(...)
Adrian se așează obosit pe o bancă. Parcă ar fi parcurs toate minunile lumii pe jos, cu talpa. E mâhnit, iar cerul înnorat i se apleacă pe umăr. Pe bancă se așează grăbit un om înfășurat într-o haină mare de iarnă, lungă ținând mâinile la piept, strânse. Vârsta nu i se poate spune cu precizie, pare un om fără vârstă, pe care timpul nu-l poate atinge.
-Am aici la piept cea mai mare comoară a omenirii. Ceva care va schimba lumea dacă va fi publicată. Ascultă, eu nu mai pot păstra această comoară, este prea mare greutatea de a fi urmărit mereu, de a fi în continuă spaimă. Prea mare responsabilitatea. Trebuie s-o las moștenire cuiva. Eu mă ghidez după instinct. Nu trebuie să stau câteva ore de vorbă cu un om ca să-mi dau seama ca merită și că are potențial. La prima vedere îmi dau seama, iar la primul lui cuvânt este confirmarea că am avut dreptate. Aici, este cel mai mare roman al Universului. Să nu-l citești niciodată, nici să nu încerci să-l continui. Are capitole neîncepute. Dar ele există undeva. O să descoperi pe parcurs care sunt. Sunt nescrise. Tot ce putea fi spus despre om, despre Geneză, este Aici. Pe mine timpul nu mă poate atinge pentru că trăiesc într-o cupolă, numai trăirile mele se răsfrâng asupra mea, ceea ce urzesc eu, eu sunt în afara timpului și a spațiului. Toți vor să mă vâneze. M-ar pune exponat la muzeu, ar fi în stare! Pe cuvânt! Omul face ochii mari și Adrian încearcă să se ridice.
-Unde pleci omule? Nu am terminat ce aveam de spus ca instrucțiuni pentru publicarea romanului. Sau nu înțelegi despre ce operă colosală este vorba? Tu nu ai voie s-o citești niciodată cu ochii! Restul nu pot altfel decât cu privirea s-o răsfoiască, nu-ți face griji, degeaba o răsfoiesc, nu au capacitatea de a o cuprinde. Să nu spui niciodată nimănui de unde ai primit-o, că Ei sunt în stare să mă caute și sub pământ, să mă găsescă. Tu ești tânăr, nu o să-ți facă probleme deocamdată. Tinerețea ta învinge forțele răului... Ei bântuie doar bătrânii. Am uitat să mă prezint: Ka. Dar nu Caa, ci K și a.
-Ce nume de șarpe! și Adrian începe să râdă în hohote.
-Ce nume de șarpe? Care șarpe? Este deja șarpele printre noi? A ajuns așa devreme?? Ferește-te de măr fiule, de măr, nu te uita în ochii lui. A coborât deja șarpele!!! Scăpați-vă oameni buni de șarpe! Veninul!!! Sfârșitul Pământului!!
Omul se ridică și urlă cu mâinile ridicate spre Cer, disperat. Adrian îl trage de mânecă înapoi pe bancă. Un gardian public se uită atent la cel care deranjează ordinea publică.
- Stați pe bancă că o să vă creadă lumea nebun. Vreți să vă dea gardianul amendă? Vorbeam de un șarpe dintr-o carte, un șarpe cunoscut în special de copii, de fapt de noi toți. Tu nu ai citit literatură universală dacă tot romanul este universal?? E un șarpe ficitv, de poveste.
-Nu fiule, eu nu vin din timpul ăsta. Eu aparțin altui timp. Așa a fost și la început, un șarpe dintr-o poveste și uite că s-a adeverit, uite unde trăiți. E sus sau jos? Jos! Poate cartea de care vorbești a fost scrisă acum, de curând, sau poate cine știe? Aici sunt toate cărțile lumii. Amenda se plătește doar cu talanți. Talanții azi nu sunt la mine. Sunt la Ei. Fir-ar, iar m-au lăsat fără bani să cobor. Eu acum cu ce plătesc trecerea Apei? Ai câțiva talanți? Dar nu am ce vinde în schimbul lor. Cartea e moștenire, nu e de vânzare. Nu am ce vinde... Eu nu valorez nimic ca să fiu garanție..
-Te rog, nici nu te cunosc!
-Da fiule, nici nu trebuie. O să afli tot ce e necesar din carte.Eu sunt peste tot, deci nu ai cum să mă cunoști. Trebuie să treci peste pragul inițierii. Este o poveste care încă nu a început tocmai pentru că nu poate fi scrisă. Cel mai puternic lucru nu poate fi numit, nici măcar intuit. Până și eu mă mir de puterea acestei scriituri. Ia-o acum că trebuie să plec. Mă așteaptă. Noroc mult, mult noroc. Scoate cartea de sub haină, i-o aruncă în brațe și fuge.
-Þine minte un lucru: e o poveste veche pe care ți-o spun ca să știi cum să tratezi cartea: un om evadase dintr-o celulă a timpului unde era mereu torturat. Cea mai puternică și frumoasă poveste, este cea care nu poate fi începută, dar terminată! Când a vrut să evadeze un vecin de celulă i-a spus: Aici nu avem niciodată hrană, sau dacă ni se dă, noi nu o putem împărții toți, nu ne ajunge. „Uite aici o bucată de pâine, înfășurată în batistă și ține-o la piept până când ajungi Acasă. Pe drum dacă te tentează foamea ține-o strâns și nu te atinge de ea decât dacă puterile te lasă și simți că te pierzi. Scrâșnește din dinți. Să rămână pâine pentru când ajungi aproape de casă, pentru ultimele eforturi.” Finalul poveștii o să-l descoperi singur.



(...)K se apropia de data asta tiptil de umărul lui Adrian. O boare de vânt îi aducea lui Adrian la picioare, pe banca din parc, iar hârtii de ziare, fotografii rupte din revistele mondene. Privea chipul unei fete brunete, cu un coc mare în vârful capului și ochi mari, cât obrajii, verzi. Se gândea că nu e frumoasă pentru că nu exprimă nimic din interior, nu transmite nimic puternic din înăuntru. Nu are o expresie a feței care să transmită trăiri, ci e mai degrabă cum ar spune colegii de facultate: „plastic”. Își aducea aminte de certurile cu Lucia când i se părea ei din gelozie excesivă că merge cu ea pe drum de mână și se uită la alte fete.
-Știi K? Mă gândeam că dacă Lucia ar fi avut mintea de acum, nu ne-am fi despărțit niciodată... Cât timp a trecut de la despărțire? Doi ani, poate chiar trei... Trece timpul... Îmi aminteam acum în paralel că Bunica mereu m-a ferit de răul din lume. Mereu mi-a spus de mic câte boli există, să mă feresc de necunoscuți.... În ultimul timp Lucia nu a mai scos câinele afară.... Nu știu K, sunt năucit, îmi fug ideile prin minte... de la un etaj la altul al conștiinței...
-Câinele Luciei a murit.
-A, da? Când?
-Demult.
-Dar tu de unde știi?
-Ce contează? Important este că știi și tu acum. Continuă ideea cu Bunica, era interesantă.
-A, da... Bunica... Aș vrea K să-ți înmânez singurul meu roman să-l citești având în vedere că tu vii din alt timp. Să-mi spui dacă romanul meu se mai poartă. Dar nu...
-Și eu ți-am dat singura Carte a Lumii. Ai putea face un efort de încredere și să-mi dai romanul tău.
-Mai bine decât să mi-l aduci înapoi, mai bine i l-ai arunca într-o zi din zbor Luciei la fereastră la etajul trei, camera o sută.
-Stă la cămin?
-Nu, e din oraș.
-Atunci de ce e camera o sută și nu e apartamentul o sută?
-E doar o cameră. Camera unde ne întâlneam noi, din apartamentul o sută cinci. De fapt camera face parte din apartament, e tot o sută cinci, însă așa îi plăcea ei să spună: camera o sută.
-De ce îi plăcea să spună așa?
-Off, K, parcă ești copil! Pentru că ea spunea că zero e numărul perfecțiunii, fără început , fără sfârșit, iar unul că noi doi eram unul. Noi aveam camera noastră în lume. Dintr-o construcție gigantică care e lumea, noi aveam celula noastră, conectată doar printr-o fereastră la în afară, la lume.
-Frumos. Lucia e liniștită acum . Te-a uitat.
-Da? Frumos. Mă bucur că e fericită acum.
-Liniștită, nu fericită.
-Liniștea de cele mai multe ori echivalează cu fericirea.
-Nu și în cazul ei.
-A! Da? Bun. Mă bucur că Lucia e liniștită.
K se apleacă peste umărul lui mai mult până îi ajunge la ureche.
- Vino în față să te văd. De ce stai în spate?
- Nu. Azi nu vreau să mă vadă nimeni, adică niciun om. Mi-e de ajuns că mă văd Ei.
- Dar chiar, nu te-au mai prins? Că ultima oară zbierai în parc că te urmăresc Ei și că te-au prins deja.
-Nu urlam. Adică ba da, dar oamenii nu mă aud oricum.
-Eu te aud și sunt om.
-Nu chiar. Oamenii cu un surplus de sensibilitate nu sunt oameni. Sunt supraoameni.
-Dacă e așa, atunci de ce Lucia nu a văzut în mine supraomul?
-E ca și cum ai întreba acum de ce trece timpul.
-De ce?
-Ca să nu se simtă omul niciodată fericit. Să caute mereu fericirea în tot ce atinge sau în tot ce-și dorește și s-o tot caute și să se simtă fericit că are posibilitatea să caute fericirea până la bătrânețe. Mulți nu ajung bătrâni. E un fel de a-i face pe oameni să se simtă complexați în fața Universului.
-Bunica merue mă ferea de rău.
-Nu te ferea. Te ferești singur pentru că ți-a inoculat ideea fricii de ceilalți, să te ferești de ei. Tu te aperi de ei, nu Bunica. Simțea că o să fi incapabil să te adaptezi vieții vulgare și dacă nu poți să lupți, atunci să te ferești măcar.
-Am avut mereu frică de străini. Mi se pare că la orice colț te pot răni, îți pot face un rău. Necunoscuții sunt cei mai periculoși. Nu știi ce gândesc și ce dimensiune are lumea lor lăuntrică. Cum văd ei realitatea. Bunica m-a ferit de oameni să nu mă deoache. De necunoscuți mereu mă feresc. Sunt sceptic. Par dezinvolt, râd, vorbesc cu toată lumea, dar în interiorul meu mie mi-e frică de toți de fapt. Nu las pe nimeni să pătrundă în sinea mea. E un loc pur, sfânt. Mă tem că alții ar putea pângări lumea mea.
-Și acum ai frică de necunoscuți.
-Mereu mi-a spus Bunica să nu mă apropii de necunoscuți, că sunt parșivi, că mă pârăsc altora când nu mă aștept. Acum m-am mai acomodat cu răutățile ce există în exterior. Nu prea mai mă sperie nimic. Mă aștept, cum s-ar spune, la orice.
-Dar în metrou când mergi în înghesuială nu te apropii de ei?
-Aș vrea să mă ascund în mine, să nu mă mai atingă niciodată. Unii pur și simplu scot cu mâna din trupul tău sufletul.
-Lucia?
-Nu. Am uitat-o. Am depășit etapa Lucia.
Adrian se ridică de pe bancă întinde brațele larg parcă ar cuprinde cerul și se învârte:
-Viața e superbă. E ca un vis. Aș vrea s-o trăiesc și s-o retrăiesc și s-o trăiesc și s-o retrăiesc până când mă satur de viață.
K dispăruse demult de pe peluză. Rămăseseră câteva flori călcate de un pas. Câteva petale cu noroi pe ele. În aer se simțea adierea primăverii și câțiva pași pe alee ai timpului. Timpul bocănea pe piatră dar se ferea de Adrian, sau el de timp, așa cum îl învățase Bunica.