În umbra morții


Există legi, și reguli nescrise pe care le respectăm cu toții fără să vrem. Există porunci divine și există porunci diabolice. Există legile oamenilor și legile animalelor…
Mă uitam la ei și o întrebare îmi încolți în minte : oare ce aveau de gând ? Îi cunoșteam de o viată. Pe fiecare în parte și pe toți la un loc. Le știam păsurile, fericirile, temerile. Știam tot ce era de știut despre ei. Iar ei, știau tot ce era de știut despre mine. Însă acum, ceva nou li se ivise în priviri. Ceva macabru, inuman, ca o străfulgerare adâncă în ochii unui vultur. Stăteau în picioare în jurul meu și mă priveau. Nemișcați, sumbri, ca niște menhidre funerare. Oare ce aveau de gând ?
I-am fixat pe fiecare în ochi. Elena mă judeca. Neiertătoare, dură, cu eșarfa în jurul ochilor.
Maria mă privea absentă. Pentru ea, ceea ce se întâmplase în seara aceea fusese o eliberarea totală. Personaje noi, nebănuite, își făcuseră loc în conștiința sa schimbând ritmul și regulile jocului care o defineau. Iar asta o făcea inconștientă de ceea ce se petrecea în jurul ei, transpunând-o într-o lume metafizică internă.
La urmă l-am privit pe Andrei. Atunci am înțeles. El hotăra. Nu mă iertase. Nu avea cum să mă ierte. Și atunci… ce intenționa ?
-O să mă lăsați aici sau o să mă omorâți chiar voi ?
-Nu suntem criminali. Răspunse Andrei.
-Deci mă veti lăsa aici…
-Da.
-Bine.
Am întors capul. Nu mai era nimic de văzut, nimic de spus, de completat. Legea fusese aplicată, trebuia să mă supun.
Somnul începuse să-mi dea târcoale. Mă lua lin, plăcut, ca un vânt cald de primăvară. Am încercat să mă opun. Dacă adormeam era posibil să nu mă mai trezesc. Nu am reușit. Până la urmă, am adormit.
Visul a fost unul orgiastic. Participam acum 2000 de ani în Grecia, la o serbare în cinstea zeului Dionisos. În jurul meu, peste tot, se aflau femei și bărbați înlănțuiți într-un joc sexual gigantic. Am încercat să mă duc spre ei, și eu sa particip, însă nu puteam. Eram înlănțuit de un stâlp, condamnat să privesc. M-am uitat atunci spre mare preot. Mi-a arătat cuțitul. Eu urma să fiu sacrificiul final.
În acel moment am tresărit speriat. Se făcuse dimineață. Cei trei plecaseră. M-am uitat în jur, și am văzut bucăți de haine sfâșiate ; giganticul joc nu fusese doar în visul meu…
Am încercat să mă ridic de jos. Nu puteam. Picioarele nu mă ajutau în nici un fel. Am încercat atunci să mă târăsc până la primul copac și să mă sprijini de el. Știam că nu avea nici un rost. Puteam fi oricând o pradă sigură pentru orice animal care ar fi trecut pe acolo. Și în plus, chiar dacă animalele nu m-ar fi omorât, frigul, sângele pierdut și foamea ar fi făcut-o în cele din urmă. Însă, o dorință puternică de supraviețuire mă îndemna s-o fac.
Cu greu, am reușit să mă târăsc până la marginea poienii și să-mi lipesc spatele de trunchiul unui copac. Mă simțeam ceva mai bine, știind că, cel puțin teoretic, orice pericol mi-ar fi venit din față. Picioarele și brațele mă dureau îngrozitor, iar capul îmi vâjâia de la sângele pierdut peste noapte. Am încercat să mă opun ; am încercat să gândesc, să mă controlez. Însă efortul era prea mare. Am adormit din nou.
Când m-am trezit a doua oara soarele era deja la asfințit. Începuse să se lase întunericul. Somnul mă făcuse să-mi recapat o parte din forțe. Brațele și picioarele nu mă mai dureau, iar capul îmi trecuse. Îmi era însa foame. M-am uitat in jur. Nu-mi lăsaseră nimic. De ce ar fi făcut-o ? Doar mă lăsaseră să mor…
Am început să-mi evaluez șansele. Erau minime; o zi, maxim două, și aș fi murit de frig sau de oboseală. Și asta în cazul cel mai bun. Putea oricând să mi se întâmple ceva peste noapte.
Meritam oare ceea ce mi se întâmpla ? Da, meritam. Eu îi ațațasem. Într-o lume nebună, e greu de spus cine este nebun cu adevărat ; tu sau ei. Într-o lume nebună, aș fi putut crede că sunt nevinovat și ca totul a fost doar un joc al sorții. Însă eu nu trăiam într-o lume nebună. Lumea mea, singura lume pe care o acceptam, era normală. Era sănătoasă, era întreagă, era perfectă. Astfel încât, singurul responsabil pentru toate nu puteam fi decât eu. Singura fârâmă de imperfecțiune din lume…
Am încercat să-mi controlez gândurile. Nu eram încă cu totul pierdut. Se mai puteau întâmpla multe. Se puteau întoarce. Oare eu m-aș fi întors ? Nu. Cu siguranță nu… și daca eu nu m-aș fi întors, atunci nici ei nu se vor întoarce. Căci nu-i va lăsa Elena. Sânge din sângele meu, carne din carnea mea, la nevoie îi va ucide pe toți, doar să mă știe pe mine mort. O cunoșteam. Era necruțătoare. Și acum, lovită în orgoliu, devenise draconică. Speram doar să nu-și verse furia asupra Mariei…
Am închis ochii. Voiam să uit de situația în care mă aflam, voiam să-mi stăpânesc lacrimile de disperare ce-mi invadau ochii. Eram singur și schilod, în mijlocul pădurii, părăsit de oamenii pe care îi iubeam. Și asta doar din cauza mea…
Nu reușii. Situația îmi apăru atunci mai tragică decât oricând, iar setea de viață îmi răbufni prin toți porii.
Mă trezii urlând :
-Nuuuuu !!!
După care, de frică, leșinai.
Când mi-am revenit din leșin, luna se vedea clar pe cer. Era miezul nopții.
Am simțit o atingere caldă pe picior. M-am uitat în jos; o vulpe lingea sângele ce mi se scurgea prin bandaje.
Scârbit, cu un mare efort, am mișcat piciorul. Vulpea a fugit câțiva metri mai încolo. Prin întuneric îi puteam vedea ochii sclipind.
M-am întors pe o parte, mi-am pus palmele sub cap și m-am culcat. Îmi era de ajuns. Voiam să mor.
Toată noaptea nu am reușit să adorm. M-am zbătut continuu, scuturat violent de un frison. Febra mă acapara încet. Spre dimineață frigurile m-au părăsit. Începeam din nou sa-mi revin. Am închis ochii obosit și am așteptat. O stare de semiinconștiență puse stăpânire pe mine. Mă revedeam mic, plăpând, sugând cu nesaț dintr-un ursuleț de pluș. Simțeam din nou în gură acea senzație nedefinită pe care o aveam când mușca dintr-un ghem de lână. Cât de mic eram… Da, asta era. Muream. Încet, calm, învelit în amintiri și resemnare. Nu mă mai durea nimic, nu mă mai făcea nimeni să sufăr, eram doar eu și acel ursuleț mototolit, cu blana veșnic îmbibată cu salivă.
Prin vis, am văzut-o pe mama mea venind spre mine. Era îmbrăcată cu un halat gros, albastru, încinsă la brâu cu un cordon verde. Niciodată nu am putut înțelege de ce nu purta un cordon de aceeași culoare. Nici nu am întrebat-o. Am considerat că era nebunia ei și am lăsat-o în pace. S-a apropiat de mine, și s-a aplecat deasupra patului meu. M-a privit duios, mi-a zâmbit după care m-a sărutat pe frunte, în timp ce cu mâna dreapta a început să mă strângă de gât, sufocându-mă.
Am deschis ochii brusc, trăgând o gură mare de aer. Deasupra mea, la câțiva centimetri, stătea aplecat un chip bărbos cu niște ochi mari negri privindu-mă. Mâna dreapta o ținea la gâtul meu, controlându-mi pulsul.
Mi-au trebuit minute bune ca să-mi revin. Nu reușeam să formez cuvinte, nu reușeam să-mi dau deloc seama unde mă aflam. Încă mai păstram în gură acel gust de lână care îmi bântuise întreaga copilărie. În cele din urmă am reușit să-mi dau seama unde sunt și să privesc în jur. Eram în pădure, schilod și bolnav. Iar în fața mea era o ființă umană, singura mea șansă de scăpare.
-Poți sa mergi ?
-Nu cred.
-De când ești aici ?
-De aseară.
-Dar ce ai patit ?
-Am fost atacat de un urs.
-Și cum, călătoreai singur ? Fără bagaje ?
Am întors capul, nerăspunzând nimic.
A înțeles și nu a mai insistat. M-a luat în spate și m-a dus la coliba sa.
Primele zile am continuat să am febră mare. Visam lucruri stranii, imagini fantastice care amestecau oamenii și întâmplările în moduri nebanuite. Realitatea își pierdea sensul, iar conștiința mea naviga pierdută, asistând neputincioasă la întregul spectacol. Eram un punct mic și negru, rătăcit la intersecția subconștientului și uitării.
A patra zi însă am început să-mi revin. Pentru câteva scurte momente, am reușit să deschid ochii și să privesc în jur. Eram într-un fel de bordei, cu 2 geamuri mititele, ce aruncau în încăpere o lumină confuză. Bătrânul stătea lângă pat și mă veghea. Când am deschis ochii, mi-a aruncat o privire plină de dragoste, umplându-mi sufletul de bucurie. Prima bucurie adevărată după o perioadă îndelungată… Am adormit la loc înainte să-i pot spune ceva, însă viziunile m-au părăsit. Am dormit liniștit vegheat de o putere superioară care mă proteja.
A șaptea zi mi-am revenit complet și am ieșit definitiv din letargie. Am deschis ochii. Bătrânul era tot acolo. Mă privea. Oare nu se mișcase de loc ?
-Știam că ai să te trezești. Þi-e foame ?
-Da.
-Uite. Mănâncă.
Mi-a întins un castron cu o ciorbă groasă șî verzuie, alături de o bucată de pâine fărâmiciosă.
-Mă ierți ca nu-ți pot oferi ceva mai bun. Eu sunt pusnic. Căile mele trebuie să fie aspre. Dacă însă m-ai fi anunțat din timp că vii m-aș fi pregătit ceva mai bine…
Am zâmbit. A zâmbit și el. În ochi i se citea bunătatea.
-Eu acum o să plec în oraș după ajutoare. Îți las pe masă tot ce-ți trebuie. Nu voi lipsi mult. Mâine cel târziu voi fi înapoi. Încearcă să te odihnești.
-Nu. Prefer să nu vă duceți.
-De ce ? Vrei să te car chiar eu în oraș ? Crede-mă, deși ești slăbit, nu ești deloc ușor…
Am zâmbit iar. Însă a fost un zâmbet fugar. Fața mi s-a întunecat iar buzele mi s-au strâns încremenite sub durere. L-am privit rugător.
-Nu vă duceți. S-a întâmplat ceva în pădure. Ceva foarte grav. Și nu vreau să se afle.
-Bine. Poți sta liniștit. Nu voi spune nimănui nimic. Voi spune doar că te-am găsit și că am nevoie de ajutor să te aduc în oraș. Atât. De acolo, poți face ce vrei.
-Nu. Nu e doar atât. E greu de explicat… Cert este că nu mă pot întoarce.
M-a privit fix în ochi, sondându-mi întreaga minte. Orice urmă de bunătate și delicatețe dispăruseră, lăsând locul unui om dur, dar drept. Am lăsat ochii în jos, neputând suporta tensiunea.
-Bine. Cum crezi. Dacă nu te poți întoarce atunci nu ai decât să rămâi aici. Este destul loc pentru amândoi. Slavă Domnului ! Cai să fie, că grajd berechet !
Veselia îi reapăruse pe față. Întreaga ființă i se luminase, iar barba încâlcită și deasă, părea din nou fantezia unui adolescent cu prea multă imaginație.
-Vă mulțumesc !
-N-ai pentru ce. Apropo ; eu sunt Marian.
-Mircea.
-Încântat de cunoștiință. Și acum dragă Mircea, fă bine și revino-ți repede pentru că sunt o grămadă de lucruri ce trebuiesc făcute pe aici, și eu nu le mai dovedesc pe toate. Te-am lăsat. Mă duc sa tai niște lemne, pentru că noaptea se face foarte frig pe aici.
După care ieși pe ușă, luând cu el un topor mare și greu.
Și timpul a început să treacă…
Încet, am început să-l cunosc pe bătrân. Povestea sa, așa cum mi-a evocat-o el, putea fi considerată povestea unei epoci. Se născuse cu puțin timp înainte de primul război mondial. Tatăl său plecase la război când el era încă foarte mic. Nu murise. Supraviețuise. Însă de pe front se întorsese cu un băț în locul piciorului stâng și o rană adâncă ce îl făcea să se trezească noaptea urlând. Muri doar după câțiva ani căzând de pe scară în timp ce curăța via. Trecuse prin război pentru a fi o victimă ridicolă a gravitației.
Mama sa, muncind ani de-a rândul și strângând fiercare bănuț reuși să-l înscrie la facultate. Alesese dreptul. Studie câțiva ani, după care, părăsi facultatea șî se înscrise în rândurile legionarilor. Tatăl său nu apucase să-i dea cea mai importantă lecție pe care o învățase în timpul războiului : nu te încredere în oamenii care îți făgăduiesc fericirea. Îi trebuiră aproape 3 ani până să înțeleagă ce voiau de fapt legionarii. Abia când auzi de asasinarea lui Iorga și văzu împușcăturile din mijlocul Bucureștiului înțelese cum stăteau de fapt lucrurile și abandonă uniforma kaki. Apoi, fu recrutat. Când îi veni și lui rândul războiul era deja decis. Îl repartizară în spatele frontului, ca ordonanța unui colonel român, ce bea mult și scuipa un fel de salivă amestecată cu sânge. Războiul se termină, iar el își reluă studiile întrerupte. Își găsi o soție frumoasă, fiica unui fost moșier despropietărit de comuniști. Nu-și pusese niciodată problema ce vedea ea la el, un biet absolvent de facultate fără un serviciu stabil. Dar nici nu-i păsase cu adevărat. O iubea așa cum era, de o afecțiune rezervată și cu o veșnică migrenă ce îi tulbura nopțile. După câțiva ani, reuși în cele din urmă să-și găsească un serviciu bine plătit și putu avea un copil. Soția sa îi născu un băiețel plăpând ca un pui de găină și cu un năsuc ce amintea de negrii africani.
Iar apoi, după câteva luni, nenorocirea care avea să-i schimbe definitiv viața avu loc. La trei dimineața cineva sună la ușă.
-De la securitate. Îmbracați-vă urgent și veniți cu noi.
Se îmbrăcă, își sărută soția și copilul și promise că se va întoarce repede. Ieși pe ușa, și o închise cu grijă în urma sa. La securitate i se puse în față o listă semnată de fostul său superior în cadrul legionarilor. Numele său figura printre cei de pe listă.
-Recunoaște-ți că ați fost legionar ?
Știu, în acel moment, că totul se terminase. Cine fusese legionar și era prins automat ajungea la închisoare. Iar de acolo, întoarcerea în lume, o chestiune mai mult decât relativă. Recunoscu și semnă toate actele care îl încriminau. Refuză însă, chiar și sub pumnii grei ce se abăteau din toate părțile să zică ceva și despre alții. Nu mai știa, nu-și mai amintea. Totul era confuz și îndepartat…
În închisoare află motivele care o determinaseră pe soția sa să-l ia de bărbat. Ca fiică de moșier, singura șansă de a scăpa de urmărire, era intrarea într-o familie cu origine sănătoasă. Iar ambii lui părinți fuseseră muncitori la panificație. Asta explica multe… Inclusiv nasul borcănat al copilului său.
Află multe în închisoare. Lucruri groaznice, cutremurătoare, ce îi făceau pe unii condamnați să se pișe pe ei noaptea în pat. Află că, unii oamenii ar face orice pentru două țigări și mai află că exista destui dispuși să le dea. Află ce înseamnă zicala omul este lup pentru om, și mai află că, pentru o soartă ceva mai bună trebuie să știi să stai în patru labe și să sari atunci cât ți se ordonă. Le află pe toate. Imaginabile și neimaginabile, credibile și incredibile. Află că, viața nu este un drept garantat de societate, ci un bun prețios ce-ți poate fi luat dacă nu ești atent. Însă, pe lângă toate astea, mai află ceva. Ceva nebănuit și neașteptat, ce-i dădu de fapt puterea să mergă înainte. Îl află pe Hristos. Ascuns în cotloane nebănuite, îl aștepta strigându-l încet. La început, luă forma unui bătrân dascăl care îl sfătui să se roage.
-Chiar dacă nu crezi. Dumnezeu te va asculta oricum.
Deși se îndoia că așa ar fi putut rezolva ceva, o făcu. Începu să se roage în fiecare seară, noaptea în somn, însoțit de sforăituri groase. Simți atunci, pentru prima dată în viața sa, o căldură puternică ce-i animă întreaga ființă. Își înțelese atunci, într-o secundă, întreaga viață și toți factorii care contribuiseră la destinul său. Fusese un copil slab la minte ce nu voia să înțeleagă realitățile care îl înconjurau. Mai apoi, cunoscu și alți oameni religioși, foști preoți sau simpli enoriași, care îl învățară obiceiurile, tradițiile, și toate celelalte practici indispensabile unei vieți creștine adevărate. Începu să se împărtășească ori de câte ori se afla în aceeași celulă cu un preot și învătă sârguincios toate rugăciunile trebuincioase. Când în ’64 se anunță grațierea deținuților politici, el era deja un om nou.
Odată ieșit plecă să-și caute soția. Voia să fie sigur că nu se înșela. O găsi recăsătorită cu un profesor universitar, nedornică să mai discute despre vremurile trecute.
-Sper că mă înțelegi. Nu dă bine. Nu pot fi văzută alături de fostul meu soț, până mai ieri deținut politic. La revedere.
- Stai, nu închide. Vreau să te rog ceva.
-Zi.
-Pot trece măcar să-l văd pe Răzvan? Măcar atât. Promit că nu stau mult. Îl trimiți să cumpere pâine, iar eu o să-l văd când iese din casă. Îmi ajunge atât.
-Nu se poate. Tatăl său nu ar fi în nici un fel de acord cu așa ceva.
-Deci nu e al meu.
-Nu.
Și închise.
Contrar primei așteptări, ceea ce aflase nu-l deranjă prea mult. Avea o altă familie căreia voia acum să i se dedice. Plecă atunci să-și viziteze mama. O găsi mult îmbătrânită, cu mâinile zbârcite stându-i neputincioase în poală. Îl recunoscu imediat, în ciuda cutelor adânci săpate de ani. Îl îmbrățișă, după care plânse deznădăjduit. Știa totul. Despre soția lui, despre copilul lui, despre motivul arestării.
-Și te-am căutat. Și am încercat să dau de tine. Dar nu am reușit. Mi s-a răspuns peste tot că nu poți fi vizitat : « deținut deosebit de periculos. » Ce putea fi atât de periculos la tine ?
-Gata, liniștește-te. A trecut.
-Da, a trecut. Și tu ? Acum ce vei face ?
-Mă voi călugări. Asta mi-aș dori să fac. Însă am venit să te întreb. Trebuie să știu în primul rând dacă tu ești de acord.
-Dacă sunt de acord… Când te-ai făcut legionar și când te-ai însurat nu m-ai întrebat dacă sunt de acord. Și mă întrebi acuma, când faci primul lucru bun din viața ta ?
-Mulțumesc. Și-i sărută respectuos mâinile.
-Mergi liniștit. Domnul să te aibă în pază.
A doua zi plecă, hotărât să-și găsească o mănăstire. Era însă o treabă deosebit de grea. Nici chiar aici faptul că fusese deținut politic nu putea fi trecut chiar așa de ușor cu vederea. În cele din urmă însă, reuși să găsească un stareț milos. Acesta îl primi, dându-i o cameră retrasă cu vedere spre pădure.
-Da… Starețul Nicolae. Nu-l voi uita niciodată.
-Chiar atât de mult v-a impresionat ?
-Da. Și-a asumat un risc enorm pentru mine. Un fost deținut politic… Nu era chiar puțin. Ai putea crede că intratul la mănăstire este o treabă ușoară. Că trebuie doar să vrei și imediat ți se vor deschide uși dornice să primească noi slujitori ai Domnului. Nu-i chiar așa. Este și aici, la fel ca oriunde altundeva în lume. Ușile nu se deschid singure. Sunt deschise de oameni. Și dacă oamenii nu te vor, nu ai ce face.
-Și apoi ? Cum ați ajuns aici ? Singur, în mijlocul pădurii ?
-Tot datorită starețului. Mi-a spus într-o zi că nu sunt potrivit pentru mănăstire. Că sunt prea intolerant, prea nerăbdător cu oamenii pentru a mă putea adapta. Și că dacă vreau în continuare să trăiesc în stil monahal, ar fi fost cel mai bine pentru mine să plec să stau singur în pădure. Să devin pusnic.
-Nu mi se pare normal să dea cineva asemenea sfaturi. Asta este o decizie foarte grea, și nimeni nu are dreptul să o sugereze. Este ca și când cineva te-ar ruga să te duci să-ți tai o mână.
-Da, ai dreptate. Și tocmai pentru că a avut curajul să-mi sugereze așa ceva îl respect. A fost curajos. Știa ce-mi cere, înțelege că m-aș fi putut supăra pe el pentru un asemenea sfat și totuși mi l-a dat. A făcut ce a crezut că era mai bine pentru mine și a trecut peste toate opreliștile bunului simț de dragul meu. Pentru asta nu pot decât să-l respect. Oricât de aberant ar părea.
-Și ? Bănuiesc că ați plecat.
-Da. M-am mai gândit câteva zile și în cele din urmă am plecat. Am luat doar strictul necesar.
-Strictul necesar. Voltaire face parte din strictul necesar al unui pusnic ?
-Dragul meu… Oi fi un om religios, dar asta nu înseamnă că nu pot aprecia marile opere ale oamenilor. Că doar de la Dumnezeu vin și ele…
Am zâmbit. Umorul său nevinovat, ce punea semnul egal între un sfânt și un hoț mă cucerea de fiecare dată.
Într-un colț de cameră, își ținea toate cărțile cu rugăciuni și o biblie veche cu paginile îngălbenite și roase de la lectură. Lângă ele, într-un număr mult mai mare erau volumele cu scriitori clasici. Dostoievski, Eminescu, Tolstoi, Balzac, toți își făcuseră loc în viața acestui om. Pentru zilele ploioase cum îi plăcea să spună.
Picioarele nu mi s-au mai vindecat. Puteam într-adevăr să merg, însă un șchiopătat monoton se vedea ori de câte ori pășeam cu piciorul stâng. Rana fusese prea adâncă pentru a nu lăsa urme pe toată viața.
Curând, am realizat că nu mai voiam să plec deloc. Voiam să rămân acolo, alături de bătrân.
A fost de acord. Mai ales că, într-un fel, mă considera fiul său pe care niciodată nu l-a avut. Îi placea să zică despre mine că sunt un trimis al Domnului pentru a-i răscumpăra suferința trecută. Nu îmi plăcea când îmi spunea așa ; însă îi respectam credința. Până la urmă, cu toții avem dreptul la opinie.
Încet, se stabili o rutină plăcuta. Ziua munceam împreună iar seara stăteam în casă și beam ceai, îndulcindu-l cu o substanță specială preparată de el. L-am întrebat în repetate rânduri ce era, însă nu voia să-mi spună. Zicea că dacă aș ști nu aș mai bea… În timp ce savuram băutura parfumată, purtam lungi discuții. Filozofie, religie, literatură, totul era discutabil. Era fascinant să vezi cât de multe putea ști acest om, trecut bine de 75 de ani. Zicea că cele mai multe cunoștiințe le-a dobândit în închisoare.
-Cum adică în închisoare ? Nu pot să cred așa ceva. În închisoare nu sunt cărți!
-Da, cărți nu sunt. Dar vezi tu, închisorile astea aveau un caracter special. Erau închisori pline de intelectuali. Și de la intelectuali, intelectuali adevărați, poți învăța mai multe decât din orice carte.
Un singur lucru putea fi considerat un tabuu ; credința creștină. Credința în Dumnezeu. Înțelegeam foarte bine amândoi că aveam păreri contrare. Nu era nici un mister pentru el faptul că, pentru mine Dumnezeu nu existase niciodată și că nici nu voiam să existe. Avusesem în primele zile o discuție, în care eu îi relatasem evenimentele din acea seară. A ascultat calm până la capăt, încercând să înțeleagă ceva din bâlbâielile mele incoerente. L-a sfârșit m-a întrebat :
-Și când ai fost singur, în pădure, nu te-ai rugat lui Dumnezeu să te ajute ?
-Nu, nu m-am rugat. Căci dacă mă rugam mă mântuiam, iar Dumnezeu m-ar fi luat la el. Așa, iubindu-mă, Dumnezeu a trebuit să mă lase în viață, pentru a mai avea o șansă.
Răspunsul meu prostesc l-a enervat. Voiam să par deștept și pentru asta nu mă sfiam să ma leg de cele sfinte. Însă nu s-a supărat pe mine, ci doar mi-a spus.
-Ești încă tânăr. Mai ai timp să-ți vină mintea la cap.
Și de atunci, orice discuție despre religie a fost evitată. Iubirea ce ne lega era mai importantă decât ambiția noastră personală de a demonstra celuilalt că noi avem dreptate. Poate părea absurdă imaginea unui ascet bând ceai și discutând filozofie. În realitate însă, nu fusese niciodată un adevărat ascet. Þinea toate posturile, își spunea toate rugăciunile, sărbătorea toți sfinții, dar în adâncul sufletului său continua să aprecieze viața și bucuriile trecătoare pe care aceasta le putea oferi. De aceea, ocazional, se ducea la oraș și cumpăra o sticlă de vin. Nu mult. Nici nu ar fi avut cu ce să-și cumpere mult. Însă suficient cât să-și poată aminti cum trăia odată. Vremurile fericite ale tinereții vor constitui întotdeauna o nostalgie greu de stăpânit. Și, pe lângă asta, prezența mea acolo contribuia din plin la încălcarea rigorilor canonice. Dragostea de aproape ne face mai îngăduitori cu noi înșine.
Iar timpul, atât de darnic acum în bucurii nu se sfii să treacă…
Cinci ierni trecuseră de la prima noastra întâlnire când, într-o seara, în timp ce ne beam ceaiul, mă întrebă :
-Ce vei face dupa ce eu voi muri ?
-Cum adică ?
-Adică după ce voi muri. Sunt bătrân. Am aproape 80 de ani. Timpul meu este aproape gata.
-Nu știu. Nu m-am gândit.
-Eu da. Și aș vrea să-ți dau un sfat. Rămâi aici. Dedică-ți viața lui Dumnezeu. Nu te duce înapoi.
-Nu pot rămâne aici. Știi bine că nu sunt credincios.
-Știu. Știu asta. Și oricât am încercat să te fac să revii la Dumnezeu nu am reușit. Însă încearcă. Încearcă să crezi. Până la urma vei reuși.
-Nu. Nu cred ca pot.
-Încearcă. Doar un an. Și pe urmă, vei face ce vei dori. Căci până la urma tu zici că pleci, dar acolo ce te așteaptă ?
Așa era. Ce mă aștepta ? Ce aveam de gând să fac odată ajuns acasă ? Sau, și mai exact spus, care casă ? Mai aveam vreo casă acolo ? Vreun cămin ? Nu știam. Însa nici aici nu eram acasă fără bătrân…
-Nu. Iartă-mă. O să mă întorc. Nu pot rămâne aici.
-Și nu mai vrei să te gandești ?
-Nu.
-Atunci mergi cu Dumnezeu. Și îmi dădu binecuvântarea părintească, după care mă sărută pe frunte.
Peste trei zile muri. Intuise bine… A patra zi l-am îngropat. Am plâns peste mormântul său în timp ce turnam de sus tărână. Nu-mi mai rămăsese decât să plec…
Mi-am adunat câteva lucruri, am privit pentru ultima oară bordeiul și am plecat.
Nu știam exact ce și cum voi face, însă un lucru era clar. Trebuia să dau ochii cu ei. Rana adâncă ce mă brăzdase, bătrânul nu reușise să o vindece. Doar o acoperise. Și acum, odată cu el, dispăruse și pansamentul cu aromă de ceai.
Odată ajuns în oraș i-am căutat. Am luat cartea de telefoane și am cautat la Constantin. Constantin Andrei. Era singurul al cărui nume de familie nu se putuse schimba. L-am găsit și l-am sunat, cerându-i să vorbească cu Elena și Maria pentru a ne întâlni. Vocea mea la telefon l-a făcut să tresară speriat. Ca și când, o fantomă venise să-l bântuie. Căci asta eram. O fantomă venită dintr-un trecut îndepărtat. Însă, în ciuda fricii și a șocului inițial a acceptat. Mi-a spus sa vin în centru la ora opt. Urma să vină să mă ia cu mașina.
L-am așteptat la ora stabilită. A apărut într-o mașină albastră ultimul tip. Lângă el stătea Elena, iar în spate Maria. Am deschis portiera din spate și m-am urcat. A demarat în trombă.
I-am privit. Nemișcați, sumbri, exact cum îi lăsasem. Sau mai bine spus cum mă lăsaseră. Numai că acum o ură puternică îi unea împotriva mea.
Mi-am întors privirea către Maria. Zâmbea. Oare de ce?
Și-a întors capul și mi-a observat curiozitatea.
S-a apropiat de urechea mea și luându-mă de mână, mi-a șoptit :
-Îmi pare bine ca te-ai întors.
Nu am zis nimic, însă în sinea mea am zâmbit. Este foarte plăcut să te știi dorit.
Când am ajuns, Elena și Andrei au coborat rapid. Se grăbeau. Voiau să termine cât mai repede. Atunci, Maria s-a apropiat de mine, șoptindu-mi la ureche :
-S-au căsătorit.
-Cine, Elena si Andrei ?
-Da. Imediat ce s-au întors au facut actele. Acum stau împreuna. Și-au deschis o agenție imobiliară. O duc bine.
-Și tu ? Tu ce-ai făcut ?
-Eu te-am așteptat.
Am privit-o întrebător. Ca și când mă așteptam să-mi spună dacă într-adevăr mă așteptase sau doar mă mințea. În loc de răspuns mi-a zâmbit și a clipit de două ori.
-Haideți măi mai repede. Ce tot stați la taclale ? Nu ați avut acum cinci ani timp să vă spuneți destule ?
Deci nu uitase. Pentru Andrei, rana suferită rămăsese încă recentă. Oare încă o mai iubea pe Maria?
Am coborât amândoi din mașină, după care am urcat. Stăteau la bloc. Dețineau un apartament vast, mobilat cu gust. Într-adevar o duceau bine.
Andrei și Elena s-au așezat pe o canapea. Maria pe un fotoliu lângă ei. Eu am rămas în picioare. Ca și când, rejucând scena din pădure inversam rolurile. Acum eu eram judecătorul. Cel puțin pentru ei. Căci eu nu venisem să mă răzbun.
-Zi, pentru ce ai venit ? spuse Andrei
-Bună seară și ție !
-Lasă, treci peste. De ce ai venit ? Ce vrei ? Bani ? Scuze ? Ce ?
-Nimic. Voiam să vă văd. Atâta tot.
-Gata, ne-ai vazut. Acum poți să pleci. Noi nu mai vrem să avem de-a face cu tine.
-Voi, sau tu ?
-Noi.
Am privit-o pe Elena. Își ținea privirea în jos. Vechiul foc care înainte îi ardea cu atâta hotărâre se stinsese. Fusese subjugată. Cumva, printr-o metodă inexplicabilă mie, Andrei reușise să o supună.
-Elena, tu vrei să plec?
A ridicat în sfârșit ochii și m-a privit îndurerată. Ceva inexprimabil i se vedea în ochi, dându-i un aspect tragic.
-Să știi că nu sunt supărat pe tine. Din contră. Pot spune că sunt perfect de acord cu ceea ce ai făcut. Dar, bineînțeles, depinde de tine…
Și-a ridicat iar privirea și m-a privit tăios.
-Ieși !
Am mai privit-o o dată, după care m-am întors și am deschis ușa. Nu mai avea nici un rost să mai stau. Primisem ceea ce căutasem, aflasem ceea ce era de aflat. Rămăsesem singur… Sau poate nu. Înainte să ies, mi-am mai întors odată capul spre Maria.
S-a ridicat, și-a luat haina din cuier, și a ieșit după mine făcând niște mișcări lente. De pe canapea, Andrei o privea plin de ură. Într-adevăr încă o iubea.
Am fost la ea acasă. Locuia într-o garsonieră la marginea orașului. Am făcut dragostea toată noaptea. Exact ca atunci, în pădure. După care, dimineața, înainte ca ea să se trezească, am plecat. Mă hotărâsem. Urma să rămân singur. Căci, în ciuda toturor lucrurilor, eu mă întorsesem pentru Elena…