Începuse de cîteva zile campania electorală pentru locale. Ziarele ridicau în slăvi sau criticau calitățile și defectele fiecărui candidat mai important. Ceilalți, cărora nu li se acordau prea multe șanse, erau evitați de presă, erau neinteresanți. Ca să fie băgați și ei în seamă, recurgeau la gesturi extreme, care să ia ochii electoratului. Acesta însă, se lăsa greu convins, poate și din cauză că, în general, în comunitățile mici, zvonurile și bîrfele circulă mai repede decît informația. Degeaba își scoteau ei familia și mergeau cu nevasta de mînă prin parcul central. Degeaba făceau piața și se tîrguiau de ochii lumii cu precupețele, nimeni nu-i credea, gesturile lor se vedeau de la o poștă că sînt false.
Atmosfera în oraș era îmbîcsită de mirosul asfaltului încins, toate străzile centrale primeau petice, se redeschideau șanțurile pentru canalizare, lucrările erau efectuate de muncitori aduși tocmai din nordul țării, din Maramureș, localnicii se dovediseră prea leneși pentru astfel de munci. Dar după cîteva zile, și maramureșenii se molipsiră de boala asta, așa că îi vedeai mai mult stînd sprijiniți în cozile cazmalelor, lustruindu-le încet, dar sigur, la capete.
Într-o astfel de zi, cînd pomii albiseră și florile gingașe de măr tremurau în bătaia firavă a vîntului de primăvară, nu puteai decît să uiți de toate aceste nimicuri și să te lași pradă sentimentelor curate și înălțătoare. Dacă ai fi fost japonez, precis spectacolul acesta te-ar fi îndemnat să stai într-un balansoar, să bei sake și să scrii niște poezii d’alea mici, de-ale lor, la fel ca păhăruțele cu băutură.
Dar Săndel nu era japonez și probabil nici nu-și propusese să devină, așa că se trezi să declare în fața celorlalți:
- Azi-noapte am visat că sînt primar. Aici, în oraș, nu în altă parte, adică.
- I-auzi, dom’le! zise Bicuță. Deci, cum așa? Adică ai cîștigat alegerile? Păi, trebuie sărbătorit. Nu faci și matale cinste? Am o votcă proaspătă, de Bragadiru. O țineam pentru țăranii ăia din Peretu, adventiști, care nu au voie să bea acasă, că-i vede comunitatea și-i critică la adunare. După ce-și vînd roșiile și vinetele de care faci bube dulci dacă mănînci din ele, se lasă și ei la una mică, în picioare.
- Bicuță, păi am eu față de perețean? Uite, azi vreau să beau ceva special, zise Săndel. Ce-ai spune de un vin adevărat, alb și sec? Hai, Bicuță, desfă-ne două sticle, dau eu rîndul ăsta.
- Da’ ce crezi matale că e aici, „Marliot”? Nu am specialități d’astea în bar. Uite cum facem: ia de colea o sacoșă și dă dosu’ vizavi, la nonstop, acolo sigur au.
- Și e și mai ieftin, zise Profesorul. E o idee bună. Dar de ce nu te duci tu, Bicuță? Ce, clientul trebuie să-și aducă băutura?
- Eu nu pot să părăsesc unitatea, am gestiune. Ce știți dumneavoastră? Am fost gestionar de cînd mă știu, clientul e parșiv, abia așteaptă să greșești, că te fură de nu te vezi. Nu că ar fi vorba de dumneavoastră, Doamne ferește, dar e vorba de principii și reguli.
- Lasă că mă duc eu să cumpăr, că tot trebuie să-mi iau țigări, zise Dan a lu’ Nașu. Dă-mi bani, Săndele. Dar să nu ne mai taxezi și tu, Bicuță, cu sporul de restaurant, doar că ne pui pahare și față de masă. Oricum, sunt murdare și unele și altele.
- Pînă vine Dan a lu’ Nașu, continuă-ți visul, zise Poetul. Ai ajuns primar…
- Da, domnule. Deci, se făcea că stăteam la mine în birou. Secretara intră cu o tavă pe care avea presa locală, două pateuri calde și o ceașcă de cafea. „Două cubulețe de zahăr brun, e bine? mă întreabă ea. Că fostul primar așa prefera, cică e mai sănătos”. E bine, zic eu, și sorb din cafea. Era foarte fierbinte și m-am ars, așa că am scăpat ceașca pe tavă. „Mă scuzați, fostul primar prefera cafeaua fierbinte, îi plăcea să sufle în ea, să facă cerculețe, vălurele. Stătea apoi așa cu ochii pironiți în ceașcă aproape o jumătate de oră, zicea că îl hipnotizează și că îi dă un plus de energie doar mirosind cafeaua și privind-o. Uneori uita să o și bea. Uita și de oamenii care așteptau la ușă. Apropo, aveți zi de audiență, să spun că sînteți ocupat? Vă așteaptă vreo trei persoane și doamna Garabete, de la urbanism, să semnați niște hîrtii: „Să intre doamna Garabete”, zic eu. ceilalți pot să mai aștepte. Sau mai bine spune-le că am treabă, să revină după amiază”. Doamna Garabete intră timidă pe ușă, cu cîteva dosare în brațe. Își fîțîi șoldurile cei cîțiva pași, pînă în fața biroului, apoi își țuguie buzele și îmi spuse: „V-am adus hotărîrile de consiliu să le semnați. Sînt de acum două luni, că dacă a fost campanie electorală, nimeni n-a mai avut timp să se uite prin ele. S-a pus și praful, na!”. Și își țuguie din nou buzele, apoi suflă peste dosare. Un norișor mic de praf pluti cîteva secunde în încăpere, apoi se așternu pe birou, într-un strat subțire. Bine, zic eu, lăsați-le aici, am să le semnez mai tîrziu.
- Doamna Garabete nu e aia blondă, tunsă scurt? întrebă Profesorul. O țin minte, că am fost și eu o dată cu o aprobare de construcție la casă și s-a răstit la mine, aproape că m-a dat afară din birou. Îl știu și pe bărbat-su, e unul slab, trei oase și-un zîmbet, îi zice lumea „atletul șipcă”. L-am cunoscut la o bere, cred că a turnat în el vreo zece, nici nu știu unde au putut să încapă. Mi-a povestit ce pățește acasă, că îl bate nevastă-sa cînd vine beat. Dar el tocmai d’aia se îmbată, să uite de ea.

- Aia o fi, însă acum era numai miere și zîmbet. Pe urmă, m-au căutat, pe rînd, maică-mea, să-mi aducă niște chec de la vecina ei, tanti Aurica „locomotiva”, care nu știu ce probleme avea…
- Aurica asta, „locomotiva”, e aia grasă, cu mustață, care a fost fochistă? întrebă Bicuță.
- Da, ea este. Prin anii cincizeci, cred. De acolo îi vine și porecla. Cred că a fost prima femeie fochistă pe locomotivă, din țară. Așa…Pe urmă, vă zisei, au început să apară oameni serioși, majoritatea cu probleme imobiliare. Unul îmi vindea un teren ieftin, la Moeciu, cică trebuie să intru și eu în rîndul lumii, să-mi fac și eu o casă la munte, că toți consilierii au, mai puțin vreo doi, care și-au cumpărat la Mangalia. I-am spus că abia intrasem în funcție, tocmai s-a terminat marea asfaltare de campanie și bordurile mai au termen de garanție încă o juma de an. L-am amînat pînă la primăvară. La fel și cu ăla cu apartamentul din București, i-am spus că mai are fi-miu pînă să dea la facultate, deocamdată nu-mi trebuie, dacă am nevoie, stau la neamuri. Însă nu l-am putut refuza pe un profesor de la facultatea de drept. A trebuit să-i promit de cîteva ori că mă înscriu și eu la cursuri, nu-i venea să creadă că m-a convins așa ușor. I-am spus în final: „Domnule, dacă am apucat să mănînc un căcat, îi sparg și sîmburii, ce naiba? Stai liniștit, că mă înscriu. Mi-a promis și el că mă rezolvă cu frecvența și cu examenele. Una peste alta, am băut o sticlă de teachers și două sticle de vin de Vînju Mare. Cred că de aici mi s-a deschis pofta de șpriț.
- Și cum s-a terminat visul tău? întrebă Profesorul.
- S-a terminat normal. Am căutat într-un sertar din birou și am găsit un plici de muște. Dacă tot l-am găsit, am început să alerg după muște cu el. Tot lovind în stînga și-n dreapta, am reușit să trîntesc blocul D1 din macheta orașului. Ãla cu șapte etaje, cel mai înalt. M-am uitat mai atent la machetă. Frumos arăta orașul nostru, așa micuț, cu spații verzi și ape albastre. Nici nu-mi închipuiam ce gingașe sînt parcurile. Alea două pe care le avem. Mi-au dat și lacrimile de emoție. Așa m-a prins contabila, cu pliciul în mînă și îmbujorat. S-a roșit și ea toată, mi-a făcut un semn discret cu ochiul, și a ieșit din cameră. Pe urmă, am aflat de la secretară, că fostul primar obișnuia să le tragă cîte un plici peste fese cînd se mișcau mai încet. Cam asta a fost tot. M-a trezit nevastă-mea, că o băteam cu palma pe fund, și ea nu avea chef. Am avut toată dimineața un gust amar în gură, cred că de la băutura aia din vis, și o sete grozavă. Nu mai veni Dan a lu’ Nașu cu vinul ăla? Să ne spălăm și noi pe dinți, ca oamenii.
- Adevărul este că ne-a dat peste cap pe toți campania asta, zise Profesorul. Cumnatul meu, de exemplu, lucrează la ziarul local, e redactor. Acum două zile, vine acasă tuns la zero. Eram, și eu de față, că ne vizităm destul de des. Ne-am mirat cu toții, că abia se tunsese de o săptămână, ce i-o fi venit să se tundă iar?
- Chiar așa, ce i-a venit? Sau e o modă? Că i-am văzut pe toți de la ziar, adică, mă rog, pe ăia pe care-i cunosc, tunși scurt, întrebă Poetul.
- Stați să vă povestesc. Au avut ei ședință de redacție și patronul ziarului s-a arătat nemulțumit că nu sunt destule știri picante, și le taie din salariu.
- Păi de unde atîtea știri, în târgul acesta? întrebă Săndel. Aici, nu se întîmplă niciodată nimic sau, dacă se întîmplă ceva, nu ne bagă nimeni în seamă.
- Așa i-a răspuns și redactorii, că dacă nu sînt evenimente, ei de unde să scrie? Că doar nu le-or inventa. „Mergeți pe teren, peste tot, și căutați”, le-a zis redactorul șef. Și toată redacția a trecut la treabă. Bărbații au luat cu asalt frizeriile și băncile. Femeile coaforul și magazinele. La frizerii, se află multe, ăștia, dacă lucrează cu publicul, știu toate noutățile din tîrg. Așa că vrînd-nevrînd, toți bărbații s-au dus să se tundă. Sunt trei redactori, fiecare la cîte o frizerie. Apoi, după două zile, schimbau frizeriile ca să nu dea de bănuit. Femeile s-au coafat, și-au făcut manichiura, au stat la cozi la magazine.
- Din banii lor sau ai ziarului, întrebă Bicuță. Că dacă și-au plătit ei, nu e nici un chichirez.
- Din ai lor, că asta l-a și supărat pe cumnatu-meu. Așa că s-a tuns din prima la zero, să scape. Dar tot n-a scăpat, acum face zilnic cozi la bănci. Stă la coadă o jumătate de oră și cînd ajunge în față, se face că a uitat acasă facturile și pleacă.
Dan a lu’ Nașu intră pe ușă și puse pe masă o sticlă de vin și un carton cu cîțiva mici.
- Ce făcuși atîta, Dane? Că te așteptăm toți ca bomboana pe colivă, îl apostrofă Săndel.
- M-am oprit nițel în față, la sediul PD, că se dădeau mici și bere. Am o nepoată acolo, i-am cerut mai mulți, și pentru voi. Vin însă, n-am găsit decît d’ăsta, de Dealurile Talașului. Dar cu sifon merge, doar n-o tuși după el.