Ea mergea, irosindu-si pasul, neputiincioasa privindu-si viata care trecea pe langa ea nepasatoare, rece, pustie… Cu ochi tristi rascolea orizontul gri, mohorat, cautand… nici ea nu stia ce… cauta acel ceva ce lipsea si care, credea ea, ii putea colora destinul… Dar ce culori lipseau… si de cate nuante era nevoie pentru a desena un zambet simplu, sincer?...
- Hei… de ce am simtit nevoia sa-ti opresc pasul? – striga el.
Ea se opri… De ce oare ii batea inima asa de tare?... Cu priviri nelinistite rascolea imprejurimile… De unde s-a auzit?...
- Sunt aici… nu ma vezi?
Era chiar in fata ei… Inalt, falnic, impunator, dominant… Cum de nu l-a vazut?... Cum de l-a vazut abia acum?...
- Am fost tot timpul aici, asteptand… asteptand sa ma vezi – mai spuse el cu glas bland, tremurat, incet… de teama sa n-o sperie si sa dispara, asa cum a facut tot timpul de cate ori a incercat sa se apropie de ea… de fiecare data isi pierdea forma printre oameni, obiecte, iarba, iar el, deznadajduit incerca zadarnic sa-I remodeleze chipul, caci ea disparuta ramanea, parca intrata in pamant… Ajunsese la un moment dat, sa creada ca e un spiridus sau o naluca… Suferea de fiecare data si cu fiecare data, suferinta ii era mai mare, caci isi pierdea incet, incet, nadejdea ca va reusi sa vorbeasca cu ea… Iar acum… Acum nu-I venea a crede, ca era chiar in fata lui, cu ochii ei mari, uimiti, nelinistiti… tristi. Sunt cei mai minunati ochi pe care ii vazuse vreodata… O privea si nu-I ajungeau privirile s-o cuprinda mai mult, si mai mult… Doamne cat de frumoasa e… Acum stia… O iubea… Iubea acea naluca mica, firava, uimita, ce stia sa se uite atat de frumos la el…
- Pentru ca asa suntem noi, oamenii… Avem nevoie unii de altii si facem tot posibilul sa ne suprapunem destinele… Si apoi, cand dam piept cu esecurile, dam vina pe cel de sus. Ne ascundem dupa fraza: “Asa mi-a fost sortit”…Stii… am visat clipa asta.
- Care clipa?...
- Clipa cand ma ratacesc in linistea izvoranda din ochii tai… Asculta hipnotizata valurile din privirea lui, care se izbeau incet de mal… Acum stia ce culoare ii lipsea din destinul ei… Albastrul… S-a surprins zambind… Nu era atat de complicat sa zambesti simplu, sincer…
- Am oboist sa te caut. – spuse el suferind
- Si… m-ai gasit? – intreba ea innocent, jucaus…
- Nu stiu… Dar am sa te caut pana la capatul lumii, daca va fi nevoie.
- Si unde e capatul lumii?
- Acolo unde o sa te pot atinge, fara sa-mi fie teama ca vei disparea; acolo unde vom fi doar noi doi, iar trecutul cu viitorul se vor intrupa in clipa prezenta. – spuse el sperand.
- Atunci, acesta vreau sa fie capatul lumii, spuse ea, luandu-l de mana… Ar fi dat orice sa ramana acolo, in lumea lui, pe tarm, ascultand la nesfarsit, valurile ce se sparg incet, simplu, sincer…
- Atunci, ramai aici, cu mine. – spuse el ragusit, emotionat, apropiindu-se incet de buzele ei micute, pe care le-a visat de atatea ori si le-a sarutat cu foc, cu toata patima asteptarilor, sorbindu-le dulceata nesatul, infometat…
Ea, topindu-se cu dor, stia ca nu va putea pleca niciodata din bratele lui…
Erau doar ei doi, sorbindu-si unul altuia, fiinta… Oamenii din jur erau decoruri, iar timpul se oprise in loc ca sa-I admire… Se iubeau de la inceputurile lumii, s-au gasit insa, in acea zi fermecata; acea zi, care si-a pus pecetea pe destinul lor, iar iubirea lor devenise… reala.

11.12.2007