Fratele nostru, care ești pe unde ești, știm că ai foarte puțin timp pentru lucruri și fleacuri mărunte. Dar, te rugăm să ne întinzi și nouă - fraților tăi mai mici rămași la opinci - o mână de ajutor, fiind că și noi ți-am întins coarda aia subțire, pentru ca tu să ajungi așa Big cum ai ajuns.
Află că pe la noi majoritatea lucrurilor sunt la locul lor, adică acolo unde nu le e locul. Cu toate astea, mai avem unele treburi pe care nu știm cum să le rezolvăm. Ne-am gândit, că ajuns mare, fiind umblat prin toată lumea asta mică, ne vei putea spune și nouă, ce avem dezlegare să facem. Pentru că nu prea mai știm!
Din partea funcționarilor de prin birourile pentru Aderare, Integrare, Debarcare și Parcare Europeană, aflăm că, spre meritul lor, au salarii bunicele, dar nu aflăm mare lucru despre ce vom avea voie și dreptul să facem, după, deja istorica dată de unu ianuarie.
Bunăoară, nu știm cum vom avea voie să dormim. Pe spate, cu gura închisă, cu ea deschisă? Dacă dormim pe spate, oare nu sforăim prea tare, oare n-o să-i deranjăm pe prietenii noștri de peste Canal? Dacă dormim cu gura deschisă, oare tuberculoza, SIDA și alte beteșuguri, care sunt numai și numai de sorginte românească, n-or să iasă din trupurile noastre îndopate cu furaje neecologice, oare n-or să dea fuguța în Turnul Londrei și acolo să se bucure de libertatea anglo-saxonă? Și-apoi, ne întrebăm de ce să le dăm englezilor ce este numai al nostru? Ei și așa au mai multe ca noi, pentru că sunt o nație avută și prosperă.
Unele lucruri le-am rezolvat după cum ne-a dus mintea noastră de provinciali. În felul acesta, vacile pe care le-au cumpărat bunicii noștri, vrând să pară chiaburi, le-am vândut întreprinzătorilor particulari, care după ce le-au măcelărit, ne-au vândut nouă carnea cu oase, T.V.A. și cu adaos cu tot. Asta pentru că ele (vacile) aveau țâțele prea mici și nu dădeau bine la imaginea Europei.
Deoarece zburătoarele de prin ogradă n-au fost pe gustul vulpilor și al altor specimene carnivore, le-am dat la doamna Aviara pe nimic. Așa a fost mersul pieței de capital avicol. Via am scos-o din pământul unde a stat atâtea secole, cu umbra ei cu tot, mirosind a tămâioasă și busuioc. Cu butucii și butașii am făcut focul. La fel am procedat și cu prunii de prin livezi. Ne era teamă să nu rămânem de două ori în pierdere. Pe deoparte, zeama obținută din fructele prunilor prea mirosea curat a prună. Unele fose nazale preferă mirosul dulceag de ploșnițe. Așa că vom renunța de bunăvoie și nesiliți de nimeni la lichidele bahice și autohtone. Se pare că ploșnițele sunt mai ecologice decât prunele bistrițe. Dacă asta se cere, asta se face. Noi nu ne tocmim, că doar nu suntem la bâlci. Pe de altă parte, am făcut focul cu butucii de vie și prunii de prin livezi, pentru că nu știm cu ce fel de lemne vom avea voie să facem focul după o anumită dată și nici dacă mai avem voie să facem focul în sobele noastre din teracotă de Jimbolia.
Se aude că nu mai avem voie să ținem și să jelim morții în casele noastre. Că ei trebuie duși într-un loc anume și acolo să mediteze trei zile, în singurătate, la soarta pe care și-au ales-o.
Asta este foarte bine, deoarece unii morți, chiar și morți de-a binelea, nu se pot dezbăra de obiceiuri și s-ar putea să ne trezim cu stocurile diminuate și cu inventarul dat peste cap.
Ca să vadă ochii capetelor luminate cu baterii de ceas Atlantic, că avem și noi inițiative și proiecte serioase, ne-am gândit să facem, prin eforturi personale, la fiecare intersecție de ulițe, câte o casă mortuară. În acest fel, morții vor avea acces mai lesne la fotoliul de veci. Asta pentru că în domeniu, cererea e mai mare decât oferta și s-ar putea ajunge la dezechilibre sociale și chiar mintale în comunitatea lor. Totodată, noi îi vom putea jeli într-un cadru organizat, nu așa cum îl taie capul pe fiecare. Ne gândim că sunt și ei oameni și trebuie respectați, chiar dacă nu mai avem nevoie de contribuția lor la consolidarea bugetului local. În acest sens, ne vom strădui să întocmim nota de fundamentare, ca la carte, pentru a nu da posibilitatea șmecherilor să ne bage Statuia Libertății între spițele bicicletei Tohan, care nu se mai fabrică demult, deoarece bicicletele chinezești sunt mult mai colorate.
Ni se spune că suntem pe drumul cel bun. Asta este – iarăși - bine. Numai că noi, frații tăi mai mici, ne-am rătăcit. Și nu mai dăm de capătul acestui drum. Vrem să fim și noi pregătiți, să facem față cu brio solicitărilor intense venite din partea Marii Familii. Așa stă bine unui popor care știe ce vrea și care se respectă. Nu vrem să intrăm- ca berbecii - cu capul în zidul democrației occidentale. Unele voci, libere și independente, vor spune că ar fi păcat de spoiala zidului. (Vezi, The Sun).
Ar mai fi o treabă despre care nu prea știm ce să spunem. Uită-te și Tu, fratele nostru mai mare, la cehii ăștia, care sunt doar la o aruncătură de avion față de noi. Păi, oamenii ăștia n-au fost în stare să facă o revoluție ca lumea. Au făcut una de cârpe (pardon, de catifea) pe când noi am făcut o revoluție în toată regula. Super, beton armat, ce mai! Ne-am ologit într-o veselie unii pe alții în “89. Și mai ales după. Am făcut mineriade în care minerii aveau salopete noi și ochii albaștri, am făcut cruciade împotriva corupților-necorupți, dosariade și alte cântări specifice neamului nostru străvechi. Am făcut privatizări de răsunet mondial, cu șpăgi grase intrate în buzunare știute dar mai mult neștiute și sparte. Dar ce n-am făcut noi, pentru prietenii noștri din vest, din est și din alte puncte de vedere? Am avut guverne de stângaci, de dreptaci și de ambele mâini.
Iată de ce îți spunem că la noi lucrurile sunt la locul lor. Guvernanții și partidele politice, sindicatele și O.N.G.-urile coabitează într-o armonie perfectă. Nimeni nu se ceartă cu nimeni și treaba merge ca pe rulmenți gresați cu nisip.
Avem un prim-ministru, care, dacă nu este așa de Big cum ești tu, este totuși înalt, este un bun motociclist. Ne încântă felul său țanțoș de a călări motocicleta guvernului. De altfel, ne-a mai plăcut și de un alt prim, care din pricina unui dialog constructiv cu niscai mineri și alți slujbași ai statului de drept s-a tot dus. Și s-a dus până hăt, în ograda O.T.V.-ului, unde a ajuns mare vedetă și nu mai vrea să știe de noi. Stop. Stop. Stop......
Ne-am adus aminte de vremurile când tu erai tot așa mare cum ești acum, iar noi tot așa mici cum suntem și acum. Atunci ne-am jurat să nu ne atingem de fleica asta care se numește politică. Să ne ferim de așa ceva ca de râie, scarlatină sau turbare. Așa că ne oprim aici. Următoarele știri, la ora cinci.

Mesager cultural, 10 decembrie, 2006