții, românii se pândesc între ei cu toată porunca regnului animal la un loc. Dar nu este vorba aici de acea concurență între indivizi, a cărei cauză de existență este perpetuarea unei populații sănătoase genetic, supraviețuind unor condiții de viață potențial potrivnice, nu, nici vorbă! Ar exista, s-ar împlini cel puțin o logică a naturii, dacă ar fi așa. Se întâmplă însă altceva, fenomen în care se manifestă toată degradarea posibilă a conștiinței de grup: indivizii inferiori, prezenți la un moment dat într-un domeniu de manifestare socială, îl identifică, înfricoșați, pe cel superior lor, pe cel care pare a avea mai multe disponibilități pentru a reuși să facă tocmai ceea ce au de gând să facă ei, de vreme ce sunt prezenți acolo. Îl încercuiesc, izolându-l de acel obiectiv, anulând împlinirea respectivului potențial. După asta, pentru că este riscant a se limita numai la atât, se reped cu toate armele directe și indirecte, pe care le poate pune la dispoziție un spațiu al modernității, al relațiilor sociale. Cel capabil devine imediat cel lipsit în totalitate de orice posibilități, îndepărtat de lucrurile și de rangurile pe care ar fi putut să le aibă, anihilat, în ultimă instanță. Și toate atuurile, cele care i-au fost date de către natură, au devenit brusc dezavantaje fatale, decisive, irevocabile, handicapuri de viețuire între semeni! Crima e perfectă, nu lasă nici o urmă, nimeni nu o sesizează. Toți se înțeleg unii pe alții, toți sunt legați între ei prin aceste practici. În numele viitorului! Pentru a nu risca să rămână în afara unui viitor pe care și-l doresc, sacrifică toată concurența! Fără a obosi în vreun fel, trec degrabă la următorul exemplar care pare din nou apt pentru a le lua locul, acel loc esențial condiției lor, dorit de ei înșiși de atâta timp... Reușita este numai la nivel individual, unde ei nu există. Toată manifestarea acestor inferiori ține și se întâmplă în interiorul unui grup, ca indivizi nu sunt nicăieri. Þinta urmă-toare devine esențială, altfel n-ar mai fi avut nici un sens toate eforturile de până atunci. Atitudinea se schimbă, devine chiar favorizantă, când locul este pregătit pentru altcineva, rude, adică gene comune, sau protejați de orice natură, adică oameni care sunt de același fel moral și intelectual ca ei, acceptați pentru simplul motiv că nu le pricinuiesc nici un disconfort. Niciodată un individ superior nu are șansa conjuncturală să fie sub protecția unora inferiori lui. La români, cum cred că a văzut deja fiecare dintre noi, celui mai bun i se interzice să dea vigoare prin realizări poporului din care face parte. Repet, indiferent de domeniu. Individul care își dovedește cumva superioritatea trebuie să moară sau, cel puțin, nu trebuie să i se dea posibilitatea, să ajungă în situația de a face un lucru. Până la pensie, românii cu asta se ocupă, fac de veghe, păzesc viitorul, identifică și se apără de cei care sunt de alt fel decât ei. La pensie, ei nu își doresc decât un viitor mai bun pentru copiii și nepoții lor, predându-le dobândirile de până atunci, ca și ei să poată face întocmai la fel, însă la un alt nivel, dacă se va putea, evident superior. Să înțeleagă viața ca o luptă din care să poată ieși învingători, argumentați de „superioritatea” lor, exact aceea pe care au moștenit-o de la ei… Tendințele de stăpânire a unui teritoriu sunt reale, nu asta trebuie contestat, sunt verificabile inclusiv istoric. În natură se întâlnesc de prea multe ori, ca să le mai poți nega. În schimb, regulile după care se fac aceste stăpâniri... Lezarea naturalului devine riscantă, eliberatoare și provo-catoare de monștri. Măcar în afirmații mai poate exista. Pentru un filosof german, istoria este poziționată prioritar ca metodă a cunoașterii, în procesul istoric acumulându-se o tendință estetică. Dar toate sunt interesante pentru studiat, plăcute când sunt înțelese, dar sunt foarte greu de trăit în România. A te descurca aici este exact același lucru cu a fi lepră, fără nici un fel de exces de reprezentare. „Descurcatul” se face fără demnitate, așa este sistemul, nu îți permite nimeni să fii om. Cum încerci asta, cum îi faci pe ei să vadă că nu mai există ca oameni... Nici nu ți-o acceptă și nici nu ți-o iartă! Întunericul își pierdea puterea. În fața liceului Tudor Vladimirescu, semafoarele își făceau complice cu ochiul, trăindu-și importanța la capătul unor străzi pustii. Călătorii, o parte dintre ei, se despărțeau în stația „de la pod”, salutându-se, întrebându-se de circumstanță dacă vor veni și vineri la țară. Spuneau asta de parcă așa ar fi trebuit să fie, venirea lor în sat fiind respectarea unei promisiunii și a unei cuviințe. Păsările săgetau aerul grăbite, căutând să țintească petecele de lumină de pe cer. Nimic nu producea mirare, totul era cunoscut dinainte... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate