Între Paris și Disneyland ai timp doar să te faci comod în fotoliul trenului, să cazi în gânduri și să ieși apoi în gară; decorul cosmopolit și furnicarul aproape haotic din capitală se transformă într-un flux constant, unidirectionat – dimineața dinspre gară înspre intrarea în parcuri; la apus, pe dos. Þin in brațe un ursuleț Winnie de niște proporții respectabile și urmăresc absentă cum îi tremură ușor butoiul cu miere cusut pe pântec. Peisajul fuge, gară după gară se înșiră monoton, lăsând în spate râsetele și veselia din țara lui Disney.

Interesant că, la o primă vedere, în aceste parcuri de distracție predomină adulții. În medie, unui copil singur la părinți îi corespund doi adulți. Plus junimea care vine mânată de dorul basmelor pierdute. Ce poate fi mai dulce-amărui decât să îl cauți pe idolul copilăriei tale în macheta vie destinată prichindeilor?... În bărcuțe, mașinuțe sau trenulețe sunt locuri care cuprind fără mari sforțări și oameni bine clădiți, alături de odraslele lor. Gândeam că eu, una, mă voi plictisi în decorurile de păpuși sau traseele de mașini… Dar am înțeles - copilaria nu e doar o vârstă, ci și o atitudine sau, mai degrabă, un buton de reset pentru cei care se iau prea mult în serios.

Pe bancheta din fața mea stau un tătic și fetița lui care linge vârtos, cu o limbă verde, bila unei acadele. Picioruțele prea scurte nu-i permit să-și îndoaie genunchii la marginea canapelei, așa încât stau drepte, terminate în niște pantofi albi încăpățânați să păstreze un ritm netulburat și bălăngănit de ștergător. Tăticul se pare că a fost într-o dispoziție de vacanță și i-a cumpărat câteva sacoșe mari cu bucurii de pluș, de plastic sau de mâncare. Acum și-a rezervat dreptul să citească absorbit dintr-un ziar jumulit toată ziulica sub braț. În răstimpuri mă privește fără ocol, cu aerul că reflectează la profunzimile cotidiene decriptate de pe hârtie. Deși mă uit pe geam, simt cum mă parcurge de sus în jos și invers.

Ultima dată când am călătorit cu trenul prin Franța eram cu Julian. Îmi amintesc încântarea, tremurul, curiozitatea, provocarea… Sunt experiențe în viață care cer o împlinire cât mai rapidă și cât mai ușoară; mai târziu te alegi cu zâmbetul sau cu tristețea amintirii. Zâmbesc întunericului care fuge cu fiecare secundă, cu fiecare metru lăsat în urmă, cu fiecare umbră a unui nou rid. Venisem să văd Parisul vechi, Parisul cărților citite, orașul îndrăgostiților… Julian părea ieșit dintr-o carte pe care încă nu o citisem, dar care se cerea scrisă.

- Des bonbons?
Tăticul ține întinsă o cutie cu forme geometrice din ciocolată. Gândesc un “nu, mulțumesc”, mâna însă nu mă ascultă și servește un romb cu o perluță albă în mijloc. Fetița a rămas cu ciubucul în aer și mă privește așteptând ceva. Confirm că e delicioasă. Zâmbește mulțumită - gusturile îi sunt împărtășite - și îmi întinde acum bățul cu bilă verde. Îl refuz spunându-i că am și eu…

-Mais non!?... Vous?...
Are ochii larg deschisi și și-a oprit bălănganeala ștergătoarelor. Mă caut în geantă și reușesc să găsesc chiar două acadele. I-am spus că încerc să nu mănânc prea multe, să nu îmi stric dinții. Moment în care nu am mai fost interesantă. De-astea îi spune și mămica, desigur…

Tăticul ar vrea să spună și el ceva, dar nu pare satisfăcut de nici o combinație, căci se răzgândește și tușeste a compromis. Am remarcat însă că nici el, nici fetița nu au servit bomboane.
- Când mai vii să mă vezi?
Puștoaica se uită totuși pe fereastră, absentă. Privindu-și irelevant ceasul, tăticul de duminică estimează că peste două săptămâni. Lămurită fiind situația, împăturește ziarul, pregătit parcă de conversație, și mă întreabă:
- V-a plăcut Disneylandul?
Observ cum degetele i se strâng nervos, ciufulind hârtia și așa chinuită.
- Desigur. Dvs?
- Oh! Noi venim destul de des aici. Copiii se simt minunat…

Zâmbesc concluziv și mă întorc la întunericul geamului. Prefer să-mi amintesc perioada în care atenția bărbaților mă emoționa. Căutam sensuri, încercam să ghicesc dedesubturi, să scot semnificații din gesturi sau vorbe trunchiate. Mă bucur să văd cum anii scurși mi-au stins neliniștea și dorința confirmării exterioare. E mult mai reconfortant să poți privi oamenii direct în ochi și să nu aștepți nimic de la ei, cel puțin nimic care să te influențeze și să-ți zdruncine echilibrul interior. Deși, recunosc, puține momente m-au emoționat așa cum a reușit seara de atunci, seara concertului de muzică clasică de la biserica La Madeleine.

Chelsea se afla deja la Roma în brațele iubitului ei, iar Julian, eliberat de frământări și decizii radicale, îmi acorda întreaga lui atenție. Devenise și mai plăcut, mai fermecător, glumea și mă provoca în toate prostioarele posibile. “Mâine o să merg la magazin și o să-ți cumpăr o pijama odioasă. Te vei putea despărți de ea mai ușor, seara…” Era totuși foarte curtenitor și nu forța nimic. Hm… Oftez și îmi îndepărtez amintirea cu o mișcare vagă prin aer. Gândeam că dacă aș fi cedat unei banale aventuri de vacanță aș fi tăiat din start aripile poveștii care se înfiripa.

“La Madeleine” e o biserică foarte primitoare, cu o acustică potrivită muzicii clasice. Pereții laterali ascund din loc în loc câte o arcadă înaltă în adăpostul căreia se distinge statuia Fecioarei, a lui Isus, a Sfântului Petru… În față, un grup statuar mare înfățișează pe Maria Magdalena între doi îngeri cu aripi mari, iar cupola e înconjurată de o pictură circulară prezentându-L pe Isus în mijlocul sfinților. Globurile electrice coboară mult din înalt și luminează discret. Scaunele nu sunt cele mai confortabile – o împletitură cu șezut îngust – dar oamenii veniți în număr mare stau cuminți, fără să se foiască.

Când muzica a început să ne înconjoare Julian m-a luat de mână și m-a ținut așa până la sfârșit. Acordurile de vioară îmi înălțau sufletul dincolo de arcadele sculptate și de piatra zidurilor. “Anotimpurile” lui Vivaldi au scos la suprafață amintiri din copilărie, dureri surde, neîmpliniri fără șansa altei încercări, despărțiri de oameni pe care nu aveam să-i revăd niciodată… Renumitul Frederic Moreau avea un arcuș magic și o siguranță de sine uimitoare. Trăia totul rupt de orice context public, era singur pe insula lui, în acorduri de înalțare sau cădere abruptă. Spre final a urmat “Ave Maria”, foarte sensibil interpretată de o doamnă delicată, cumva zâmbitoare dincolo de sunetele lungi pe care le modula armonios.

Am ieșit printre ultimii, călcând cu grijă peste estomparea sunetelor subțiri care aveau parcă ecou în lespedea rece, tocită în unele locuri. Ușile mari de lemn au scârțâit în urma noastră; treptele acoperite cu flori erau luminate frumos și fațada de templu grecesc căpătase un aspect ireal, de tărâm utopic, rupt de coordonatele moderne. Cu Julian nu mai vorbisem parcă de secole, deși nu i-am dat drumul la mână nicio clipă. Fusese lângă mine ca o garanție a întoarcerii mele din adâncuri. Dureros de frumos, magic în simțire, unic în viață – un astfel de moment rămâne în eter mult după ce s-a stins. O bucurie care nu are nevoie decât de deschiderea sufletului. Urmează apoi o recunoștință fără margini; o încărcare a spiritului cu aer proaspăt…

Am mers într-o liniște neîntreruptă multă vreme, ocolind drumul drept, cotind aproape la întâmplare pe străduțe mărunte. Îmi amintesc cum, la un moment dat, Julian m-a oprit lângă o intrare, într-o arcadă de piatră și m-a sărutat cum orice femeie își dorește măcar o dată în viață să fie sărutată. Am redevenit după aceea pământeni. Complici ai unei trăiri intense, am hotărât că vom reveni cândva La Madeleine, amintire și mulțumire pentru această seară.

Miezul nopții ne-a găsit într-un părculeț, cuibăriți pe o bancă și tânjind după nemurire. Sunt imortalizate multe lucruri, dar, totuși, emoția nu poate fi reînviată decât prin căutarea avidă a celor care scormonesc în trecut. Privind sec un tablou, ascultând distrat o muzică, sau citind mecanic niște rânduri nu poți aduce la viață emoția creatorului, fiorul pe care l-a trăit și pe care a vrut să-l conserve.


În primele ore ale dimineții ne-am găsit drumul spre hotel, copleșiți de Parisul în care aprinsesem și noi – ca mulți alții – luminile romantismului și în care insuflasem o scânteie de viață artei ce supravietuiește în toate ungherele. Fără promisiuni, limite sau întrebări, dragostea s-a împlinit într-un mers firesc și cuprinzător, umplând spații nedefinite înainte.

Strâng ursulețul galben la piept și îi ridic capul până îmi adună o lacrimă rătăcită pe obraz. Nu tuturor muritorilor li se deschid orizonturile ca să iasă la iveală intensitatea unei bucurii libere de constrângeri. Văd că tăticul din fața mea îmi vorbește insistent. Nu auzisem nimic. Fetița doarme cu acadeua în gura întredeschisă; pantofiorii s-au cumințit, cu vârfurile lipite și călcâiele depărtate.

- Nu-i așa? Ați adormit și dvs… M-am gândit să nu pierdeți stația…

I-am mulțumit pentru grijă. Nu adormisem nicio clipă, deși închisesem ochii.
Îmi adun pe lângă mine restul lucrurilor și privesc de-a lungul culoarului.
- Look, Daddy! Mom`s over there!
Un alt tătic, străjuit de o fetiță și un băiat. Suspendat de o labuță, în urma tuturor se târâie un iepuraș Bugs Bunny, măturând cu urechile mocheta vagonului.
- Mama, uite, am primit un steag franțuzesc! E super lângă locomotivă! Am văzut multe butoane și un panou gigant cu beculețe colorate.
Surioara lui are codițele desfăcute și privire obosită. Mi se așază în brațe, revendicându-l pe Winnie.
- Și el vrea să doarmă, mama…
Înțelegând că și în seara asta amânăm reîntâlnirea cu Madeleine, Julian îmi face cu ochiul:
- There always is “la prochaine fois”...

Tăticul din față mă privește încruntat și încă nedumerit. Are aerul că a fost înșelat și jefuit. A irosit o bomboană de ciocolată…