poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-04-06 | |
Tocmai ți-ai cumpărat jumătate de kilogram de brânză, cina. Te uiți în vitrina frigorifică și te gândești că ai putea să mănânci și puțină carne, dar asta ar însemna ca mâine să mănânci doar pâine graham. O clipă uiți de carne și de toată rațiunea gurmandă și te privești în oglinda vitrinei, da, te privești pe tine, cel cu chelie în mijlocul capului. Cum râdeau ei de tine, când încă aveai prieteni și două picioare pe care să te sprijini! Ziceau că ai chelie de om slab instruit și că totdeauna alegeai să faci totul invers de cum ar fi normal! Ziceau că e normal să ai chelie în față așa ca ei, oameni ce se preocupă, ce întotdeauna se frământă pentru ziua de mâine, pentru copii, pensie, mâncare, toate lucrurile ce pe tine nu te interesau, lucrurile ce credeau ei că nu te interesează. Voiai să le spui că tu nu ai copii, că stai în chirie, că ai chelia de la boala ce continuă să se miște prin corpul tău ca șarpele în a opta și a noua zi în sufletul Evei…
Dar ei nu aveau de unde să știe asta și continuau să râdă, să râdă, să râdă. Acum observi că aproape te-ai îngălbenit tot. Tricoul alb strălucește portocaliu în neonul alimentarei iar părul ce ți-a rămas și mâinile reduse la degete noduroase sunt nicotinate, dacă ai putea să inventezi tu o culoare. Și îți amintești cum fumai și sperai să ai o idee, stăteai așa în baraca ta de paznic de noapte, priveai luna, strângeai ușor țigara între degete și visai, doamne ce visai… Acum e prea târziu de vise, acum visul tău este ca a doua zi să poți să îți permiți jumătate de kilogram de brânză și o pâine graham. Poftești după pâine normală, chiar dacă doctorul îți interzice asta, chiar dacă îți spune că, și de ai fi sănătos, nu te-ar lăsa să mănânci pâine albă. Cică de la un timp pun tot felul de substanțe în ea să o facă din ce în ce mai albă până, zice el, va dispărea de tot, și ca gust și ca formă… Vânzătoarea te întreabă ceva, tu nu ai auzit, îi este milă de tine. Cumperi de aici de mai bine de 5 ani, ea e cea nouă, vinde doar de 2 luni, nu te știe așa de bine, deși șefa ei, singurul om căruia poți să spui că îți este apropiat, i-a spus de tine. I-a spus că trebuie să aibă răbdare, că tu ești un visător, un bătrân șchiop visător ce privește fiecare lucru ca prima oară, un bătrân ce își analizează fiecare an trăit într-o secundă și judecând după cum arată trebuie să ai răbdare cu el câteva milenii bune… Te întorci cu spatele la ea și te uiți afară pe geamul ce e pătat de primele picături de ploaie. E târziu. Aproape s-a înnoptat. Trebuie să te grăbești altfel te va uda și nu poți risca o pneumonie. Vânzătoarea îți spune ceva, tu nu mai auzi nimic, ești fascinat de stropii din ce în ce mai mari. Odată te-ai gândit că pot fi lacrimile lui dumnezeu, însă apoi te-ai liniștit, spunându-ți că la fel de bine pot fi lacrimile tale ce odată vărsate și apoi gustate de pământ s-au evaporat și s-au întors de unde au plecat inițial, în burta marelui cer… Cineva îți pune mâna pe umăr, te întorci speriat și în același timp puțin supărat că ai fost oprit din meditație. Din nou vânzătoarea te întreabă dacă mai vrei ceva. Tu dai din cap și, fără să vrei, cumperi din ultimii bani și o bucată de carne. O cumperi numai așa să nu se simtă jignită nici ea nici cel ce aștepta în spatele tău. Oricum o să regreți asta. Dar ce ne-ar mai rămâne dacă nu am avea regretul? Îți strângi cumpărăturile și le înghesui în ranița mare de armată găsită într-o zi la ușa barăcii plină cu pietre. Nu ți-ai pus prea multe întrebări, pur și simplu ai golit-o de pietre și ai mulțumit așa în gol fără să te audă nimeni. Acum s-a învechit și mai mult, oricum rezistă și tu încă odată pari mulțumit. Mereu te întrebi de ce, când e plină ranița, un oarecare sentiment ce seamănă cu acela de mulțumire îți înghite suferința. Mai stai o secundă și privești o oarecare parte a vitrinei fără să îți dorești ceva anume. Domnul din spatele tău este din ce în ce mai nervos, iar vânzătoarea pare încurcată de situație. Mai stai o secundă și privești o oarecare parte a vitrinei fără să îți dorești ceva anume. Domnul din spatele tău este din ce în ce mai nervos, iar vânzătoarei îi sclipesc ochii. Trebuie să întrerupi momentul, arunci un mulțumesc și încerci să pleci. Piciorul ți-a amorțit și nu poți să te miști. Zâmbești încurcat cu partea dreaptă neparalizată și mai încerci odată. Domnul din spate a plecat, vânzătoarea îți aruncă un dispreț împietrit ca partea ta stângă. Stați așa și vă uitați unul la altul fără ca nimeni să facă ceva. Un minut, 5 minute, jumătate de oră, tu ești în aceeași poziție, ea încearcă să-și facă de lucru mutând obiectele dintr-o parte în alta, tu mai încerci să zâmbești dar parcă și partea cealaltă ți-a amorțit. S-a întunecat de tot. Se pare că a venit ora închiderii, însă tu nu dai nici un semn că ai putea pleca. Îți privești ranița cum te așteaptă rece lângă tine. Te gândești că aproape o iubești, bine, în felul cum poți iubi un obiect. Dar tu, tu până la urmă nu ai devenit un obiect? Îți dai seama că și obiectele au nevoie de îngrijire, așa ca oamenii. Iei exemplu chiar ranița ta, oare nu ai cusut-o tu când s-a agățat într-un cui, sau atunci când ai încărcat-o atât de tare încât o bretea a cedat, oare nu ai înlocuit-o tot tu? Apoi iei cazul tău, tu un așa-zis om, când ți-a căzut schela pe tine, oamenii nu te-au îngrijit imediat? Oare nu te-au cusut? Nu te-au făcut niciodată ca nou, uită-te la tine acum… dar și ranița arată nouă? Nu. Nu ai putea să faci asta niciodată, numai să îți cumperi alta… dar ca om ce să faci? Oare oamenii își pot cumpăra alți oameni, sau rămân cu cei cusuți și bandajați să-i suporte și să-i coasă în continuare? Îți aduci aminte la început ce pacoste erai pe capul celor ce se oferiseră să te ajute, atunci când erai paralizat de tot, cum se uitau la tine de parcă tu erai vinovatul încălzirii globale… asta până ți-ai revenit și ai plecat singur fără să îți spună ei ceva, deși simțeai asta în respirația lor. Și până la urmă, cum rămâne cu oamenii? Crezi că ar trebui să se construiască un oraș special pentru oameni așa ca tine, măcar ai avea și tu prieteni, sau măcar nu ar mai suferi toți privirile bandajate ale celor întregi… Lumina s-a stins. Te-ai lăsat furat de gânduri. Ești singur în magazin. Oare unde a dispărut vânzătoarea? Încerci să te miști. Nu, nu are rost ești imobilizat acolo. Ploaia continuă să curgă pe geam și prin ochii tăi. Ranița stă credincioasă la picioare așteptând decizia ta de a continua călătoria și gândurile. Nu îți vine să crezi că te afli singur în alimentară. Îți este foame. Încerci să îți miști gura. Ai reușit. Acum îți muști ușor buzele și mesteci coaja subțire ce le protejează. Are un ușor gust de brânză. Poate de la ultimul dejun… parcă începi să te saturi, dar vrei mai mult…muști hotărât din buza de jos până simți căldură roșie. Se prelinge pe bărbie și pe gât. Mai muști o dată, acum o bună bucată din buză se află între dinții tăi. Numai simți durerea ci chiar simți o oarecare satisfacție când mesteci încet din tine. Te întrebi ce s-ar întâmpla dacă te-ai mânca pe tot. În care stomac te-ai duce? Oare animalele pe care le mâncăm ce transformare simt. Sau la mijloc e vorba numai de suflet? Dacă avem suflet înseamnă că am putea să ne mâncăm, așa, fără să ne pese, cum am mânca un animal… sau nu e etic? Oricum etica nu te mai contează acum, deja ai început… oare mâine dimineață își vor da seama că ai fost acolo? Vor găsi ranița și te vor căuta. Săracul de el, după ce că nu are nimic își mai uită și mâncarea. Vânzătoarea cea nouă nu va spune că te-a închis aici de frică să nu fie concediată, deși se va întreba și ea cum ai putut să dispari. Și se vor duce la baraca ta și vor găsi patul neatins și vor mai căuta câteva ore, apoi vor pune ranița într-un colț. Vei veni tu, dacă ți se va face foame după ea. Și tu, tu unde vei fi? Ce stomac te va digera? Cine va fi răspunzător de reapariția ta? Cine te va ajuta să te târăști din nou? Cine îți va mesteca brânza? Cine îți va mai prescrie medicamente și le va înghite pentru tine? Cine? Cine? Cine? Cazi ușor pe podea, reușești să găsești cu capul ranița de care ți-l sprijini, și stai așa chircit ca un fetus așteptând marele stomac să te digere. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate