poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-06-03 | | Înscris în bibliotecă de Necula Florin Danut
“− Ascultă-mă pe mine! îmi zise Demonul, punîndu-mi mîna pe cap. Þinutul despre care îți vorbesc e un jalnic și întunecat ținut din Libia, pe malurile Zairului. Și nu e acolo nici odihnă, nici tăcere.
Apele lui sunt de culoarea șofranului, și fața lor e bolnavă; și nu curg înspre mare, ci, sub ochiul cel roșu al soarelui, zvîcnesc, necontenit și pe vecie, într-o mișcare zvîrcolită și plină de tumult. Pe amîndouă malurile acestui fluviu, cu patul lui de mlaștini, și pînă la o depărtare de mai multe mile se întinde un palid deșert de nuferi uriași. Ei suspină unul către altul în această singurătate, își întind către ceruri lungile lor gîturi spectrale, clătinîndu-și încoace și încolo capetele eterne. Iar din rîndurile lor se ridică un murmur nedeslușit, ca al unui torent subpămîntean. Și suspină unul către celălalt. Dar o fruntarie hotărnicește împărăția lor, și această fruntarie e un codru îngrozitor, înalt și întunecat. Acolo, precum talazurile din jurul Hebridelor, crivina e într-o frămîntare fără de sfîrșit. Și, totuși, acolo nici un vînt nu bate sub cer. Iar înalții arbori seculari, în șovăielnica și veșnica lor legănare, se încovoaie în toate părțile, răsunînd și trosnind cu putere. Și din naltul creștetului lor cad una cîte una picături din roua eternă. Și ațipite, jos, la rădăcina lor, ciudate flori otrăvitoare se zvîrcolesc într-un somn tulburat. Și fremătînd deasupra culmilor lor, cu un vuiet răsunător, trec norii în veșnică năpustire spre apus, pînă ce, ca o cataractă, se rostogolesc peste zidul înflăcărat al orizontului. Dar acolo, sub cer, nu bate totuși nici un vînt. Și pe malurile Zairului nu e nici odihnă, nici tăcere. Era noapte, și ploaia cădea. Și căzînd, era ploaie − dar după ce cădea, era sînge. Iar eu stăteam în mlaștină, printre nuferii înalți, și mă ploua pe cap − și nuferii suspinau unul către altul în solemnitatea dezolării lor. Și deodată luna se arătă printre negurile subțiri și îndoliate, și chipul ei era de un roșu-închis. Și privirile mele căzură peste o uriașă stîncă cenușie ce se înălța pe mal și era luminată de razele lunii. Și stînca era cenușie și funebră și înaltă − și stînca era cenușie. Și pe fața ei erau săpate în piatră niște slove. Și am mers prin mlaștina cu nuferi pînă ce am ajuns sub mal și m-am lipit strîns de el, așa încît să pot citi slovele săpate în piatră. Dar n-am izbutit să le deslușesc. Și tocmai mă întorceam în mlaștină, cînd luna, iată, străluci cu o lumină de un roșu-aprins, și m-am întors și m-am uitat iarăși la stîncă și la slove. Și am citit slovele: DEZOLARE. Și am privit în sus, iar acolo, pe creasta stîncii, stătea un om. Și m-am ascuns printre nuferi, cu gînd să văd ce face omul. Și omul era înalt și de o înfățișare măreață și învăluit de la umeri pînă la picioare în toga vechii Rome. Și conturul făpturii lui era nedeslușit, dar trăsăturile sale erau trăsăturile unei zeități. Căci mantia nopții, și a negurii, și a lunii, și a rouăi nu acoperiseră totuși trăsăturile chipului său. Și înaltă și gînditoare îi era fruntea, iar privirea − posomorîtă și îngrijorată. Și în cele cîteva cute ale obrajilor săi am citit toată povestea părerilor de rău, și oboseala, și dezgustul de omenire, și un dor aprig de singurătate. Și omul se așeză pe stîncă și își rezemă capul în mînă și se uită la pustiurile întristate. Se uită în jos, la crivina scundă și neliniștită, și în sus, la înalții arbori seculari. Privi și mai sus, la cerul plin de freamăt, la luna de un roșu aprins. Și stam pitit în adăpostul de nuferi, pîndind mișcările omului. Și omul tremura în singurătate; noaptea descreștea, dar el rămînea pe stîncă. Și omul își întoarse ochii cercetători de la cer și se uită la jalnicele unde ale Zairului, și la hîdele, galbenele ape, și la palidele nuferilor legiuni. Și omul ascultă suspinele nuferilor și murmurul ce se ridica dintre ei. Și stam pitulat în ascunzișul meu și pîndeam mișcările omului. Și omul tremura în singurătate; dar noaptea descreștea, și el rămînea pe stîncă. Atunci am pogorît în singurătățile mlaștinii și am străbătut vadurile neumblate ale nuferilor și am chemat la mine pe hipopotamii care locuiesc în singurătățile mocirloase ale mlaștinii. Și hipopotamii îmi auziră chemarea și veniră cu behemotul la piciorul stîncii și mugiră puternic și spăimîntător sub lună. Și stam pitulat în adăpostul meu și pîndeam mișcările omului. Și omul tremura în singurătate. Noaptea descreștea, dar el rămînea pe stîncă. Atunci am blestemat stihiile cu blestemul tumultului. Și o groaznică vijelie se adună în cer, acolo unde mai nainte nu bătuse nici un vînt. Și cerul se învineți de puterea năprasnică a furtunii, și ploaia biciuia creștetul omului, și valurile Zairului se revărsară în puhoaie, și apa chinuită se acoperi de spume, − și nuferii țipau în patul lor, și codrul se spulbera în vînt, și tunetele se rostogoleau, și trăsnetul cădea fulgerînd și stînca se cutremura din temelii. Și stam pitulat în adăpostul meu și pîndeam faptele omului. Și omul tremura în singurătate; dar noaptea descreștea, și el rămînea pe stîncă. Atunci am fost cuprins de mînie. Și am blestemat cu blestemul tăcerii apa și nuferii, și vîntul și codrul, și cerul și trăsnetul, și suspinele nuferilor. Și atunci amuțiră sub blestem. Și luna nu-și mai urmă șovăielnicul mers pe potecă spre cer, și tunetul își dădu sfîrșitul, și fulgerul nu mai țîșni orbitor, și norii atîrnară în nemișcare, și apele pogorîră în matca lor și rămaseră acolo, și arborii nu se mai legănară, și nuferii nu mai suspinară, și murmurul nu se mai auzi suind dintre ei, și nici umbra unui sunet nu mai răsună prin imensul deșert fără hotare. Și m-am uitat la slovele de pe stîncă, și erau schimbate. Și slovele erau: TÃCERE. Și privirile mele căzură pe chipul omului; și chipul lui se făcuse palid de groază. Și în mare grabă își ridică de pe mînă capul și stătu în picioare pe stîncă și ascultă. Dar nici un glas nu se auzea în tot imensul deșert fără hotare, și slovele de pe stîncă erau TÃCERE. Și omul se înfioră, se întoarse cu totul și o rupse la fugă, în goană mare, și de atunci nu l-am mai văzut niciodată.” Frumoase povești se găsesc, desigur, în cărțile magilor, în cărțile cu scoarțe de fier și pline de melancolie ale magilor. În ele sînt, adevăr zic ție, nemaipomenite povești despre cer și despre pămînt, și despre puternicul Ocean, și despre duhurile care au domnit peste Ocean, peste pămînt și peste cerul august. Și era multă înțelepciune și în cuvintele rostite de Sibile. Și sfinte, mult sfinte lucruri au fost auzite pe vremuri de întunecatele foi ce tremurau în jurul Dodonei. Dar, precum e adevărat că Allah trăiește, această poveste, pe care mi-a istorisit-o Demonul pe cînd stătea lîngă mine în bezna mormîntului, o socot că este cea mai frumoasă dintre toate. Și cînd Demonul sfîrși de istorisit, se lăsă pe spate în golul mormîntului și rîse cu hohot. Și n-am putut să rîd și eu odată cu Demonul, și atunci m-a blestemat pentru că n-am putut rîde. Și linxul, care locuiește în mormînt pe vecie, a ieșit din el, și s-a culcat la picioarele Demonului, și l-a privit țintă în ochi. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate