Dacă nu întotdeauna, frecvent totuși, cuvîntul cel mai încărcat cu o mare pregnanță simbolică în versurile Ligiei Holuță din volumul „Pe deasupra norilor” (Editura „Multimedia Internațional”, Arad, 2004) este oglinda. Instrumentul lui Psyche, „ochi” străin în care căutăm adevărul despre noi, simbol al virtuților și păcatelor și punctul de plecare al tuturor dedublărilor, element lichid și tulburător la Bachelard, oglinda nu semnifică o cunoaștere directă, solară, la lumina zilei, ci una reflectată, mijlocită, pusă sub incidența lunei, apei, principiului feminin și a nopții. O „noapte cu buze palide”, „o singură noapte albă / tăiată în diamant”. Ca atare, universul liric al Ligiei Holuță se caracterizezază prin fluiditate, fragilitate și, implicit, prin incertitudinea punctelor de reper. Inconsistența crește prin asocierea oglinzii cu apa (oglinda primordială), iar timpul decade într-o ipostază stranie de suspensie: „în taina / unei / pietre / aburind oglinzile / lamă dedesubt / lamă deasupra / cîndva / îmbrățișam apa”. În fața ochiului larg deschis „pe deasupra norilor”, stă mereu o pîclă ciudată, „șuvițe de milă și fum”, imaginile mișcătoare sînt vedenii, iar visul „vibrează” și el „deasupra unui gol / cu multe nume” oprit părelnic de „gratiile împletite / ale mîinilor”. Mai presus de toate rămîne răsfrîngerea celor din jur într-o lume evanescentă de visare, de zbor, în care, „cu ușurimea / penei de porumbel” poeta încearcă să-și apropie cuvintele.
Revine mereu în poezia Ligiei Holuță un dincolo și dincoace de oglindă, de apă, de nori, „o obsesie închisă în alta” care, în final „orizontal / sau / în profunzime / tot cuțit este / tot apă”. „Libertate de catifea” într-o lume „împăturită-n năframe”.