14.
Tratat despre Știința Armelor

Și la Casale visa spații deschise și valea aceea largă în care o văzuse pentru prima dată pe Novareză. Dar acum nu mai era bolnav și așa că se gîndea cu mai multă luciditate că n-avea s-o mai regăsească, pentru că el avea să moară peste puțin timp sau poate pentru că ea murise deja.
În realitate nu era pe moarte, ba chiar începea să se vindece cu încetul, dar nu-și dădea seama de asta și lua sfîrșelile convalescenței drept secătuire de viață. Saint-Savin venise deseori să-l vadă, îl ținea la curent cu mersul întîmplărilor cînd era de față părintele Emanuele (care-l pîndea de parcă ar fi voit să-i fure lui acel suflet) și cînd acesta era nevoit să-i lase singuri (căci în mînăstire se îndeseau acum tratativele) tăifăsuia ca un filosof despre viață și despre moarte.
"Bunul meu prieten, Spinola e pe moarte. Ești invitat la petrecerile pe care o să le facem cînd ne-om despărți de el."
"Săptămîna viitoare o să mor și eu..."
"Nu-i adevărat, aș ști eu să recunosc chipul unui muribund. Dar rău fac că te dezlipesc de gîndul morții. Ba chiar, profită de boală, ca să faci acest exercițiu folositor."
"Domnule de Saint-Savin, vorbești ca un eclesiastic".
"Da de unde. Eu nu-ți spun să te pregătești pentru viața viitoare, ci să folosești bine viața asta, una, care-ți este dată, ca să poți înfrunta, atunci cînd o să vină, unica moarte a cărei experiență o s-o ai. E necesar să meditezi mai dinainte asupra artei de a muri, ca să reușești pe urmă s-o faci bine o singură dată."
Voia să se ridice din pat, iar părintele Emanuele îl împiedica, pentru că nu credea că este încă gata să se întoarcă în hărțuielile războiului. Roberto îi dădu de înțeles că era nerăbdător să se întîlnească cu cineva. Părintele Emanuele socoti că-i o prostie ca trupul lui, atît de slăbit, să se lase istovit de gîndul trupului altcuiva, și încercă să facă să-i apară demnă de dispreț stirpea femeiască: "Acea prea-deșartă Lume Muierească", îi spuse el, "pe care o poartă pe ele anumite Atlase moderne, se rotește-n jurul Dezonoarei și are Semnele Racului și ale Capricornului drept Tropice. Oglinda, care-i este Primul Mișcător, niciodată nu se-ntunecă mai mult ca atunci cînd reflectă Stelele ăstor Ochi lascivi, prefăcute, din cauza Vaporilor răspîndiți de Amanții prostiți, în comete ce vestesc nenorociri Onestităței".
Roberto nu gustă această alegorie astronomică, nici nu-și recunoscu iubita în portretul acelor înșelătorii lumești. Rămase în pat, dar răspîndea și mai mult în jur Aburii îndrăgostirii sale.
Alte vești îi sosiră în timpul ăsta prin domnul Della Saletta. Casalezii se întrebau acum dacă n-ar fi trebuit să le îngăduie francezilor accesul în citadelă: înțeleseseră acum că, dacă voiau să-l împiedice pe dușman să intre în ea, trebuiau să-și unească forțele. Dar domnul della Saletta lăsa să se înțeleagă că, acum mai mult ca oricînd, în timp ce orașul părea pe punctul de a cădea, ei, arătînd că colaborează, revizuiau în cugetele lor pactul de alianță. "Trebuie", zise el, "să fim nevinovați ca turturelele cu domnul de Toiras, dar vicleni ca șerpii în cazul în care regele său ar vrea după aceea să vîndă Casale. Se cere să luptăm, dar într-așa fel încît, dacă orașul se salvează, să fie și meritul nostru; însă fără să depășim măsura, încît dacă el cade, vina să fie numai a francezilor". Și adăugase, ca pentru edificarea lui Roberto: "Cel prudent nu trebuie să se înhame la un singur car".
"Păi francezii spun că stați la tocmeală: nimeni nu-și dă seama cînd luptați și toți văd că trișați cu toptanul!"
"Ca să trăiești mult e bine să prețuiești puțin. Vasul crăpat e cel ce nu se sparge niciodată de tot și ajunge să-ți mănînce sufletul de mult ce durează."
Într-o dimineață, în primele zile ale lui septembrie, căzu peste Casale o ploaie torențială eliberatoare. Sănătoși și convalescenți, ieșiseră cu toții afară, să-i ude ploaia, care trebuia să spele orice urmă de molipsire. Era mai mult un mod de a-și recăpăta puterile decît un leac, iar boala continuă să secere și după trecerea ploii. Singurele știri consolatoare priveau ravagiile pe care ciuma continua să le facă și în tabăra dușmană.
Fiind acum în stare să se țină pe picioare, Roberto se aventură afară din mînăstire și la un moment dat văzu pe pragul unei case însemnate cu cruce verde, ce o declara a fi un loc contagios, pe Anna Maria sau pe Francesca Novareza. Era scofîlcită ca o figură din Alaiul Morții. Din albă ca neaua și rumenă ce fusese, ajunsese gălbejită de tot, deși, tot mai amintea, în trăsăturile-i veștede de vechile-i grații. Roberto își aminti de o frază a lui Saint-Savin: "Mai continua-vei oare să îngenunchezi dinainte-i după ce bătrînețea va face din trupul acela o arătare, bună atunci doar să-ți amintească de iminența morții?"
Fata plîngea pe umărul unui capucin, de parcă ar fi pierdut o ființă dragă, poate pe francezul ei. Capucinul, cu fața și mai sură decît barba, o susținea arătînd cu degetu-i osos către cer, de parcă spunea "într-o zi, acolo sus..."
Iubirea devine un lucru mental numai atunci cînd trupul dorește iar dorința-i e călcată în picioare. Dacă trupu-i de plîns și neînstare să mai dorească, lucrul mental piere. Roberto descoperi că era atît de slăbit, încît nu mai era în stare să iubească. Exit Anna Maria (Francesca) Novareza.
Se întoarse în mînăstire și se întinse la loc în pat, hotărît să moară de-a binelea: prea mult suferea văzînd că nu mai suferă. Părintele Emanuele îl mîna la aer curat. Dar veștile pe care i le aduceau alții de afară nu-l încurajau să trăiască. Acum, pe lîngă ciumă, mai era și foametea, ba chiar ceva și mai rău, o vînătoare îndîrjită după hrana pe care casalezii o mai țineau încă ascunsă și nu voiau s-o dea aliaților. Roberto spuse că dacă nu putea muri de ciumă voia să moară de foame.
Pînă la urmă părintele Emanuele își dădu seama ce-i cu el și-l alungă. În timp ce dădea colțul, se întîlni nas în nas cu un grup de ofițeri spanioli. Dădu s-o rupă la fugă, însă aceia îl salutară ceremonios. Înțelese că, după ce căzuseră atîtea bastioane, dușmanii se înnădiseră acum în diferite puncte ale așezării, fapt pentru care se putea zice că nu cei de pe cîmp asediau Casale, ci Casale își asedia acum Castelul.
În capătul străzii îl întîlni pe Saint-Savin: "Dragă La Grive", zise acesta, "te-ai îmbolnăvit francez și te-ai vindecat spaniol. Partea asta a orașului este acum în mîna dușmanului."
"Iar noi putem trece?"
"Nu știi că a fost semnat un răgaz de pace? Și apoi, spaniolii vor castelul, nu noi. În partea franceză vinu-i pe terminate iar casalezii îl scot la iveală din pivnițele lor de parcă ar fi sîngele Domnului Nostru Isus Hristos. Nu-i poți împiedica pe niște francezi ca lumea să frecventeze anumite taverne din partea asta, unde acum hangiii importă vin foarte bun din ținut. Iar spaniolii ne primesc ca pe niște mari seniori. Numai că trebuie să respectăm conveniențele: dacă vrem să ne luăm la harță, trebuie s-o facem la noi acasă cu compatrioții, căci în partea asta trebuie să ne comportăm curtenitor, cum e cazul între dușmani. Așa că mărturisesc că partea spaniolă are mai puține distracții decît cea franceză, cel puțin pentru noi. Însă alătură-te nouă: în seara asta vrem să-i cîntăm serenade unei doamne care ne-a ascuns farmecele ei pînă mai alaltăieri, cînd am văzut-o arătîndu-se pentru o clipă la fereastră."
Așa că în seara aceea Roberto regăsi cinci chipuri cunoscute din anturajul lui Toiras. Nu lipsea nici măcar abatele, care pentru ocazia aceea se împodobise cu bumbi și dantele, și cu eșarfă de atlaz. "Domnul să ne ierte", zicea el cu o nesăbuită ipocrizie, "dar trebuie să ne mai înveselim și sufletul, dacă vrem să ne facem datoria și de-aici înainte..."
Casa se afla într-o piață, în partea ce era acum spaniolă, dar spaniolii la ora aceea erau pesemne cu toții prin cîrciumi. În pătratul de cer desenat de acoperișurile joase și de coroanele copacilor care mărgineau piața, luna trona sus, senină, abia puțin pișcată și se oglindea în apa unei fîntîni care murmura în centrul pătratului aceluia liniștit.
"O, tu, prea dulce Diana," zise Saint-Savin, "cît trebuie să fie acum de calme și de liniștite orașele, ca și satele tale, care nu cunosc războiul, căci Selenarii viețuiesc dintr-o fericire a lor naturală, neștiutori de păcat..."
"Nu vorbi cu păcat, domnule de Saint-Savin", îi zisese abatele, "căci chiar dacă luna ar fi locuită, cum în deșert a vorbit în romanu-i recent domnul de Moulinet, și cum Scripturile nu ne învață, prea nefericiți ar fi locuitorii aceia ai ei, căci nu au cunoscut întruparea."
"Și din cale afară de crud va fi fost Domnul Dumnezeu, privîndu-i pe ei de o revelație ca asta", ripostase Saint-Savin.
"Nu încerca să pătrunzi tainele dumnezeiești. Domnul nu a îngăduit să se predice despre Fiul său nici indigenilor din cele două Americi, dar în bunătatea lui le trimite acum misionari, ca să le aducă lumina".
"Dar atunci de ce seniorul papă nu trimite misionari și pe lună? Oare Selenarii nu sînt fii ai Domnului?" "Nu spune nerozii!"
"Nu iau în seamă că m-ați făcut nerod, domnule abate, dar aflați că sub această nerozie se ascunde o taină, pe care desigur seniorul papă nu voiește s-o dezvăluie. Dacă misionarii ar descoperi locuitori pe lună și i-ar vedea că privesc spre alte lumi, care sînt în bătaia ochilor lor și nu spre a noastră, i-ar vedea întrebîndu-se dacă nu cumva și în acele lumi nu trăiesc alte ființe asemănătoare nouă. Și ar trebui să se întrebe și dacă stelele fixe nu sînt și ele tot niște sori înconjurați de lunele lor și de alte planete ale lor, și dacă locuitori acelor planete nu văd și ei alte stele necunoscute nouă, care ar fi, tot așiderea, sori cu planete așijderea, și tot astfel, la infinit..."
"Dumnezeu ne-a făcut neputincioși de a gîndi infinitul, și de aceea mulțumește-te neam omenesc și nu te rătăci."
"Serenada, serenada", șopteau ceilalți. "Aceea e la fereastră". Iar fereastra apărea inundată într-o lumină roșietica ce venea dinlăuntrul unui alcov plin de ademeniri. Dar cei doi certăreți se aprinseseră de-a binelea.
"Și mai puneți", insista în zeflemea Saint-Savin, "că dacă lumea ar fi finită și înconjurată de Nimic, Dumnezeu ar fi și el finit: ar fi de datoria lui, cum spuneți domnia voastră, să stea în cer și pe pămînt și în tot locul; n-ar putea să stea unde nu se află nimic. Nimicul este un ne-loc. Ori poate, ca să lărgească lumea, ar trebui să se lărgească pe sine însuși, născîndu-se pentru prima oară acolo unde mai înainte nu era, fapt ce se-mpotrivește pretenției sale de veșnicie."
"De ajuns, domnule! Tăgăduiești veșnicia Celui Veșnic, și asta nu ți-o îngădui. A sosit clipa să te ucid, pentru ca așa-zisul duh tare al domniei tale să nu ne mai poată aduce slăbiciune!" Și trase spada din teacă.
"Fie precum doriți", zise Saint-Savin salutînd și punîndu-se în gardă.
"însă eu n-am să vă ucid: nu vreau să iau din soldații regelui meu. Pur și simplu vă voi desfigura, așa încît să supraviețuiți purtînd o mască, cum fac comedianții italieni, e o demnitate ce vi se potrivește. Vă voi face o cicatrice de la ochi pînă la buză și vă voi da lovitura asta frumoasă de jugănit grăsunii numai după ce vă voi fi servit, între două ciomăgeli, o lecție de filosofie naturală."
Abatele atacase încercînd să lovească imediat dînd puternic cu tăișul de sus în jos, strigîndu-i că era un gîndac veninos, un purece, un păduche ce trebuia strivit fără milă. Saint-Savin parase, îl încolțise la rîndu-i, îl împinsese lîngă un copac, dar trîntind cîte o filosofie la fiece mișcare.
"Hei, bușumatele și dărîmatele sînt lovituri vulgare ale celor orbiți de mînie! Vă e de lipsă o Idee a Scrimei. Dar sînteți lipsit și de caritate, disprețuind purecii și păduchii. Sînteți un animal prea mic ca să puteți să vă imaginați lumea ca pe un animal mare, lucru ce ni l-a arătat și divinul Platon. Încercați să gîndiți că stelele sînt niște lumi cu alte animale mai mici, și că animalele mai mici servesc reciproc de lumi altor popoare ― și atunci n-o să mai găsiți că-i contradictoriu să gîndiți că și noi, și caii, și elefanții, sîntem lumi pentru purecii și păduchii care locuiesc pe noi. Ei nu ne percep din cauza mărimii noastre, și tot așa noi nu percepem lumi mai mari, din cauza micimii noastre. Poate că există acum un popor de păduchi care ia corpul domniei voastre drept o lume, și cînd unul dintre ei vă va fi străbătut de la frunte pînă la ceafă, semenii lui zic despre el că a îndrăznit să ajungă la hotarele terrei cognita. Acest popor mic ia părul vostru drept niște păduri din țara sa și atunci cînd am să vă rănesc va vedea rănile voastre ca pe niște lacuri și mări. Cînd vă pieptănați, ei iau agitația asta drept fluxul și refluxul oceanului, și-i spre răul lor că lumea le e atît de schimbătoare, din pricina năravului vostru de a vă pieptăna la fiece clipă ca o femeie, iar acum cînd vă tai ciucurele ăsta vor crede că strigătul vostru de mînie este un uragan, poftim!" Și îi descususe o podoabă, ajungînd aproape să-i spintece mantia brodată.
Abatele spumega de mînie, se dusese către centrul pieței, privind în spate ca să se asigure că are spațiu pentru fentele pe care acum le încerca, apoi retrăgîndu-se, ca să-și acopere spatele cu fîntîna.
Saint-Savin părea că dansează în jurul lui fără să atace: ("Ridicați capul, domnule abate, priviți luna, și reflectați că dacă Dumnezeul vostru ar fi putut face sufletul nemuritor, ar fi putut tot așa să facă și lumea infinită. Dar dacă lumea e infinită, va fi astfel atît în spațiu cît și în timp, și deci va fi eternă, și cînd există o lume eternă, care n-are nevoie de creație, atunci ar fi inutil de conceput ideea de Dumnezeu. Oh, ce înșelătorie, domnule abate, dacă Dumnezeu e infinit nu puteți să-i limitați puterea: el n-ar putea niciodată ab opere cessare, și așa că lumea ar fi infinită; iar dacă lumea-i infinită n-are cum să mai existe Dumnezeu, așa cum peste puțin timp n-or să mai existe ciucuri pe tunica domniei voastre!" Și unind zisele cu fapta, îi mai tăiase cîteva pandantive de care abatele era atît de mîndru, apoi scurtase garda ținînd vîrful spadei puțin mai sus; iar în timp ce abatele încerca să strîngă de aproape, dăduse o lovitură seacă în tăișul spadei adversarului. Abatele aproape că lăsase să-i cadă spada, strîngîndu-și cu stînga încheietura mîinii drepte de durere.
Apoi uriașe: "Pînă la urmă tot trebuie să te spintec, necredinciosule, blasfemiatorule, Spurcăciunea Domnului, pe toți sfinții blestemați ai Paradisului, pe Sîngele Răstignitului!"
Fereastra doamnei se deschisese, cineva se arătase în ea și scosese un strigăt. Acum cei de față uitaseră de scopul isprăvii lor și se agitau în jurul celor doi duelgii, care urlînd dădeau roată fintînii, în timp ce Saint-Savin își dezorienta adversarul cu o serie de ocoluri în cerc și de lovituri cu vîrful.
"Nu chemați în ajutor misterele întrupării, domnule abate", îl tachina el. "Sfinta biserică romană a domniei voastre v-a învățat că bulgărele nostru de lut este centrul universului ce se învîrte în juru-i făcînd-o pe menestrelul și cîntîndu-i muzica sferelor. Fiți atent, vă lăsați împins prea mult către cișmea, o să vă udați poalele ca un bătrîn bolnav de pietre la bășică... Dar dacă în golul cel mare se învîrt lumi infinite, cum a spus un mare filosof pe care cei de teapa voastră l-au ars la Roma, foarte multe fiind locuite de creaturi ca noi, și dacă toate ar fi fost create de Dumnezeul vostru, atunci ce-am mai face cu Mîntuirea?"
"Ce-o să facă domnul cu tine, blestematule!" strigase abatele, parînd cu greu o lovitură dată pe dos din încheietura mîinii.
"Oare Crist s-a întrupat numai o singură dată? Deci păcatul originar s-a dat o singură dată pe globul ăsta? Ce nedreptate! Fie pentru alții, ce au fost privați de întrupare, fie pentru noi, deoarece, în cazul ăsta, în toate celelalte lumi oamenii ar fi perfecți ca strămoșii noștri înainte de păcat, și s-ar bucura de o fericire naturală fără povara Crucii. Ori poate că nenumărați Adami au comis de nenumărate ori prima greșeală, ispitiți de infinite Eve cu infinite mere, iar Crist a fost obligat să se întrupeze, să predice și să pătimească pe Muntele Calvarului de infinite ori, și poate că o mai face și acum, iar dacă lumile sînt infinite, infinită va fi și sarcina lui. Infinită sarcina lui, infinite formele supliciului său: dacă dincolo de Calea Laptelui ar exista un pămînt pe care oamenii au șase brațe, ca cei care sînt pe Terra Incognita a noastră, fiul lui Dumnezeu nu va fi țintuit pe o cruce, ci pe un lemn în formă de stea ― lucru ce mi se pare demn de un autor de comedii".
"Destul, voi pune eu capăt comediei tale!" urlă abatele ieșindu-și din fire, și se aruncă asupra lui Saint-Savin întețindu-și ultimele lovituri.
Saint-Savin le răspunse parînd tocmai la timp, apoi, în mai puțin de o clipă, în timp ce abatele mai ținea încă spada înălțată după ce parase o lovitură dată mai înainte, se mișcă ca și cum ar fi vrut să încerce o lovitură rotită pe dos și, se prefăcu a cădea în față. Abatele se trase într-o parte, sperînd să-l lovească în cădere. Dar Saint-Savin, care nu-și pierduse controlul asupra picioarelor, se și ridicase la loc fulgerător, luîndu-și avînt cu stînga sprijinită pe pămînt, iar dreapta îi fulgerase în sus: era Lovitura Pescărușului.
Vîrful spadei făcuse un semn pe fața abatelui, tăind de la rădăcina nasului pînă la buză, despicîndu-i mustața stîngă.
Abatele blestema, așa cum nici un epicureu n-ar fi îndrăznit vreodată, în timp ce Saint-Savin lua poziție de salut, iar cei de față aplaudau lovitura aceea de maestru.


Dar exact în momentul acela, din fundul pieții sosea o patrulă spaniolă, poate atrasă de zgomote. Din instinct francezii puseseră mîna pe spade, spaniolii văzură șase inamici înarmați și strigară că e o trădare. Un soldat își aținti pușca și trase. Saint-Savin căzu lovit la piept. Ofițerul băgă de seamă că patru persoane, în loc să se pregătească să atace, se repezeau alergînd către cel căzut aruncînd armele, se uită la abatele cu fața plină de sînge, înțelese că deranjase un duel, dădu un ordin alor săi, și patrula dispăru.
Roberto se aplecă asupra bietului său prieten. "Ai văzut", articula cu greu Saint-Savin, "ai văzut, la Grive, lovitura mea? Gîndește-te la ea și exerseaz-o. Nu vreau ca secretul să moară odată cu mine..."
"Saint-Savin, prietene", plîngea în hohote Roberto, "nu trebuie să mori așa dintr-o prostie!"
"Prostie? Am bătut un prost și mor pe locul luptei, și de glonte dușman. În viața mea am ales o măsură bine cumpănită... Să vorbești mereu serios e plictisitor. Să glumești tot timpul, e de disprețuit. Să tot filosofezi, e trist. Să-ți bați joc, e neplăcut. Am jucat rolul tuturor personajelor după timp și prilej, și cîteodată am fost chiar și nebun de curte. Dar astă-seară, dacă ai să istorisești cum trebuie povestea, nu va fi fost o comedie, ci o frumoasă tragedie. Și nu te întrista că eu mor, Roberto", și pentru prima oară îi zicea pe nume, "une heure apres la mort, notre ame evanouie, sera ce que'elle estoit une heure avant la vie... Frumoase versuri, nu? Și expiră. Hotărîndu-se ei să spună o minciună nobilă, la care consimți pînă și abatele, spuseră în jur că Saint-Savin murise într-o ciocnire cu lăncierii care se apropiau de castel. Toiras și toți ofițerii îl plînseră ca pe un viteaz. Abatele povesti că în înfruntarea aceea fusese rănit, și se pregăti să primească un beneficiu ecleziastic atunci cînd avea să se întoarcă la Paris.


În scurt timp Roberto își pierduse tatăl, iubita, sănătatea, prietenul și poate și războiul.
Nu izbuti să găsească mîngîiere la părintele Emanuele, acesta fiind prea ocupat cu conciliabulele sale. Reintră în slujba domnului de Toiras, ultima imagine familiară și, purtîndu-i ordinele, fu martorul ultimelor evenimente.
La 13 septembrie sosiră la castel trimișii regelui Franței, ai ducelui de Savoia, și căpitanul Mazzarini. Armata de sprijin se afla și ea în tratative cu spaniolii. Printre ultimele ciudățenii ale acestui război, francezii cereau răgaz ca să poată ajunge la timp să salveze orașul; spaniolii îl acordau pentru că și tabăra lor, devastată de ciumă, era în criză, se înmulțeau dezertările, iar Spinola abia se mai ținea acum de viață cu dinții. Toiras se trezi că i se impun de către noii veniți termenele acordului, care îi îngăduiau să continue să apere Casale deși orașul era acum cucerit: francezii aveau să se grămădească cu toții în Citadelă, lăsînd orașul și pînă și Castelul în mîinile spaniolilor, cel puțin pînă la 15 octombrie. Dacă la data aceea armata de sprijin nu avea să soseacă, francezii trebuiau să plece și de acolo, definitiv înfrînți. Altminteri spaniolii aveau să restituie orașul și castelul.
Deocamdată, asediatorii aveau să-i aprovizioneze cu merinde pe asediați. Bineînțeles că nu-i ăsta modul în care ni se pare nouă că trebuia să aibă loc un asediu pe timpurile acelea, însă era modul în care pe atunci i se îngăduia să aibă loc. Nu era război, era ca un joc de zaruri, ce se întrerupea cînd adversarul trebuia să se ducă să urineze. Sau ca un pariu pe calul învingător. Iar calul era armata aceea, ale cărei proporții creșteau încet, încet, pe aripile speranței, dar pe care nimeni nu o văzuse. Se trăia și la Casale, în Citadelă, ca și pe Daphne: închipuindu-ți o insulă îndepărtată și cu intruși la tine acasă.
Dacă avangărzile spaniole se purtaseră cum trebuie, acum intra în oraș grosul armatei, iar casalezii trebuiră să aibă de furcă cu îndrăciții care rechiziționau totul, violau femeile, băteau bărbații și-și permiteau plăcerile vieții de oraș după luni de zile petrecute în păduri și pe cîmp. Și, egal împărțită între cuceritori, cuceriți și cei baricadați în Citadelă, trona ciuma.
La 25 septembrie se răspîndi zvonul că murise Spinola. Mare bucurie în Citadelă, tulburare printre cuceritori, rămași orfani și ei, ca și Roberto. Urmară zile mai incolore decît cele petrecute pe Daphne, pînă ce, la 22 octombrie se anunță armata de sprijin, care era acum la Asti. Spaniolii se apucaseră să înarmeze castelul și să alinieze tunurile pe malurile Padului, fără să mai respecte (blestema Toiras) tratatul prin care la sosirea armatei trebuiau să părăsească orașul. Spaniolii, prin gura domnului de Salazar, aminteau că acordul fixa ca dată ultimă 15 octombrie și, în acest caz, francezii erau cei ce ar fi trebuit să cedeze Citadela cu o săptămînă mai înainte.
La 24 octombrie de pe bastioanele Citadelei se observară mari mișcări printre trupele inamice, Toiras se pregăti să-i susțină cu tunurile pe francezii care soseau; în zilele următoare spaniolii începură să-și îmbarce bagajele pe fluviu pentru a le expedia la Alecsandria, iar în Citadelă asta păru să fie un semn bun. Dar dușmanii de pe fluviu începeau și să lege poduri de bărci ca să-și pregătească retragerea. Iar asta i se păru așa de puțin elegant lui Toiras, încît puse tunurile pe ele. De necaz, spaniolii îi arestară pe toți francezii care se mai găseau încă în oraș, și cum de mai erau unii acolo, mărturisesc că-mi scapă, însă așa relatează Roberto, iar de acum înainte de la asediul acela sînt gata să mă aștept la orice.
Francezii erau aproape și se știa că Mazzarini făcea de toate ca să împiedice confruntarea, avînd mandatul papei. Se deplasa de la o armată la cealaltă, se întorcea să raporteze în mînăstirea părintelui Emanuele, pleca din nou călare ca să ducă propunerile de la unii la alții. Roberto îl vedea mereu de departe, și singur, acoperit de praf, scoțîndu-și cu dărnicie pălăria în fața tuturor. Ambele părți stăteau în acest timp pe loc, pentru că prima care ar fi făcut vreo mișcare ar fi primit șah și mat. Roberto ajunse să se întrebe dacă întîmplător armata de sprijin nu era cumva o născocire a căpitanului aceluia tînăr, care-i făcea să viseze același vis pe asediatori și pe asediați.
În realitate încă din iunie se ținuse o reuniune a electorilor imperiali la Ratisbona, iar Franța își trimisese acolo ambasadorii, printre care era și părintele Iosif. Și, în timp împărțeau orașe și ținuturi, ajunseseră la o înțelegere asupra orașului Casale încă de la 13 octombrie. Mazzarini o aflase din vreme, cum îi spuse părintele Emanuele lui Roberto, iar problema era numai să-i convingă fie pe cei care urmau să sosească, fie pe cei care-i așteptau, de lucrul ăsta. Spaniolii primiseră și ei știri destule, însă fiecare spunea contrariul celeilalte; francezii știau și ei cîte ceva, dar se temeau că Richelieu nu era de acord ― și de fapt nu era, dar încă din zilele acelea viitorul cardinal Mazarin își da de furcă să facă să meargă lucrurile cum le voia el și fără știrea celui ce avea mai apoi să-i devină protector.
Astfel stăteau lucrurile cînd la 26 octombrie cele două armate se aflară față-n față. La răsărit, pe buza colinelor de către Frassinetto, se înșiruise armata franceză; în fața ei, cu fluviul la stînga, pe cîmpul dintre ziduri și coline, armata spaniolă, în care Toiras trăgea cu tunurile din spatele ei.
Un șir de care dușmane tocmai ieșea din oraș, Toiras își adunase puțina călărime care-i mai rămăsese și o aruncase afară din oraș, ca să le oprească. Roberto implorase să ia parte la acțiune, dar nu-i fusese îngăduit. Acum se simțea ca pe puntea de sus a unei corăbii, din care nu putea debarca, măsurînd cu ochii întinderea mării și vîrfurile unei Insule ce i se refuza.
Se auziseră la un moment dat focuri de armă, poate că cele două avangărzi începeau să ia contact între ele: Toiras hotărîse ieșirea, ca să-i angajeze pe două fronturi pe oamenii Maiestății Sale Catolice. Trupele stăteau gata să iasă în afara zidurilor, cînd Roberto, din bastioane, văzu un călăreț negru care, fără să se sinchisească de primele gloanțe, alerga acum prin mijlocul celor două armate, chiar pe linia de foc, fluturînd o hîrtie și strigînd, cum au relatat mai apoi cei ce erau de față, "Pace, Pace!"
Era căpitanul Mazzarini. În cursul ultimelor lui pelerinaje între un parapet și celălalt, îi convinsese pe spanioli să accepte acordurile de la Ratisbona. Războiul luase sfîrșit. Casale îi rămînea lui Nevers, francezii și spaniolii se angajau să-l părăsească. În timp ce rîndurile se împrășitau, Roberto sări în șaua credinciosului său Pagnufli și alergă la locul confruntării oprite. Văzu gentilomi în armuri aurite ocupați cu saluturi foarte complicate, cu complimente, cu pași de dans, în timp ce se pregăteau niște tăblițe găsite întîmplator ca să fie sigilate pactele.
În ziua următoare începeau plecările, mai întîi spaniolii, apoi francezii, dar cu unele confuzii, cu întîlniri întîmplătoare, cu schimburi de daruri, oferte de prietenie, pe cînd în oraș putrezeau la soare cadavrele ciumaților, văduvele plîngeau în hohote, unii dintre tîrgoveți se trezeau în cîștig și cu bani sunători și cu boala franțuzească, fără însă să se fi culcat decît cu propriile neveste.


Roberto încercă să dea de țăranii lui. Dar despre armata de la Griva nu mai știa nimeni nimic. Unii probabil muriseră de ciumă, iar ceilalți se împrăștiașeră. Roberto crezu că se întorseseră acasă, iar de la ei maică-sa poate că și aflase de moartea bărbatului ei. Se întrebă dacă nu era cazul să-i fie aproape în momentul acela, dar nu mai înțelegea nici el care-i era datoria.
E greu de spus ce anume îi zdruncinase mai mult credința: lumile infinit de mici și infinit de mari, într-un gol fără Dumnezeu și fără regulă, pe care Saint-Savin îl făcuse să le întrevadă, lecțiile de prudență ale lui Saletta și Salazar, sau arta Emblemelor Eroicești pe care părintele Emanuele i-o lăsa ca pe unica știință.
Din felul în care evocă el toate astea pe Daphne, consider că la Casale, pe cînd își pierdea și părintele și pe sine într-un război făcut numai din tropi și fără nici o semnificație, Roberto învățase să vadă universul lumesc ca pe o nesigură urzeală de enigme, în spatele căreia nu mai stătea nici un Autor; sau dacă era vreunul, părea pierdut în a se recupera pe sine din perspective nenumărate.
Dacă acolo intuise o lume ce nu mai avea centru, făcută numai și numai din perimetre, aici se simțea cu adevărat în cea mai de pe urmă și mai pierdută dintre periferii; pentru că, dacă exista vreun centru, se afla în față-i, iar el îi era acestuia satelitul nemișcat.



15.
Ceasuri (unele oscilatorii)

Cred că tocmai de aceea, de vreo sută și ceva de pagini eu vorbesc despre atîtea întîmplari care au precedat naufragiul pe Daphne, însă pe Daphne nu fac să se întîmple nimic. Faptul că zilele petrecute la bordul unei corăbii pustii sînt deșarte, nu mi se poate imputa mie, căci încă nu se știe dacă povestea asta merită s-o transcriu, și nici lui Roberto. În cel mai rău caz, lui putem să-i reproșăm doar că a irosit o zi întreagă (căci, una peste alta, n-au trecut decît vreo treizeci de ore de cînd își dăduse el seama că cineva i-a furat ouăle), ca să-și poată lua gîndul de la singura posibilitate care ar fi putut să dea ceva sare șederii lui acolo. Așa cum avea să se lămurească foarte curînd, era inutil să creadă că Daphne era așa de nevinovată. Pe hîrbul ăla se învîrtea, sau stătea la pîndă cineva sau ceva care nu era numai el. Nici măcar pe corabia aceea nu puteai concepe un asediu în stare pură. Dușmanul era ascuns în casă.
Ar fi trebuit s-o bănuiască încă din noaptea îmbrățișării aceleia cartografice a lui. După ce-și venise în fire, i se făcuse sete, carafa era goală și se dusese să caute un butoi cu apă. Cele pe care le pusese el ca să strîngă apă de ploaie erau grele, însă erau altele mai mici în cămară. Se duse într-acolo, îl luă pe primul care se afla la îndemînă ― reflectînd mai tîrziu, admise că era prea la îndemînă ― și, ajuns în cameră, îl pusese pe masă, scoțînd-i cepul.
Nu era apă și tușind își dădu seama că butoiașul conținea rachiu. Nu putea spune de care, dar ca un bun țăran ce era, putea spune că nu era din vin. Găsise că băutura nu era rea și abuză de ea cu neașteptată veselie. Nu-i trecu prin minte că, dacă butoiașele din cămară erau toate de felul ăsta, ar fi trebuit să se îngrijească de proviziile lui de apă curată. Nici nu se întrebă cum se făcea că în prima seară trăsese puțin din primul butoi din rezerva aceea și îl găsise plin cu apă dulce. Numai pe urmă se convinse că Cineva pusese, după aceea, darul cel insidios în așa fel încît el să-l ia pe acela întîi. Cineva care îl voia în stare de ebrietate, ca să-l aibă în puterea-i. Dar dacă acesta era planul, Roberto i se conformă cu prea mult entuziasm. Nu cred că băuse cine știe cît, dar pentru un novice ca el, cîteva pahare erau prea destule.
Din toată povestea care urmează rezultă că Roberto a trăit întîmplarile următoare în stare de beție și că tot așa avea să facă și în celelalte zile.
Așa cum îi stă bine omului beat, adormi. Însă chinuit de o sete și mai mare. În somnul acela cleios îi tot revenea în minte o ultimă imagine din Casale. Înainte de plecare se dusese să-l salute pe părintele Emanuele și îl găsise demontîndu-și și împachetîndu-și mașina lui poetică, ca să se întoarcă la Torino. Dar, lăsîndu-l pe părintele Emanuele, se abătuse pe la carele pe care spaniolii și imperialii le vîrfuiau cu piesele mașinăriilor lor de asediu.
Roțile acelea dințate erau cele care-i populau acum visul: auzea un scrîșnet de șuruburi, un rîjgîit de țîțîni, și erau zgomote pe care de data asta nu putea să le producă vîntul, pentru că marea era netedă ca uleiul. Deranjat din somn, asemeni celora care la deșteptare visează că visează, făcuse o sforțare să redeschidă ochii, și auzise tot zgomotul acela, care venea fie de sub punte, fie din cambuză.
Ridicîndu-se în picioare, simțea o mare durere de cap. Ca să-i treacă, nu-i veni altă idee mai bună decît să se lipească din nou de butoiaș, iar cînd se dezlipi de el, se simțea și mai rău ca înainte. Se înarma, vîrîndu-și de mai multe ori greșit cuțitul la brîu, își făcu o mulțime de cruci, și coborî clătinîndu-se pe picioare.
Sub el, acum știa asta, se afla bara de la timonă. Coborî mai jos, pînă la capătul scăriței: dacă o lua spre proră ar fi intrat în despărțitura cu plante. Către pupă era o ușă închisă pe care nu o violase încă. Din locul acela venea acum, foarte tare, un tic-tăcăit multiplu și inegal, ca o suprapunere de ritmuri numeroase, printre care putea distinge cînd un tic-tic, cînd un toc-toc și un tac-tac, dar impresia luată la un loc era aceea a unui ti-ti-chete-toc-tacata-chete-tic. Era ca și cum în spatele acelei uși ar fi fost un roi de viespi și de bondari, și toți ar fi zburat furioși pe diferite traiectorii, izbindu-se de pereți și repezindu-se din nou unii împotriva altora. Așa încît îi era frică să deschidă, temîndu-se să nu fie năpădit de atomii înnebuniți din stupul acela.
După ce stătu multe clipe uluit, se hotărî. Folosi patul puștii, făcu să sară lacătul și intră.
Încăperea primea lumină de la un alt sabord și adăpostea ceasuri. Ceasuri. Ceasuri cu apă, cu nisip, ceasuri părăsite pe lîngă pereți dar mai ales ceasuri mecanice așezate pe diferite suporturi și lăzi, ceasuri puse în mișcare de înceată coborîre a unor greutăți și contragreutăți, de roți care pișcau alte roți, iar acestea, la rîndul lor, altele, pînă ce ultima dintre ele ciupea cele două palete inegale ale unei baghete verticale, făcîndu-le să îndeplinească două jumătăți de învîrtitura în direcții opuse, așa încît aceasta, prin indecenta-i hîțînare punea în mișcare de balanță o bară orizontală legată la extremitatea superioară; ceasuri cu arc în care un fel de con cu șențulețe desfășura un lănțug, tras de mișcarea circulară a unui butoiaș care-l lua în stăpînire ochi cu ochi, za cu za.
Unele dintre ceasurile acestea își ascundeau mecanismele sub aparențele unor ornamente ruginite și făurituri de daltă roase, arătînd numai mișcarea înceată a acelor lor; dar cea mai mare parte din ele își arătau fierăriile scrîșnitoare, și aminteau de dansurile acelea ale Morții în care singurul lucru mișcător sînt scheletele rînjite care agită coasa Timpului.
Toate aceste mașinării erau active, clepsidrele mai mari care încă mai molfăiau nisip, cele. ai mici aproape pline în jumătatea de jos, iar restul era o scrîșnire de dinți, o mestecătură astmatică.
Cuiva care intra pentru prima oară aici putea să i se pară că priveliștea aceea cu ceasuri se întindea pînă la infinit: fundul cămăruței era acoperit cu o pînză ce reprezenta o anfiladă de încăperi în perspectivă, locuite tot de ceasuri, mereu altele. Dar chiar și sustrăgîndu-te magiei aceleia, și privind, ca să zicem așa, numai ceasurile în carne și oase, aveai de ce să te simți tulburat.
Poate părea greu de crezut ― pentru dumneavoastră care citiți cu detașare aceste lucruri ― dar un naufragiat, în prada aburilor rachiului și pe o corabie nelocuită, care dă peste o sută de ceasuri ce povestesc aproape la unison istoria timpului său interminabil, se gîndește mai întîi la istoria respectivă, nu la autorul ei. Și exact asta făcea și Roberto, examinînd unul cîte unul nimicurile acelea de nimicit timpul, giumbușlucuri pentru adolescența-i senilă de condamnat la o foarte îndelungată moarte.
Trăznetul din senin veni după aceea, cum scrie Roberto, cînd ieșind din visul acela urît se opri la nevoia de a-i găsi o cauză: dacă ceasurile erau în funcție, cineva trebuia să le fi activat: chiar dacă mecanismele lor ar fi fost concepute ca să dureze îndelung, dacă ar fi fost întoarse înainte de sosirea lui, le-ar fi auzit el vreodată trecînd pe lîngă ușa aceea.
Dacă ar fi fost vorba de un singur mecanism, ar fi putut crede că acesta era pregătit să funcționeze și era de ajuns ca cineva să-i dea un impuls ca să pornească; acest impuls fusese gîndit pentru vreo mișcare a corăbiei, sau poate pentru vreo pasăre de mare care intrase prin sabord și se așezase pe vreo pîrghie, pe vreo manivelă, dînd naștere vreunui șir de acțiuni mecanice. Nu mișcă cîteodată un vînt mai puternic clopotele și nu s-a întîmplat oare ca să sară din loc zăvoarele care nu fuseseră împinse bine pînă la capăt?
Însă o pasăre nu poate întoarce dintr-o singură atingere zeci de ceasuri. Că exista sau nu acel Ferrante, asta era una, dar un Intrus pe corabie exista.
Acesta intrase în despărțitura aceea și își pornise mecanismele. Din ce motiv o făcuse era prima întrebare, dar și cea mai puțin urgentă. A doua era unde se refugiase după aceea. Trebuia așadar să coboare în cală: Roberto își zicea că acum nu mai putea ocoli lucrul ăsta dar tot repetîndu-și intenția hotărîtă, întîrzia să o pună în aplicare. Văzu că nu-și venise de tot în fire, urcă pe punte și-și turnă niște apă de ploaie pe cap, și cu mintea mai limpede prinse a reflecta la identitatea Intrusului.
Nu putea fi un sălbatic provenit de pe insulă, și nici vreun marinar supraviețuitor, care ar fi putut face orice (să-l atace în plină zi, să încerce să-l ucidă noaptea, să ceară iertare), dar nu să hrănească găinile și să întoarcă mecanisme. Se ascundea deci pe Daphne un om pașnic și știutor, poate chiar cel ce locuia în odaia hărților. Atunci ― dacă era acolo, și dat fiind că fusese înaintea lui ― era un Intrus Legitim. Însă frumoasa antiteză nu făcea să-i scadă deloc neliniștea și ciuda.
Dacă Intrusul era Legitim, de ce se ascundea? De teama lui Roberto cel nelegitim? Iar dacă se ascundea, de ce-și făcea evidentă prezența punînd la cale concertul acela ceasornicaresc? Poate că era un om cu mintea perversă care, temîndu-se de el și incapabil să-l înfrunte, voia să-l piardă ducîndu-l pînă la nebunie? Dar ce cîștigă făcînd astfel, mai ales că, tot naufragiat fiind și el pe insula aceea artificială, n-ar fi avut decît de cîștigat din alianța cu un tovarăș de nenorocire? Poate că, își mai spuse Roberto, Daphne ascundea alte secrete pe care Acela nu voia să le dezvăluie nimănui.
Prin urmare, aur și diamante, și toate bogățiile Terrei Incognita, sau ale Insulelor lui Solomon, despre care-i vorbise Colbert...
Exact pe cînd evoca Insulele lui Solomon, Roberto avu ca o revelație. Sigur că da, ceasurile! Ce nevoie era de atîtea ceasuri pe o corabie aflată pe mări în care dimineața și seara sînt însemnate de drumul soarelui pe cer, iar altceva nici nu trebuie să știi? Intrusul ajunsese pînă la paralela aceea îndepărtată ca să caute și el, ca și doctorul Byrd, el Punto Fijo!
Cu siguranță că așa era. Printr-o nemaipomenită potrivire de lucruri, Roberto, plecat din Olanda ca să urmărească, ca spion al Cardinalului, manevrele secrete ale unui englez, aproape clandestin pe o corabie olandeză, în căutarea acelui punto fijo, se găsea acum pe o corabie (olandeză) a Altcuiva, din cine știe ce țară, care-și propunea să descopere același secret.



16.
Discurs despre Pulberea de Simpatie

Cum ajunsese el în încurcătura aceea?
Roberto lasă să se întrevadă destul de puține în ceea ce privește anii care au trecut între întoarcerea lui la Griva și intrarea lui în societatea pariziană. Din mențiuni făcute ici-colo, se deduce că a rămas pe lîngă maică-sa, cam pînă ce a împlinit douăzeci de ani, înțelegîndu-se de bine de rău cu cei ce aveau grijă de semănături și de recolte. Îndată ce maică-sa și-a urmat soțul în mormînt, Roberto se descoperi deodată străin de lumea aceea. Pesemne că atunci și-a încredințat feuda vreunei rubedenii asigurîndu-și o rentă solidă și a pornit să cutreiere lumea.
Rămăsese în corespondență cu cîțiva cunoscuți de la Casale, rămînînd astfel și solicitat să-și lărgească prin ei, cunoștințele. Nu știu cum ajunsese la Aix-en-Provence, dar cu siguranță că a fost acolo, fiindcă pomenește cu recunoștință de cei doi ani petrecuți la un gentilom de acolo, dedat cu orice știință, cu o bibliotecă bogată nu numai în cărți, ci și în obiecte de artă, monumente vechi și animale împăiate. La gazda lui din Aix trebuie să-l fi cunoscut pe maestrul acela, pe care-l citează permanent cu respect plin de devoțiune, numindu-l Canonicul de Digne, iar alteori doux pretre. Chiar cu scrisorile lui de recomandare înfruntase în sfîrșit Parisul, la o dată pe care nu o precizează.
Aici intrase repede în contact cu prietenii Canonicului, și i se permisese să frecventeze unul dintre locurile cele mai distinse ale orașului. Citează des un cabinet al fraților Dupuy și și-l amintește ca pe un loc în care mintea sa în fiece după amiază se deschidea tot mai mult, în contact cu oameni de carte.
Dar găsesc și menționarea altor cabinete pe care le vizita în anii aceia, bogate în colecții de medalii, cuțite din Turcia, pietre de agată, rarități matematice, scoici din Indii...
Pe la ce răspîntii se va fi învîrtit în fericitul april (sau poate mai) al vieții lui, ne-o spune citarea frecventă a unor învățături de la Canonic despre cum s-ar putea concepe o lume făcută din atomi, potrivit învățăturii lui Epicur și, cu toate acestea, voită și condusă de proveniența divină; însă, atras de aceeași dragoste pentru Epicur, își petrecea serile cu prieteni care își spuneau chiar epicurei, și care știau să alterneze disputele despre eternitatea lumii cu frecventarea unor doamne frumoase și de puțină virtute.
Citează adesea o ceată de prieteni ușuratici care totuși nu erau lipsiți la douăzeci de ani de cunoștințe pe care alții s-ar mîndri să le aibă la cincizeci: pe Liniers, Chapelle, pe Dassoucy, un Cugetător și poet care umbla cu lăuta atîrnată de gît, pe Poquelin care-l traducea pe Lucrețiu dar visa să devină autor de comedii bufe, pe Ercole Saviniano, care se bătuse cu vitejie în asediul de la Arras, compunea declarații de dragoste pentru iubiți închipuiți și arăta în lume o intimitate afectuoasă cu gentilomi tineri, de la care se lăuda că s-a ales cu boala italienească; dar în același timp își bătea joc de un tovarăș de desfrîu "qui se plaisoit â l'amour des masles", și zicea făcînd haz că acesta trebuia scuzat, din cauza firii lui sfioase, care-l făcea să se pitească totdeauna pe la spatele prietenilor.
Simțindu-se primit într-o societate de oameni de duh, devenea dacă nu atotștiutor ― măcar disprețuitor față de ignoranță și prostie, pe care o recunoștea fie la gentilomii de curte, fie la anumiți burghezi înstăriți care țineau la vedere cutii goale legate în marochin din Orient, cu numele celor mai buni autori tipărite pe ele.
Pînă la urmă Roberto intrase în cercul acelor honnetes gens care, chiar dacă nu proveneu din nobilimea de sînge, ci din noblesse de robe, constituiau sarea acelei lumi. Dar era tînăr, lacom de experiențe noi și, cu toată frecventarea cercurilor erudite și a zvînturărilor libertine, nu rămăsese insensibil la farmecul nobilimii.
Mult timp admirase pe dinafară, plimbîndu-se seara pe strada Saint-Thomas-du-Louvre, palatul Rambouillet, cu frumoasa-i fațadă împodobită cu cornișe, medalii, arhitrave și pilaștri într-o îmbinare de cărămizi roșii, piatră albă și ardezie închisă la culoare.
Privea ferestrele luminate, vedea oaspeții intrînd, își imagina frumusețea demult vestită a grădinii interioare, își zugrăvea interioarele acelei mici curți pe care tot Parisul o lăuda, întemeiată de o femeie de gust care apreciase că-i mai puțin rafinată cealaltă curte, supusă capriciului unui rege incapabil să aprecieze finețele spiritului.
În fine, Roberto intuise că fiind el om din Alpi, ar fi putut să se bucure de un oarecare credit în casa unei doamne născută din mamă romană, dintr-o strămoașă mai veche decît Roma însăși, care se trăgea dintr-o familie din Albă Longa. Nu întîmplător, cu vreo cincisprezece ani mai înainte, oaspete de onoare în casa aceea, cavalerul Marino arătase francezilor căile noii poezii, menită să facă să pălească arta anticilor.
Reușise să se facă primit în templul acela al eleganței și al intelectului, de gentilomi și de précieuses (cum începuse să se spună pe atunci), de învățați fără pedanterie, de galanți fără libertinaj, petrecăreți fără vulgaritate, puriști fără ridicol. Roberto se simțea la largul său în mediul acela: i se părea că i se permite să respire aerul marelui oraș și al curții fără să trebuiască să se plece acelor reguli de prudență ce îi fuseseră inculcate la Casale de către domnul de Salazar. Nu i se cerea să se supună voinței vreunui potentat, ci să-și arate modul său aparte de a fi. Nu să se prefacă, ci să se pună la probă ― chiar dacă respectînd niște reguli de bun gust ― cu oameni situați mai sus decît el. Nu i se cerea să arate curtoazie, ci îndrăzneală, să-și arate în public priceperile sale în conversația limpede și educată, și să știe să spună în glumă gînduri adînci... Nu se simțea un serv, ci un luptător în duel, căruia i se cerea o cutezanță pur mintală.
Începea să se educe a fugi de afectare, să folosească în orice lucru abilitatea de a ascunde măiestria și truda, în așa fel încît ceea ce făcea sau spunea să apară ca un dar spontan, căutînd să devină maestru în ceea ce în Italia se numea dezinvoltură nepăsătoare, iar în Hispania despejo.
Obișnuit cu încăperile de la Griva, ce miroseau a levănțică, și intrînd în hotelul lui Arthenice, Roberto trecea acum prin săli în care aerul era îmbunat mereu de parfumul din nenumărate coșulețe de flori, ca și cum ar fi fost pururi primăvară. Puținele case mai nobile pe care le cunoscuse pînă atunci erau făcute din odăi dominate de o scară centrală; la Arthenice scările fuseseră puse într-un colț din fundul curții, pentru ca tot restul să fie o singură anfilada de săli și cabinete, cu uși și ferestre înalte, situate una în fața celeilalte; camerele nu erau toate plicticos de roșii, sau de culoarea pielii tăbăcite, ci de zugrăveli diferite, iar cea numită Chambre Bleue, a Stăpînei Casei, avea catifele de această culoare pe pereți, înflorite cu aur și argint.
Arthenice își primea prietenii întinsă în camera ei, între paravane și tapiserii groase care-i protejau oaspeții de frig: ea nu putea suferi nici lumina soarelui nici văpaia vaselor cu jeratic. Focul și lumina zilei îi înfierbîntau sîngele în vine și o făceau să leșine. O dată fusese uitat un vas cu jeratic sub patul ei și îi ieșise o spuzeală. Avea ceva în comun cu unele flori care, ca să-și mențină prospețimea, nu vor să fie mereu la lumină nici mereu la umbră, și au nevoie ca grădinarii să le facă rost de o climă aparte. Iubitoare de umbră, Arthenice primea stînd în pat, cu picioarele într-un sac din piele de urs, și-și punea atîtea scufii de noapte încît spunea glumind că surzește pe la Sfîntul Martin și-și recapătă auzul la Paște.
Și cu toate astea, chiar dacă nu mai era tînără, respectiva Gazdă era portretul însuși al grației, trupeșă și bine făcută, cu trăsăturile chipului admirabile. Nu se putea descrie lumina ochilor ei, care nu sugera gînduri neconvenabile, ci inspira o iubire amestecată cu teama, purificînd inimile pe care le aprindea.
În sălile acelea, Gazda conducea fără să se impună, discuții despre prietenie sau despre iubire, dar se abordau cu aceeași ușurință probleme de morală, de politică, de filosofie. Roberto descoperea virtuțile celuilalt sex în expresiile lor cele mai suave, adorînd de la distanță prințese inaccesibile, pe frumoasa Mademoiselle Paulet, poreclită "la lionne" din cauza coafurii ei semețe, și doamne care știau să unească frumusețea cu acel duh pe care Academiile vetuste îl recunoșteau doar bărbaților.
După cîțiva ani la școala aceea era pregătit să-și întîlnească Doamna.
Prima dată cînd a văzut-o a fost într-o seară în care ea îi apăru în veșminte închise la culoare, învăluită ca o Lună pudică ce se ascundea în atlazul norilor. Le bruit, zvonul, această unică formă care, în societatea pariziană, ținea loc de adevăr, îi spuse despre ea lucruri contradictorii, că suferea o văduvie crudă, dar nu după un soț, ci după un amant, și se împăuna cu pierderea aceea ca să-și întărească suveranitatea asupra bunului pierdut. Cîțiva îi șoptiseră că ea își ascundea chipul pentru că era o prea frumoasă Egipteancă venită din Þara Maurilor.
Oricare era adevărul, cu cea mai mică mișcare a rochiei ei, cu felul ușor în care se întorcea pe călcîie, cu misterul chipului ei ascuns, robi definitiv inima lui Roberto. Se simțea iluminat de tenebrele acelea ce emanau raze și și-o închipuia ca pe o pasăre alburie a nopții, fremăta la minunea aceea prin care lumina se făcea întuneric iar întunericul străfulgera, cerneala devenea lapte, abanosul fildeș. Onixul îi scînteia în plete, vălul ușor, ce da la iveală, ascunzîndu-le, contururile feței ei și ale trupului, avea aceeși străvezime argintie ca a stelelor.
Dar deodată ― și asta în seara în care o întîlnise prima oară ― vălul îi căzuse pentru o clipă de pe frunte și el putuse întrezări sub secera aceea de lună luminosul abis al ochilor ei. Două inimi iubitoare ce se privesc spun mai multe decît ar spune într-o zi întreagă toate limbile din lumea asta ― Roberto se simțise măgulit, sigur de faptul că ea îl privise, și că, privindu-l, îl văzuse. Și întors acasă, îi scrisese.

Doamnă,

Focul cu care m-ați aprins exhală un fum atît de neajutorat încît nu veți putea nega că ați fost orbită de el, inhalînd nourii lui înnegriți. Doar cu puterea domniei voastre m-ați făcut să scap din mînă armele orgoliului și m-ați adus în starea de a vă conjura să-mi cereți viața. De ce oare v-am dat eu însumi ajutor ca să învingeți, eu care am început lupta ca unul care voiește să fie înfrînt, oferind atacului vostru partea cea mai lipsită de apărare din trupu-mi, o inimă care demult plîngea lacrimi de sînge, dovadă că de mult lipsit-ați casa mea de apă, ca să o lăsați pradă acelui incendiu în care ați ademenit-o cu atenția voastră, atît de scurtă, totuși!

Găsise scrisoarea atît de strălucit inspirată din cele dictate de mașinăria aristotelică a părintelui Emanuele, atît de potrivită ca să-i aducă la cunoștință Doamnei firea unicei persoane capabile de atîta tandrețe, încît nu mai consideră că era neapărat nevoie să o semneze. Încă nu aflase că prețioasele colecționau scrisori de dragoste ca pe niște dantele și bibiluri, fiind mai ahtiate după figurile de stil ale acestora decît să le cunoască autorul.
În săptămînile și în lunile ce urmară nu avu nici un semn de răspuns. Doamna, în acest timp renunțase mai întîi la veșmintele-i închise, apoi la văl, și-i apăruse în sfîrșit în albeața tenului ei deloc arăbesc, cu pletele-i blonde, în toată luminozitatea privirilor ei, ce nu mai fugeau să se ascundă, adevărate ferestre ale Aurorei.
Dar acum, cînd putea cu adevărat să-i întîlnească privirile, știa că le poate surprinde numai cînd se ocupau de alții; se îmbăta de o muzică de cuvinte ce nu-i erau destinate. Nu putea trăi decît în lumina ei, dar era condamnat să rămînă în conul opac al unui alt corp care-i absorbea razele.
Într-o seară îi culese din zbor numele, auzind pe cineva care o chema Lilia; era, desigur, prețiosul ei nume de prețioasă și știa bine că numele acelea erau date în joacă: marchiza însăși fusese numită Arthenice anagramîndu-se adevăratul ei nume, Catherine ― dar se spunea că maeștrii acelei ars combinatoria, Racan și Malherbe, reușiseră să scoată din el și Eracinthe și Carinthee. Și totuși considerase că numai Lilia și nu alt nume putea fi dat Doamnei lui, cu adevărat lilială în înmiresmata-i albeață.
Din momentul acela Doamna deveni pentru el Lilia, și acestei Lilii îi dedica versuri de iubire, pe care apoi le distrugea temîndu-se să nu fie un omagiu mai prejos de ea: O, tu, prea dulce Lilia, / abia o floare cules-am și te-am pierdut! / N-ai vrea să te revăd eu oare? / Eu te urmez, tu fugi de mine, / Eu îți vorbesc, tu taci mereu... Încă nu-i vorbea altfel decît cu privirea, plină de o iubire răzvrătită, fiindcă, cu cît iubim mai mult, cu atît sîntem mai mult înclinați către ranchiună, simțind cum ne trec fiori de foc rece, ațîțați de o stare bolnăvicioasă, cu inima ușoară ca o pană de plumb, străpunși de acele ciudate efecte ale iubirii fără căldură; și continua să-i scrie scrisori pe care le trimitea fără semnătură Doamnei, și versuri pentru Lilia, pe care le păstra cu gelozie pentru sine și le recitea zilnic.
Scriind el (și netrimițînd): Lilia, Lilia, unde ești? unde te-ascunzi? / Lilia, trăznet din senin / Ca fulgerul venit-ai / să mă rănești, dispărind, îi înmulțea prezența. Urmărind-o noaptea pe cînd se întorcea acasă cu camerista ei (prin păduri adînci /pe ascunse căi, / bucuros i-aș lua, fie și-n zadar, / urma-n fugă, grațiosu-i picioruș...), descoperise unde locuia. Se așeza la pîndă nu departe de casa aceea la ora plimbării ei zilnice, și se lua după ea cînd ieșea. După cîteva luni putea să repete pe dinafară ziua și ora la care ea își schimbase pieptănătura pletelor (scriind versuri despre acele lațuri dragi ale sufletului, ce rătăceau pe fruntea-i ca niște șerpișori molatici), și amintea de acel magic april în care dînsa arborase o manteluță din fibre de grozamă, ce-i făcea mersul ușor, ca de pasăre a cerului, pe cînd pășea avîntat în prima adiere de primăvară.
Uneori, după ce o urmărise ca o iscoadă, se întorcea pe propriile-i urme alergînd, înconjurînd zona, și încetinea pasul numai cînd dădea colțul acela unde, ca din întîmplare, trebuia s-o întîlnească venind; atunci trecea salutînd-o grăbit. Dînsa îi surîdea discret, surprinsă de coincidența aceea, și îi făcea un semn fugitiv, cum cereau conveniențele. El rămînea în mijlocul străzii ca o statuie de sare, stropit de apa de la trăsurile care treceau, doborît de lupta aceea amoroasă.
În decursul cîtorva luni de zile Roberto reușise să-și procure nu mai puțin de cinci victorii dintr-astea: trăise chinul fiecăreia dintre ele ca și cum ar fi fost prima și ultima, și se convingea că, deoarece fuseseră așa de frecvente, nu putuseră fi efectul întîmplării, și că poate nu el, ci ea era aceea care punea la cale hazardul.
Ca un Romeo al acestui pămînt binecuvîntat ce-i fugea de sub tălpi, îndrăgostit volubil, ar fi vrut să fie vîntul ce-i înfiora ei părul, apa de dimineață care-i săruta trupul, halatul care o alinta noaptea, cartea pe care ea o alinta ziua, mănușa care-i încălzea mîna, oglinda care-o putea admira din orice parte... O dată află că i se adusese în dar o veveriță, și se visă că era el micul animal curios care, sub mîngîierile ei, își vîra botu-i inocent între sînii feciorelnici, în timp ce cu coada îi gîdila obrazul.
Se tulbura de îndrăzneala la care ardoarea îl împingea, traducea impudoarea și remușcafea în versuri pline de neastîmpăr, apoi își spunea că un om de condiție bună poate fi îndrăgostit ca un nebun, însă nu ca un prost. Numai dînd dovadă de spirit în Chambre Bleue avea să se joace cartea destinului lui de îndrăgostit. Novice în riturile acelea afabile, înțelese că o prețioasă se cucerește numai cu cuvîntul. Așa că asculta discursurile de prin saloane, în care gentilomii se angajau ca într-un turnir, dar nu se simțea încă pregătit.
Obișnuința cu învățații din cabinetul lui Dupuy fu cea care-i sugeră cum anume principiile noii științe, încă necunoscute în societate, puteau lua întorsătura mișcărilor inimii. Iar întîlnirea cu Domnul d'Igby fu cea care-i inspiră discursul ce avea să-l ducă la pierzanie.
Domnul d'Igby, cau cel puțin așa i se spunea la Paris, era un englez pe care-l cunoscuse mai întîi la frații Dupuy și apoi îl reîntîlnise într-o seară într-un salon.
Nu se scurseseră trei luni de cînd ducele de Bouquinquant arătase că un englez putea să aibă le roman en teste și să fie capabil de nebunii nobile: i se spusese că exista în Franța o regină frumoasă și mîndră, și își închinase viața acestui vis, gata să moară pentru el, viețuind timp îndelungat pe o corabie pe care ridicase un altar iubitei. Cînd se aflase că d'Igby, chiar din ordinul acestui Bouquinquant, cu vreo doisprezece ani mai înainte, făcuse războiul de corsari contra Spaniei, lumea prețioaselor îl găsise fermecător.
Cît despre cercul fraților Dupuy, englezii nu erau acolo populari: erau identificați cu personagii ca Robertus a Fluctibus, Medicinae Doctor, Eques Auratus și Armigero oxoniense, împotriva căruia se scriseseră felurite broșuri, luîndu-i-se în dispreț excesiva încredere în operațiile oculte ale naturii. Însă în același cerc era primit un ecleziastic muncit de diavol ca domnul Gaffarel, care, în ceea ce privea credința în curiozități nemaiauzite, nu se lăsa mai prejos de nici un britanic, iar Igby, pe de altă parte, se arătase și el capabil să discute în chip foarte doct despre necesitatea Vidului ― într-un grup de filosofi naturaliști care arătau mare oroare pentru cei ce aveau oroare de Vid.
Crezarea ce i se dădea suferise o oarecare lovitură doar printre unele doamne din înalta societate, cărora le recomandase o cremă de frumusețe inventată de el, care unei doamne îi bășicase fața, iar cineva șoptise că, tot victimă a unui decoct de-al lui, de vipere, murise cu cîțiva ani mai înainte și iubita-i soție, Veneția. Dar erau cu siguranță clevetiri de oameni invidioși, șocați de unele lucruri ce se spuneau despre alte leacuri de-ale lui pentru calculi renali, făcute din zeamă de balegă de vacă și din iepuri sugrumați de cîini. Lucruri ce nu se puteau bucura de laude prea entuziaste în cercurile acelea în care se alegeau cu grijă, pentru vorbirile destinate doamnelor, cuvinte care să nu conțină silabe cu sunet fie el și numai vag obscen.


D'Igby, într-o seară, într-un salon, citase cîteva versuri dintr-un poet din țara lui:

Chiar dacă sufletele noastre-s două
ca gemene picioare de compas sînt;
ci tău ― cel fix, ce pare nemișcat,
dar se clintește cînd pe-al meu îl mișcă
și chiar de stă în centrul său proptit,
cînd celălalt se duce prea departe,
se-nclină și-l urmează negreșit,
și iar se-ndreaptă cînd cel'lalt se-ntoarce
la locul lui.
Așa-mi vei fi tu mie, celui care
mi-i dat să-mi fie mersul îndoit:
statura ta îmi ține-aproape ocolul
și mă recheamă unde sînt menit.