poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-29 | | Înscris în bibliotecă de Roman Anamaria
“Viața și istoria ne învață să cultivăm uitarea ca o măsură de conservare a ființei. Uitarea este neîndoios un dar cu care firea a înzestrat în chipul cel mai felurit toate făpturile. În împrejurări, cum au fost cele ale iernii, uitarea poate fi chiar cel mai minunat dar, și aproape unicul salvator.
Anotimpul ce se încheia cu fulgii babelor de stil vechi, fusese cuprins de întâmplări, în care astrologii pricepuți ar fi dibuit desigur influențele planetei inelare, de plumb. S-au întrețesut aceste întâmplări prin canavaua zilelor mele, legându-se cu noduri tari de firele de mătase amenințate să se rupă. Întâmplările trebuiau să fie arse de uitare dacă mai doream să trăiesc. Lâncezeala, în care am căzut, la nivelul de căldură al hibernării prin peșteri, era poate o condiție prielnică uitării. Înainte de a fi uitate în chip salvator, amintirile trăiesc măcinate, lăuntric, printr-o revenire obsesivă a cugetului asupra lor. Astfel, întâmplările, ce trebuia să le uit, se învârteau deocamdată prin mine, ca grăunțele între pietre de moară. Ele își pierdeau încetul cu încetul relieful și acuitatea. Amintirile prindeau să se neutralizeze subt aspect afectiv. Pentru conștiința mea ele se estompau, încât aproape că nu-mi mai apăream personal angajat în ele. Tocite, sfărâmate și apoi pulverizate, ele puteau să fie înghițite de uitare. Nu era vorba, desigur, despre o uitare completă. Ajungeam deocamdată într-o stare de dezlegare lăuntrică, în care amintirile nu mai au priză asupra inimii. Când desprimăvărarea năvalnică dete să umfle mugurii, începui să presimt și o altă destindere. Întrezăream adică, pentru cândva, ziua când toate întâmplările, lăsate în urmă prin miez de iarnă, mi se vor perinda prin cuget încă o dată, însoțite nu de amărăciune și nici de simțământul coșmarului, ci de duioșie. Dar până atunci va trebui să mai treacă vreme, vreme. Lumina zilei, prelungită și mai intensă, ar fi putut acum de asemenea să mă trezească din mocnire, dacă aș fi avut marile, secretele virtuți ale unui copac. Din unele taine ale fiziologiei vegetale mă împărtășeam, desigur. Virtualmente cel puțin. Altfel n-aș fi așteptat cu nerăbdarea oamenilor, care, în glaciar, trăiau în peșteri, clipa de răscruce, când voi putea să salut echinocțiul de primăvară. Cât aș fi dorit ca în primăvara ce se anunța cu bâjbâiri de gângănii prin vreascuri, să fiu ridicat din lâncezeala cu zvâcniri latente de unanimul iureș vegetal. Dar când să fiu înălțat de subsuori din noaptea mea, când de abia țâșneau lujerii, când de abia da firul de iarbă și foaia de potbal pentru limba mielului, când de abia ieșeau plugurile cu tăișul ca de argint să spargă glia și să desțelenească ogoarele, ”istoria” ce ne lua în răspăr toate pornirile firești, începu din nou să-și facă simțite ucazurile, rigorile și crimele. Au trecut vremurile, când pe la echinocțiul de primăvară deveneai într-adevăr copac, lăsându-te în seama destinului cu certitudinea că în câteva săptămâni uiți răul și blestemele, încoronându-te cu verdeață.”
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate