Face fitze de tot felul nevestica ta iubită, nu te mai vrea lângă ea. Nu îi mai pasă de tine, a devenit năzuroasă. Cum era ea la timpul ei de înflorire nicicând nu va mai fi.
Parcă venea drept din rai, mereu prima la-ntâlnire, la ceas la Universitate, sau la ea în Belvedere, sau oriunde-i propuneai, chiar de ,,ploua infernal, și noi ne iubeam prin mansarde’’.
Avea pielea catifea, și mirosea a fân.
Îți dădea și mărțișor, cum se zice că-i prin Moldova, și te alinta cu îmbrățișări suave.
Când îi cuprindeai un sânișor parcă țineai în palmă o porumbiță istovită, căreia îi simți doar freamătul inimii și resemnarea de a se lăsa la voia bunătății tale.
Pe stradă își strecura mâna în a ta, și când îi petreceai brațul după umăr se cuibărea în tine, și își dădea capul pe spate sub bărbia ta, pândind, și ademenindu-te să îi întâlnești buzele cu cea mai mare ușurință.
Erați tineri și onești, încât nu știați să vă lipsească ceva, sau că sunteți privați de drepturi civice sau alte bazaconii.
Erați imuni la spiritul acelei culturi socialiste, deși beneficiați din plin de siguranța oferită de ea. Așa cenzurat, visul exalta și atunci, chiar dacă avea semnificații mai aparte.
Trăiați pur și simplu în totală armonie cu mediul social.
Totul era minunat, și viața de student, și Cișmigiul, și Herăstrăul, și la șosea.
În Clubul 303, în Cotroceni, unde beați deja ca și occidentalii...cafea la expresor, la Casa Studenților-Grigore Preoteasa, unde cântau Mircea Vintilă, Vali Sterian și alții, sau la Club A, erați nelipsiți. Nu erați nici voi cuminți cum s-ar crede cumva astăzi.
La dancingurile din ASE, și din imensele corpuri CD sau BN din localul nou al Politehnicii, era o atmosferă de vis, și participați majoritatea studenților flotanți, și vă susțineați exaltarea unii altora.
Erați ca într-o frăție. Aveați muzica live cu chitare electrice, synthesizer și clape, și cântau Mondial, Savoy, Roșu și negru, stil hendrix, rolling și beat.
Și atunci în socialism se ținea pasul cu restul lumii.
Vă simțeați în al noulea cer nu numai acolo cu toții, ci fiind chiar și în doi pe strada cu oameni grăbiți.
Numai Dumnezeu- straniul făuritor al iubirii- știe cum poate să facă pe doi îndrăgostiți, singuri și stingheri într-un oraș necunoscut, să își fie arhisuficienți, fiecare sieși, precum și unul altuia, și să umple acea izolare cu imensitatea unei lumi comune, numai și numai a lor.
Făceai undiță, găurind moneda de un leu, și o agățai cu ață să nu cadă în containerul din interior, ca să vorbești cu ea pe gratis de la telefoanele publice interurbane.
Când îți dădea aviz telefonic la Poșta mare din Constanța, și telefonista silnică cu vocea ei spartă te invita prin difuzor: ,,-București, cabina trei!’’, te repezeai să apuci receptorul cu ambele mâini, și îl presai pe ureche. Ascundeai prevenitor în căușul palmei partea cu microfonul, și lipeai de gură să îi poți șopti nestingherit că o iubești.
Aerul vibrând purta sunetele venite, și se umplea cabina de inflexiunile magice ale vocii ei. Trăgeai ușa cabinei, să nu se risipească șoapte la amărâții din jur...
Deși nu știe nimeni ce e în adâncul sufletului fiecărui om, și cum percepe el viața și dragostea, tu îi vedei pe toți din acea sală ca fiind nătăfleți.
Aveai simțământul că dacă ai fi întins mâna concentrat, și te-ai fi uitat prin geamurile enorme fix fix spre Teatru, acesta ar fi început să leviteze în prelungirea degetelor tale.
Îți dădea fiori acest sentiment, și pluteai tu însuți spre cer cu cabină cu tot.
Nu doar cu cabină, cu toată clădirea poștei!...
Da, jumătate din procesul de îndrăgostire constă în glasul blând al iubitei, ca mod desăvârșit de a te învălui cu afecțiunea ei.
Fremătând de emoție, vocea ei suna ca a unui cântăreț de psalmi, căci își cizela timbrul încât ieșea ca o muzică alcătuită parcă numai din sunete pure.
Îți cobora pacea în suflet. Nu cea molatică, ci aceea furioasă pe timp, ce îți răscolea ambiții și planuri înfocate. Strângându-ți-se stomacul instinctiv, simțeai cum toate viscerele urcau ca o energie în piept, în umeri și în brațe, de nerăbdarea de a o face fericită.
Auzeai în cască somația că timpul prepaid expiră, și mai cereai minute, lăsai receptorul atârnat, și te repezeai să mai întinzi bani centralistei.
E o minune să ai asemenea sentimente.
Cum să fii așa mârșav de să nu dorești din toată ființa ta să îi arăți unei asemenea zâne că ești la fel de bun și de iubitor ca și ea?
Ar trebui să se scrie pe bannere că: Bunătatea femeii induce iarăși bunătate în sufletul bărbatului, ba chiar și un foarte ciudat simțământ de îndatorire.
Cum să răsplătești toate astea altfel decât însurându-te cu ea?
Nici pomeneală să îți zici acum târziu cumva că te-ai pripit, sau că te căiești, chiar dacă, mai nou, pe lângă celelalte fonfleuri, și la un cent pe minut tot te repede cu, hai, gata că costă.
Chiar dacă acum a devenit malițioasă și neândurătoare, nu regreți nimic.
Nu știe ce face, și deaceea nici nu îi porți pică.
A uitat cum s-a aprins precum becul incandescent când i-ai arătat inelul de logodnă. Avea abia două grame și câteva puncte, și era subțire ca o liță.
Putea fi și din plastic, nu asta conta ci sufletul tău pe care i-l închinai ei.
A uitat cum țopăia îmbrățișându-te, și cum îi străluceau cireșele pe buze, jurându-ți că te va face fericit.
Trecerea timpului a rupt-o de toți ai ei, și chiar și de ea însăși.
Toți ajungem iarăși la singularitate, căci ne pregătește Dumnezeu pentru acea nesfârșită însingurare...
Þi-a dat atunci demult tot ce se putea da.
Ai avut parte de ceva ce multora le rămâne necunoscut. Sunt rari în lume cei care au privilegiul de a trăi asemenea bucurie și fior.
Ai avut-o pe ea să-ți dea dragostea ei arzătoare, și să o iubești.
Acum, toate acele trăiri sunt cuprinse pe vecie în sfera minții tale, și nu ți le poate lua nimeni, căci memoria sentimentelor ți-a rămas nealterată.
Vei trece dincolo cu ea, cea de dedemult, în gând, jinduind a o reântâlni pentru un nou început, iarăși imaculat, în locul acela făgăduit de dumnezeire.
Ce dacă acum nu mai surâde ca altădată.
Ce dacă nu mai surâde chiar deloc, și ce dacă nu se mai lasă trasă spre a fi îmbrățișată.
Ce dacă nu te mai crede că o iubești. Ce dacă vocea i s-a asprit, și cuvintele ei ustură precum un fruct năpădit de filamentele miceliului.
Privind îndărăt cu ochii minții, tu o vezi tot desmierdătoare.
De toate se alege nimicul, și până la urmă omul nu e decât un pasager prin viață. Trece singur, și doar amintirile rămân cu el.
Le ai și tu pe toate în tine, chiar că o dată încheiată tinerețea luminoasă, când ar trebui să capeți și tu acea aură a moderației adulte, și a sedimentărilor sufletești, tu te lași ros de îndoieli și depeni amintiri, și regreți anii duși.
Cazna asta e sădită în carnea noastră de la ,,cel de sus’’, și deaceea nu există cale de mijloc.
Liniștea după care tânjești a devenit fragilă, căci acum îi cășună pe tine din te miri ce.
Nu îți spune ce nu îi convine, ci lasă să ia amploare, și trece direct la ceartă.
Caută înadins să-ți transforme orice simplă ieșire în cusur. Se tot zice că Dumnezeu nu mai schimbă sufletul omului, atunci cine o face?
De ce tot acel belșug de sentimente s-a evaporat așa în neant?
De ce simțul acela delicat al esteticului, caracteristic sexului frumos, i s-a transformat în noua ei viață în o uimitoare răbdare de a căuta hachițe, și în acea blestemată manie pentru desăvârșire?!...
Că femeia are trei vieți nu se referă deloc doar la longevitate, ci și la faptul că ea chiar devine o altă și altă persoană.
Nu te însori cu o singură femeie ci cu mai multe și, uneori, de la osteoporoză, chiar din ce în ce mai scunde.
Ele ies cumva succesiv una din alta ca și păpușile rusești.
Se știe că vina o poartă hormonii!
Dar ce, capeți vreo consolare de știi cumva vinovatul?
Nu mai este omul cu care să împarți casa, căci te tot bălăcărește.
A devenit obositor de organizată, și acceptarea unei singure greșeli, ce cândva nici nu era băgată în seamă, e pentru ea o povară.
Efemerul și-a spus cuvântul.
Lumea care ți se părea imensă, misterioasă, ispititoare, a devenit acum cât între pereții casei tale.
Acum știi ce devine mirifica iubirea însă este prea târziu.
Nu a învațat-o nimeni să se împotrivească schimbării, și nici pe noi, sau să să ne prevină cumva în vreun fel oarecare.
Nu ai bănuit nimic, nici n-ai învățat la școală.
În zadar tot panteonul de înțelepți!...
În zadar atâtea cugetări încearcă a purta a lumii armonie, și animă spiritul uman, că mai toate sunt pe lângă.
Tu acum ce să mai faci?
N-o să-ți regândești iar viața, și să-ți trasezi noi ambiții.
Nu mai poți decât să-i spui. Omul când e rău cu alții, răutatea, ca un prim factor de stres, se întoarce tot asupra sa.
Ea ignoră și atât.
Pe atunci la însurătoare, femeile erau încântate de vigoarea și dezlănțuirea bărbătească și noi credeam că așa rămân.
Ne-am încrezut în eternitatea dragostei, și că ea oferă bucurii la discreție, și când colo zilele bune ne erau numărate.
Cum să poți trăi așa, și cum să repari ceva.
Tot degeaba, gândul singur nu mișcă lucrurile.
Totuși nu ieși chiar în pierdere, căci povestind te alegi cu o carte.
O să scrie și ăștia cărți! Ce dacă zbârnâie încă. În duioasa lor ignoranță cred că așa va fi mereu...
Îi vezi în mașini bengoase. Îi vezi relaxați la plajă, la sală, la drumeții, sau îi vezi cum călăresc prin cluburi scaunele cal la bar. Îi vezi ce siguri sunt pe ei, și cum se dezlănțuie.
Le vezi strălucirea din ochii umbriți de șepci cu cozoroc bombat tras ca Bruce Willis până la jumătatea frunții, pe peron în Consanța, venind la mare.
Vezi cum îi vânează ofertanții de cazare, iar ei, la rândul lor, îi privesc pe aceștia cu o bunăvoință superioară...
Vezi această relaxare și la dăștia copți bine, dar care nu se lasă doborâți de senescență, și nu stau de lemn Tănase, ci se dau după viață, și încearcă să țină pasul cu ea.
Nimeni nu poate să-l țină!...
Urmeaz să priceapă ei mai încolo.
Vor scrie și ei odată și odată, și vor vorbi singuri sau cu mobila prin casă, sau pe chat, și o să li se pară că până și pisica pricepe ce e cu ei... și o să umble buimaci din odaie în odaie.