A fost odată ca niciodată un palat, un palat mare, frumos, luminat, în care trăiau crai din poveste și multe prințese. Toți trăiau fericiți așa cum se trăiește în poveste.
Într-o seară, când o prințesă era pe afară, a văzut o bătrână trecând prin fața palatului; crezând că e o cerșetoare, s-a dus spre ea să o ajute cu câțiva galbeni. Apropiindu-sa îi zise:
- Bună seara, bătrânico!
- Bună să-ți fie inima domniță!
- Te văd nevoiașă și cu lipsuri multe și aș vrea să te ajut cu câtiva galbeni măcar, căci mai mult nu pot face acum.
Bătrâna se uită uimită la ea apoi zise:
- Frumos îți este chipul, la fel și sufletul îți este bun, îți mulțumesc pentru ajutor, mult bine mi-ai făcut; însă eu vreau să-ți dăruiesc ceva, o floare, o povară a vieții mele pe care n-o mai pot duce.
Și îndată scoase din desagă o floare albă, strălucitoare ce lumina chipul de înger al prințesei. Încremenită de frumusețea florii, o acceptă fără nici o șovăire; bătrâna i-o dădu apoi dispăru în întuneric.
Prințesa, bucuroasă de darul ce îl primise, fugi repede în palat și se ascunse în camera ei. În fiecare seară stătea și contempla cu lăcomie frumusețea florii pe care nu voia să o împartă cu nimeni. Așa treceau nopți de-a rândul, în care nu se despărțea de floarea ei albă, strălucitoare.
Însă într-o zi regele, tatăl ei, se hotărî să o căsătorească cu un prinț pentru a-și putea extinde împărăția și o chemă la el:
- Fata mea, tu știi că acum ești mare și a venit vremea să te căsătorești, iar eu am găsit pe cineva tocmai potrivit pentru tine.
Mica prințesă îl privea, dar...nimic nu zicea...apoi:
- Nu ...cu glas stins; eu nu vreau să mă mărit cu nimeni, deja iubesc pe cineva și nu vreau să fim despărțiți...
Regele însă s-a înfuriat și i-a spus:
- Ba vei face exact cum îți spun, te vei mărita și gata. Nunta va fi peste o săptămână.
Speriată de rege, fugi în camera ei, de unde nu mai ieși mult timp. Ajunsă în ajunul nunții privea cum toți oamenii de la curte fac pregătiri pentru nunta ei cu un necunoscut...stătea lângă fereastră și privea când afară la toți oamenii și la toate locurile din jurul castelului unde copilărise ea și de care acum trebuia să se despartă, când la acea floare care stătea liniștită în colțul camerei unde o pusese în prima seară când o primise.
- Spune tu, iubită floare, ce să fac, căci de mă voi mărita, de tine mă va despărți; iar de nu...nu știu ce va face tatăl meu...
Floarea însă tăcea căci nu putea yice nimic...În cele din urmă prințesa se hotărî: își luă floarea în brațe, apoi luând un pumnal de pe masă și-l înfinge direct în inimă. Atunci căzu jos cu floarea în brațe pierzându-și orice urmă de suflare. Însă...o picătură de sânge căzu pe petalele florii care imediat se înroși.
Nu după mult timp, câteva slujitoare au intrat în cameră să-și pregătească prințesa pentru ziua nunții. Îngrozite de ceea ce văzuseră au chemat imediat pe rege și alți slujitori. Când fu luată prințesa de jos, floarea îi căzu din brațe; atunci o slujnică se aplecă să o ridice însă imediat florii i-au crescut țepi, înțepând-o, căci nu vroia să o mai atingă altă fată.
După înmormântarea prințesei, floarea a fost pusă la loc de mare cinste și i s-a dat numele de Trandafir, după numele ei: Trandafi, iar culoarea roșie a fost declarată culoarea iubirii și a jertfei supreme.