Grădina Lido pare locul ideal de refugiu pentru bucureștenii nimeriți prin centrul orașului într-o după-amiază atât de călduroasă. Chiar dacă pare plină până la refuz, oamenii continuă să sosească, singuri sau în grupuri, căci este poate unul dintre singurele locuri unde se mai poate găsi bere la ora asta. La „Cina” de regulă se termină imediat după prânz, iar la „Butoiaș” poți găsi un loc la mese doar dacă ești cunoscut cu ospătarul sau dacă vii la ora deschiderii. Așa-zisul „triunghi al bermudelor” în variantă dâmbovițeană este întregit de braseria din spatele hotelului, loc preferat de majoritatea tinerilor, deoarece aici pare să se simtă cel mai bine pulsul orașului. Și, cum-necum, se găsește bere, lucrul care este până la urmă cel mai important.
Inerția este destul de mare însă, căci cei care au reușit să ocupe un loc cer mereu bere, iar frapierele sunt aproape în permanență pline de sticle brumării sau verzi. Dealtfel, frapierele acționează ca un adevărat barometru al localului. Cei care se plimbă printre mese și care speră ca vreuna să fie curând eliberată, spionează în primul rând aceste recipiente bizare de aluminiu, care seamănă mai degrabă cu niște scuipători. Dacă vreo frapieră este pe cale să se golească, e semn clar că ocupanții mesei s-ar putea să plece. Iar dacă aceștia cer să li se facă plata, atunci masa este înconjurată instantaneu. Se iscă uneori conflicte și este nevoie de intervenția ospătarilor, care pun repede lucrurile la punct. E o lume pestriță, eterogenă, muncitori, funcționari, intelectuali, golani care-și fac veacul prin centru și care-și reglează afacerile la un șpriț sau la o bere, dar cu precădere pot fi văzute aici perechi tinere, cu pielea arsă de soare, care vin să se răcorească după o zi de muncă sau după ce au hoinărit aiurea prin oraș.
Îi telefonasem lui Ștefan și încă aveam îndoieli dacă făcusem sau nu bine să-l invit la bere și îndeosebi dacă era cel mai potrivit pentru a-mi servi drept confident. Eram derutat și imprecis, voisem să scap din strâmtoarea acelui apartament, care-mi trezea amintiri vechi și noi și în care deja simțeam că mă sufoc. Încercasem în zadar să scap de obsesiile mele. Vederea acelor lucruri îmi făcea rău, un rău fizic, care venea din intestine, din stomac, de parcă mâncasem prea mult dintr-o mâncare grețoasă și cu sugestii sălcii. Simții imboldul să plec, să las totul baltă, conștient că acele îndoieli nu erau de bun augur și că era o greșeală să cred că aș fi putut rezolva lucrurile astfel. Poate că fusese doar nevoia de evadare dintr-un spațiu închis, voisem să ies, să respir alt aer, aerul poluat al orașului, de care depindeam ca fumătorul de țigara lui. Dădusem peste zgomotul specific al braseriei, acea zumzăială de voci care devine atât de familiară încât nu o mai sesizezi la un moment dat, peste toată acea agitație citadină care avusese un efect ciudat asupra mea, mă derutase, mă speriase în așa hal încât aș fi rupt-o dracului la fugă drept prin mijlocul bulevardului, ca un nebun, printre automobile nervoase și șoferi grobieni, care m-ar fi înjurat ca la ușa cortului „în mă-ta de sifilitic, dacă vrei să te sinucizi du-te dracu’ în pădurea Andronache și pune-ți ștreangul de gât, vii aici să bagi la pușcărie oameni nevinovați, huo!”. Da, îmi dorisem acea evadare, dar nimerisem într-o altfel de închisoare, prizonier al altui gen de conveniențe; Ștefan, cu toată neîncrederea pe care încă mi-o inspira și cu tot acel trecut afurisit pe care nu-l putusem uita. Aș fi vrut să fiu un nenorocit de amnezic, cu memoria oarbă pe o perioadă determinată. Puteam elimina astfel toate distorsiunile care îmi bruiau raționamentele.
Îmi aprinsei o țigară și trăsei nervos fumul în piept. Cu toată umbra din braserie, simțeam cum transpirația îmi lipise cămașa de piele. Ștefan își clămpănea bricheta lui metalică, nerăbdător să audă ce aveam de zis. Privi chiorâș frapiera și sticlele care pluteau într-o ciorbă tulbure plină de capse și de etichete dezlipite. „Tâmpiții ăștia nici nu se mai obosesc să mai aducă și ei un pic de gheață!...” Luă o sticlă verde, o ridică deasupra capului și o privi dezgustat. „Cică asta e bere rece!...” Îi sprijini gura de marginea mesei și îi zbură capsa lovind-o cu podul palmei. „Trebuie tehnică pentru așa ceva, he he!...” zise rânjind, apoi trase un gât zdravăn. Își aprinse o țigară , chemă insistent ospătarul care se ocupa de rândul nostru de mese, iar când acesta își făcu apariția îl interogă cu privire la cafelele pe care tocmai le comandase „de vreo oră”. „Și meștere, adăugă plictisit, poate mai aduci și mata un pic de gheață, că berea asta mai are nițel și dă în clocot!...” Ospătarul îi explică, gesticulând grăbit, cum că așa și pe dincolo e o problemă cu gheața, e cerere mare și nu vine suficientă, că dacă ar fi după el nicio problemă, da’ șefu are cheile, că nu știu cum, că și el răspunde în fața conducerii, că ăia de la aprovizionare, între noi fie vorba, nu face nimic dom’șef, stă prin birouri și doarme, iar noi, vezi și dumneata, ne chinuim p’acilea... Ștefan îl privi neîncrezător, se foi pe scaun și se căută prin buzunare, apoi îi strecură zece lei cu aerul cel mai firesc din lume. „În concluzie, meștere, poți sau nu să rezolvi ceva? Că ne arde rău instalația, vezi și mata ce vipie s-a pus pe capul nostru...” Problemele dispărură ca prin minune. „Gata șefu, imediat, păi se poate, facem tot posibilu’!”
Câteva minute mai târziu sosi cu cafelele și cu altă frapieră, plină cu bucățele de gheață, în care îndesă îndârjit sticlele zemuite. După ce dispăru, Ștefan se aplecă peste masă și-mi șopti mucalit la ureche: „Păi ce-ți spuneam eu! Să mai zică cineva că nu o ducem bine în comunism!...”