Valul

De Horia Nilescu

“-Nu mai ești fiul meu…pleacă!
-Tata, n-am vrut…a fost un accident, te rog să mă crezi.
-Pleacă de aici…să nu te mai văd în veci.
-Și unde să plec?
-Nu mă interesează.
-Mama?
-Þi-am spus de atâtea ori să-ți vezi de treaba ta…să nu te amesteci că ăștia se duc ca vântu'...vin și pleacă…am încercat să-ți explicăm frumos că nu merită și că sunt doar escroci care se folosesc de entuziasm pentru a face ce vor ei…n-ai vrut…ți-am interzis să mai mergi…n-ai vrut, ți-am dat bani ca să te convigem să-ți găsești distracții de vârsta ta, n-ai vrut, acum pleacă…pentru noi ai murit.
-Unde o să merg?
-Unde o să merg?
-Nu ne interesează, pleacă din casa mea până nu chem poliția.
-Și mai vreau să știi un lucru.”
-Bună dimineața!
“-Hah?!”
-Hai trezește-te că ți-am adus micul dejun
-Ahhhhhhhhhh!Hiiiiiiiiiii!
-Iar ai visat urât?
-Mda.
De pe sacul cu paie tresări un băiat sfrijit și lihnit a cărui stomac părea sa fie lipit de coloana vertebrală. Lângă el o fată mică de statură dar bine construită cu părul negru și cu un ten închis și bronzat până la epuizare. Intre ei o farfurie cu o felie de pâine, o bucată de brânza și o roșie. În jurul lor un hambar din scânduri putrezite și câțiva saci cu boabe de grâu roși de șoareci. În afara lor soare și o natură pârjolită ce aștepta sa fie și anul acesta arsă și batjocorităa.
În hambarul familiei Voicilă poposise un străin. Un băiat la vre-o douăzeci și de ani cu parul negru precum abanosul care in combinație cu praful se transformase intr-o zdreanța fluturata in vânt, cu fata trasa și obosita, cu ochii încercănați, cu semnele evidente ale pubertății de pe fata stând la loc de cinste pe obraji arși de soare și absorbiți de oboseala. Era noapte când a venit in Valul lui Traian. Animalele domestice și sălbatice creau simfonia satului rezultatul fiind o liniște asurzitoare. Greierii erau vioara întâi creând un sunet repetat ce nu are cum sa se impregneze in mintea umana, câinii țineau unisonul cu lătratul lor mai ales acum ca un străin le călcase teritoriul. Din când in când broaștele asigurau tonalitățile joase ale orchestrei iar bufnitele cu semi-falsetele lor interveneau sublim la momentul oportun. Pe fundalul baritonal asigurat de ratele agitate intervenea și soloul unui motan in călduri inserat perfect in atmosfera feerica al unei nopți intr-un sat de câmpie. Nicăieri nu vei întâlni ceva mai magic. Și la munte nopțile au farmecul lor dar este prea frig ca sa te poți bucura de ele așa cum merita. La câmp noaptea e mult mai suportabila decât ziua din punct de vedere al temperaturii și poate de aceea aceasta este perioada când tineretul câmpenesc se arat la fata și încearcă a construi o viata sociala in jurul magazinului central și barului cu o singura masa de biliard pe care se bat toți in speranța ca tacticile lor la jocul cu tac vor impresiona membrii sexului opus…daca reușesc asta pot sa se mute din casa de chirpici a părinților in propria casa de chirpici undeva la capul satului, lângă lanul de porumb, unde vor primi pământ de la babaci.
-Ce-o sa faci azi?
-Nu știu.
-Vrei sa vii cu mine până la nenea Zaharia?
-Cine?
-Ei hai! spuse fata cu un zâmbet atât de blând in fata căruia nici Hades însuși nu ar fi putut păstra o încruntare pe fata. Se vedea ca mica fetita bronzata și îngrijita îl plăcea pe cel ce vagabonda prin limitatul ei univers. Îi zâmbea și tot ce spunea el i se părea amuzant. Era sătula de toți bădărani pe care ii cunoștea și in fata ei stătea un băiat de vârsta ei care părea ca nu este interesat de felul cum arata și nu vrea sa o corupă in activități pe care încă nu era gata sa le încerce. Era o fata frumoasa Teodora și suferea din cauza asta. Era naiva, spera sa atingă perfecțiunea dragostei și zi de zi era dezamăgita de perspectiva ca idealul ei s-ar putea sa nu fie atins niciodată; și asta era din ce in ce mai evident: părinții ei nu reprezentau cercul armoniei prezentat in cărțile lui Jean Jacques Rosseau despre familie perfecta, prietenele ei cedaseră avansurilor unor băieți înguști la minte desprinși parca din romanele interbelice. Dar asta până a venit el. Un străin da…nu prea arătos…așa e…dar poate Cel de Sus o testa și i l-a scos in cale sa vadă daca este capabila sa iubească așa cum crede ea ca ar trebui iubit. De ce o atrage? De ce nu poate sa-și ochi de pe el? De ce? De ce? De ce?
-Unde?
-Ha,ha,ha…ești haios. și zâmbi din nou mai topind câțiva milimetri din fata de gheata a micului cerșetor.
Băiatul abia se atinse de mâncare. Ieși din hambar și se uda timid pe fata ne mai obosindu-se cu ritualul igienic de dimineața. Cu subsioara împuțită, cu aceleași haine pe care le purtase o săptămâna întreagă, cu dinții îngălbeniți întoarse capul către Teodora ce jubila in jurul lui precum albina in jurul unei flori rar întâlnite.
-Hai! mergem?
-Deci mergi?
-Mda.
-Pe drum o sa-ti arat școala generala unde am învățat când eram mica și unde am luat coronița in clasa întâi și mama a plâns toata serbarea.
-Bine.
Așa citise Teodora in cărți ca se începe o relație, introducându-ti partenerul in lumea ta, să-ți cunoască trecutul și locurile ce au o însemnătate pentru tine, ce-ti spun ceva. Apoi poți împărtăși idealurile, unde vrei sa ajungi in viata, speranțele și dezamăgirile. Deși naiva Teodora nu era proastă. Citea tot ce-i ajungea la mana. Putea ajunge departe, asta îi spuneau și profesorii ei de liceu Domnului Voicilă dar el nici n-a vrut sa audă.
“-N-am bani s-o țin la facultate. Sa stea aici cu noi și sa ne ajute lângă casa”
“-Domnul Voicilă! Teodora e o fata deșteaptă, cu siguranța va intra la facultate pe locuri bugetate și poate sa facă naveta până-n Constanta ca nu este departe”
“-Am spus nu. Va sta aici”
Și a plâns mult atunci, și a vrut sa fugă de-acasă dar își iubea prea mult părinții sa facă asta. Și a slăbit perioada aceea din cauza abstinentei de la mâncare, și a ajuns in spital, și aparent și-a revenit, și-a ținut in ea. Și poate acum străinul o va duce departe, și va începe o noua viață, și va face o facultate, poate antropologie, poate asistentă sociala, poate literatura. Și poate străinul e un fiu risipitor al vre-unui bogătaș de la oraș, și poate el nu mai vorbește cu părinții lui, și poate ea prin dragostea ei îl va ajuta sa se împace cu cei ce i-au dat viata și vor locui împreună intr-o căsuța pe malul mării, cum a făcut și Maria Concita când l-a ajutat pe Luis Fernando sa-și recapete încrederea de șine și până la urma au trăit până la adânci bătrâneți….da…ca-n telenovele. Poate, poate, poate.
-Mama mă duc la nenea Zaharia sa iau secera aia pentru tata.
-Bine mama. se auzi o voce înfundata de undeva din prispa din spatele casei.
-Vezi sa nu te pierzi pe drum ca pe la unu mâncăm și se răcește mămăliga daca întârzii.
-Bine.
Era ca Scufița Roșie. Când pleca undeva se pierdea, se lăsa înghițita de sat, și nu pentru ca petrecea foarte mult timp cu prietenele sau prietenii ci pur și simplu. Stătea ore in șir admirând un cap de rapiță, își scalda picioarele intr-o băltoacă, o mică remineșcență a ploilor rare, sau in zilele in care spiritul aventurii își face mai mult de cap in sufletul iei o lua la fuga până la mare. La mare…la mare….la mare. Apa vasta și întinsă de diverse culori ce își revărsa vraja asupra tuturor ce au ocazia sa coboare o stație din trenul cotidian și sa o admire pentru simplitatea și sinceritatea ei. Când era mica mergea cu părinții ei cu căruța până la mare și mâncau acolo. Și seara plângea și urla ca nu vroia sa plece până când tatăl ei era nevoit să-i altoiască doua peste cap. Și pe drumul de întoarcere dormea dar de fapt medita. Și in serile acelea se strecura in gradina cu o foaie și un creion și se așeza pe țărâna moale cu fata spre direcția apei cele mari ca sa simtă briza in fata. Și închidea ochi și începea sa scrie poezii non-sens despre sentimentele ei fata de ceea ce simte, ceea ce a văzut, și ceea ce nu vede sau nu vrea sa vadă. Într-o zi o să-l ducă și pe el la mare și acolo o sa-și facă curaj și o sa-l sărute.
Cei doi părăsesc curtea deschizând ușița din zăbrelele de lemn. Un scârțâit iritant trezi câinele care lihnit de foame și topit de căldura s-a ascuns sub gluga de coceni, asta pentru ca improvizația pentru cușcă consta intr-un vechi frigider care, fiind din metal, îi sporea agonia cauzata de mania mărețului soare ce-și arunca săgețile de foc asupra întregului sat. Fiecare in pasul lui: băiatul intr-un pas lent, aproape muribund iar fata intr-un pas vioi ce emana o bucurie de mult ascunsa și sigilata in sufletul ei.
-Și tot nu mi-ai spus cum te cheamă.
-Contează?
-Ha, ha, ha, prostuțule., bineînțeles. Fata auzise ca e bine sa alinți persoane iubita ca se creezi un mediu cat mai plăcut.
-Bine.
-Deci….?
După un oftat prelung o voce de om sfârșit rosti încet
-Emil.
-Emil, clar nu ești de la noi. Noi nu prea avem numele asta. Pe la noi sunt mai mult nume de genul Ovidiu, Valentin, Traian, hihii. Râsetul era pentru ca e un oarecare simt al umorului pe care soarta îl joaca oamenilor determinând localnicii din Valul lui Traian sa-și boteze copilul Traian.
-Așa e. nu sunt
-Aha.
-Și uite acolo, în salcâmul ăla, m-am urcat sa culeg flori sa-mi fac salba și am căzut și am plâns, și mama ma dus la o baba din sat care făcea descântece…și baba mi-a dat ceai de tei și m-am liniștit și până la urma mi-a trecut dar vreau sa zic ca am pățit-o rău de tot…și toata lumea venea la mine și ma întreba ce mai fac și mie-mi convenea, zici ca eram prințesa satului și…aa...uite acolo, odată am sărit gardul acolo unde e troița aia sa fur piersici și ma prins Nea’ Murgu și mi-a luat sandalele și a zis ca ma trimite acasă fără sandale, vai ce-am mai plâns și atunci…probabil zici ca plâng mult dar nu sunt o plângăcioasa sa ști…bine până la urma m-am rugat de el sa mi le dea ca uite-te și tu cum arde nisipul, cum era sa ma duc așa până acasă…bine ca nu era mult de mers dar oricât, la tine e nisip pe jos?
-Nu știu.
-Cum nu știi?
-Daca iți spun ca știu e te mai potolești.
-Dar ce-ai pățit? și pentru câteva momente zâmbetul a murit. ”Nu ma place” gândi Teodora. Dar mintea lui Emil a fugit. Nu mai era acolo. A făcut un salt și s-a dus peste munți.
“-Dar ce-ai pățit Emil?”
“-Nu știu eram acolo și s-a întâmplat, n-am vrut”
“-Ce n-ai vrut?”
“-N-am vrut sa-l omor”
Căni cad de pe masa. Fulgere se abat asupra orașului. Sânge se prelinge pe fata părinților. Un fulger apocaliptic zdrobește inima mamei in timp ce tatăl căuta o sticlă de tărie sa-i tina companie in cea mai grea secunda din viata lui.
“-Cum adică…sa-l omori?”
“-N-am vrut”
Apa sărata numita lacrima se multiplica și începe sa curgă peste fata puberului Emil. Flashbackuri, întuneric, omul cade pe spate cu cămașa alba însângerata. Roșul Tițian se instaurează pe pieptul nenorocitului.
“-Eram la întâlnire și a zis și a zis ca o sa ne expulzeze și o sa ne renege drepturile și ei au zis ca n-am sânge-n mine sa preiau…și eu am zis ca am.. și…o Doamne! Ce-am făcut?…îmi pare rău.”
“-Te-ai dus??????? Deși ti-am zis sa nu te duci te-ai dus????????”
“-Îmi pare rău. Am vrut sa fie bine. Am vrut…au zis ca n-am curaj…am luat pistolul și…”
“-Pistolul??????????”
Stare de leșin, cerul devine violet, fumul de marijuana pare un parfum ce-ti îmbie simțurile. Nu mai vad cei doi. In fata lor e un ucigaș. Cine e? Plânset, plânset, plânset…ucigașii nu plâng.
“-Și știi sigur ca a murit?”
“-Nu”
-Ce nu?
-Nimic.
-Dar tu ai scos vre-odată mai mult de patru cuvinte in viata ta?
-Da.
-Și crezi ca poți face asta și acum?
-Nu.
-Bine…am răbdare, mama spune ca asta e calitatea mea numărul unu: odată când era bolnava vara-mea și se plictisea pe acasă eu am stat cu ea și i-am ținut companie…și doamne cat mai putea sa vorbească…nu-ti închipui.
-Mai mult ca tine?
-Ha, ha, ha…e buna asta…da, mai mult ca mine…și ea era din aia care ieșea pe vale in fiecare seara și juca biliard: și dai frate…și a început sa-mi povestească de toți băieții, de toate fetele, și eu am avut răbdare…îți spun nu știu cați ar fi putut s-o asculte până la capăt…bine nici eu n-am putut la nesfârșit…mai căutam pretexte ca ma duc la toaleta, de fapt n-aveam nevoie dar ziceam și eu așa sa mai iau un respiro.
-Respiro?
-Da, așa se zice in muzica ca inhalezi aer pentru o continua cântecul.
-Știu.
-Și-atunci?
-Nimic. Continuă.
-Am uitat ce vroiam sa zic.
-Cu vară-ta.
-Aaa da. De fapt nu uitase dar vroia sa vadă daca e atent la ce spune. A fost. Poate până la urma chiar o place.
E ciudat. Marea e la 2 km distanta și totuși daca închizi ochii poți să juri că ești intr-un cuptor. Pe jos pământul prăfuit s-a transformat in nisip, sus azurul cerului a lăsat loc unei cete călduroase care îți face scârba numai când ridici privirea, în jurul tău case mici care abia se vad de salcâmii, singurii copaci care se încăpățânează sa crească, ce formează un pâlc pentru a masca prispa pe care sunt înșiruiți membrii familiei pentru siesta. Aici se muncește mult, dar trebuie sa fi deștept și pentru a munci pentru ca altfel mori de insolație din prima zi…dis-de-dimineata până-n răsăritul soarelui și de la ora șase, șapte seara începând sunt perioadele in care țărănimea este activa…sa ieși afara oricând altcândva este sinucidere. Și trece Emil și se uita la babele ce au ieșit sub salcâm in fata porții…și babele se uita la el și se întreabă de-al cui e…și altele speculează ca și-a găsit și Teodora un băiat...și unele mustăcesc sub claia de par feminina semănată de timp intre nas și buza superioara…”cam urat maica”, gândesc unele…”lasă daca e om de omenie e bun ca s-așa bărbatul trebuie sa fie puțin mai frumos decât dracul”, gândesc unele mai indulgente. Și ajung la o răscruce de drumuri unde praful din stânga se intersectează cu praful din dreapta. Din stânga bate briza.
-Acolo e marea, spuse Teodora.
-De-aia șimți așa un vânticel pe obraz, continuă ea.
-Când eram mica fugeam repede până aici, mai ales toamna ca atunci e mai friguț, și când venea furtuna și te puneai cu fata in partea aia și te lăsai in jos nu cădeai pentru ca te ținea vântul și puteai sa închizi ochi și te imaginai intr-un bărcuța pierduta in furtuna care se lasă purtata de valurile uriașe…e o senzație unică…ar trebui s-o încerci…e ca-n romanul ala a lui Hemingway..aaa
-Bătrânul și Marea, spuse Emil sec.
-Așa, uau…de unde ști…ai citit?
-Da…și nu e roman, e povestire.
-Aaa da, spuse Teodora rușinată. Era obișnuită ca ea să-i educe pe cei din jur dar se pare ca străinul are ceva cultura. Asta era încă un motiv sa-l îndrăgească. Daca întrebai vre-un băiat de vârsta lui din sat cine e Hemingway răspunsul cel mai probabil ar fi fost “ala care face cuplu in atac cu Inzaghi la A.C Milan”
-Hai ca nenea Zaharia sta in cap pe dealul ăla. E puțin de urcat.
Deal? Un dâmb cu vre-o doi centimetri mai înalt decât restul satului care se îndepărta insa de mare. De acum s-a terminat praful și a început șoseaua și cei doi mergeau pe marginea ei. Lângă o cutie de metal pe care scria stație de autobuz și vis-à-vis de care se afla barul cu doua sortimente de bere și trei de suc stăteau trei băieți și o fata. Cunoscuți de-ai Teodorei dar acum parca nu ar fi vrut sa-i cunoască.
-Ce faci gagico? zise fata din grup
-Ce prieten mișto ti-ai tras, adaugă ea in batjocora
-Fa nasoal-o, cu mine n-ai vrut sa ieși la sosea și cu caraliu asta te plimbi pe aici de zici ca ești regina Angliei, zise unul din băieți pe care nu l-ar fi deranjat compania nocturna a Teodorei dar știa ca asta nu se va întâmpla niciodată și cum cea mai buna apărare e atacul…
-Nu e prietenul meu, ”încă”, spuse și gândi Teodora.
-Ba sunt, ai vre-o problema? șocă Emil in vocea muribunda deja cunoscuta fetei ce-l iubea.
-Pleacă frate de aici până nu-ti rup capul, spuse băiatul bronzat cu un maieu negru din plastic și cu pantaloni scurți roși rupți care se asortau de minune cu șlapi roz luați de la mama lui din simplul fapt ca el nu mai avea cu ce sa se încalțe.
Emil se apropie blând de el dând impresia ca-l bate pe umăr șmecherește și brusc îl apuca de bijuteriile de sub centura strângând cu o putere suficienta pentru ca el sa simtă durerea înfrângerii rușinoase și ca cei din jurul lui sa observe grimasele pe care le face in agonie in timp ce încerca să se elibereze. Emil nu zicea nimic și se uita cu un zâmbet psihopatic la el strângând din ce in ce mai tare.
-Lasă-l Emil nu merita.
Mana cerșetorului se slabi și băiatul in șlapi roz se îndoi de la mijloc încercând sa-și găsească din nou ritmul respiratoriu după ce fusese întrerupt pentru minute bune. Cei doi își continuară drumul spre Nea’ Zaharia lăsând in urma eterne subiecte de bârfă pentru grupul de adolescenți locali care aveau sa umfle in proporții întâmplarea pentru a găsi o versiunea cat mai plauzibila și cat mai captivanta pentru diseară când se vor întâlnii cu prietenii lor în discoteca din satul apropiat. Bineînțeles rolurile vor fi inversate pentru ca autorul povesti sa fie și eroul ci nu învinsul.
-Să te duci dracului fă zdreanț-o! strigă fata din grup după cei doi luaseră o distanta considerabila față de ei.
-Taci dracului, zise macho-ul in șlapi roz pleznind-o peste cap.
-Lasă-l să se ducă, adaugă el.
După câteva minute bune de liniște incomoda glasul a redevenit un mijloc uzitat de comunicare.
-Nu trebuia sa faci asta. Mă descurcam și singura…dar…mulțumesc.
Răspuns: nimic
-Nimeni nu mi-a mai luat apărarea până acum. Odată am ieșit cu Codrin la șosea și ne-am sărutat pentru că chiar îmi plăcea de el până sa se înhăiteze cu derbedeii aia din Basarabi și ma văzut Țata Fila și i-a zis mamei la biserica duminica ca sunt o stricată…dar sa știi cu nu e așa…și mama nu mi-a luat apărarea ci a băgat capul in pământ rușinată și a venit acasă și ia spus tatei și tata m-a bătut și a zis că sunt o curvă dar să ști că nu-i așa.
Monologul Teodorei se întrerupse înainte devreme pentru ca starea meditativa a pus stăpânire pe rațiunea ei. De ce spune ea toate astea unui om care probabil nici nu știe cum o cheamă? Pentru ca ia luat apărarea. Și? Poate doar vrea sa-și aibă voia cu mine așa cum au vrut mulți băieți înaintea lui...Nu cred…De ce? Pare atât de abătut încât plăcerile carnale sunt ultimul lucru la care se gândește…Dar la ce s-o fi gândind de fapt? Vreau sa mă placă, să-mi spună că mă adoră, să-mi facă declarații de dragoste, să se joace cu degetele prin părul meu, să-mi mângâie creștetul…revino-ți!!!! Trăiești în lumea reală, nu o să facă în veci asta…De ce? De ce? De ce? Un cuvânt ar fi de ajuns și aș fi a lui...un cuvânt…Nici un cuvânt! Cel mai probabil mâine va pleca și te va uita…e ca in povestea lui Pocahantas când John Smith o seduce prin liniștea lui și apoi o părăsește plecând pe vapor peste mări și țări doar pentru că așa vrea el și ea se sinucide...eu nu vreau să fiu Pocahantas, eu vreau să fiu Anastasia care găsește in Dmitri tot ce a vrut vre-odată și-l săruta nebunește până la epuizare și îmbătrânește alături de el, și e fericită…vreau ca el să fie Dmitri, nu John Smith, Dmitri…vreau să fie Dmitri.
-Asta e ultima casă, aici e? întrebă Emil
-Da…aici e.
-Buna ziua Tanti Florica. Nea Zaharia este?
-Teodoro tu ești maică? Pupate-aș de fată! vino încoa la mamaia să te pup.
După pupăturile de rigoare era timpul ca Emil să fie introdus in scenă.
-El este Emil.
-Pupate-as de băiat…vino sa te pup zgomotos ca la tara.
-Saru’mana.
-Ce mai faci Tanti?
-Ce sa fac copilo, cu bătrânețea ardeo-ar focu’…nu mai răzbesc cu orătăniile astea prin curte și nu știu daca s-o face și grâul anu asta că îmi zise Tata Meri că e prăpăd prin Bărăgan și apoi greu o fi de seceta asta păcătoasa să treacă Dunărea?
Și încep discuții despre când este bine să sapi porumbul, despre cât de des e bine sa plouă. Și după discuțiile introductorii la care Emil era un spectator pasiv încep conversațiile cu adevărat spumoase: despre Oprica și nevasta lui cea de-a doua cu cincisprezece ani mai tânără, despre Gogu Potroace și pasiunea lui pentru țuică de prună care l-a adus in prag de disperare și așa mai departe…și deodată.
-Futu-i sufletu-n cur! stai acolo potaia dracului arzăte-ar războiul să te arză.
-Aa era sa uit, vreau sa vorbesc cu nenea Zaharia daca poate să-i dea și lu’ tata secera puțin.
-Du-te maică că e în spate în grădină.
În spatele casei de carton verzui era grădina, măreața grădină…Un tablou de Grigorescu nu ar fi descris mai bine decât natura însăși splendoarea roadelor. Pe primul rând vinetele atârnau necăjite dar frumoase la câțiva centimetri de pământ, rupând aproape tulpina firavă ce le susținea, lângă ele ardeii și frații lor diabolici ce te îmbiau să-i guști abia așteptând să-ți atace papilele gustative cu veninul lor. În spate semețele roșii constituiau alături de vrejurile de fasole o imagine vizuală demnă de un film de Terrence Malick. Pepenii încă erau mici dar promiteau arătându-și îndrăzneț capul din trifoiul verde jumate mestecat de vacă. În spate era și via, și ce vie: șiruri întregi de araci printre care unu, doi caiși răsăriseră oferind fructele lor ca o varianta până toamna când strugurii vor câștiga detașat prim-planul. În vie un om mic dar vânjos, cu o pălărie învechită pe cap și cu un baston ce-i susținea corpul vizibil atins de rănile timpului, încerca să gonească un câine mic și maroniu de lângă el pentru a putea lucra.
-Fir-al dracului cu mumă-ta! pleacă de aici.
-Buna ziua Nene Zaharia. Am venit după seceră. Am înțeles că a vorbit tata cu mata.
-Da, da, vezi că e în magazie.
-Bine mă duc s-o iau. El e Emil.
Fata plecă și Emil rămâne singur cu Nenea Zaharia care-l măsură din cap pană-n picioare iar grimasă pe care i-o arunca îi amintește de cineva…..Nu…nu…sânge…nu.
-Hai sa trăiești tinere. Bine ai venit.
“-Bine ai venit tinere”
“-Bine v-am găsit domnule. Mă scuzați că am întârziat dar am avut ceva probleme. Știți părinții mei nu prea sunt de acord ca eu să intru în partid la o vârstă așa fragedă.”
“-Nu este nici o problemă. Ești cu noi acum. Părinții tăi au dreptul la o opinie dar asta nu înseamnă că este și cea corectă. Ți-am mai spus fiule pot oricând sa vorbesc cu ei, suntem adulți raționali, eu sunt transparent fata de lumea tocmai de acea am atâția prieteni și foarte puțini dușmani”
“-Nu este nevoie domnule, ați făcut deja multe pentru mine. Am să vorbesc eu cu ei numai că le trebuie timp să înțeleagă că asta vreau eu să fac acum.”
“-Așa te vreau băiete!curajos.Ca așa era și Marele Codreanu și l-au împușcat ca un câine dar acum ne vom ridica din nou și suflu tânăr și curajos pe care tu îl aduci în partidul nostru ne va ajuta să facem asta”
“-Stai la întâlnire în seara asta?”
‘-Da”
“-Bun, bravo, ia un loc în primul rând. Vreau să auzi ce am de zis. Într-o zi tu vei fii în locul meu și vei conduce mișcarea scoțând tara asta din mizeria rasiala ce a ajuns”
Scaune pline, fum de țigara, agitație, râsete, ciori, bozgori, săsălăi, turcaleți, bulgăroi, ura, ura, ura! Dumnezeu de sus, lumina divina, războinic, bătrân cu baston și pălărie învechita…Nea’ Zaharia…Nu…Nu Nea’ Zaharia, altfel…N…Ni…Nicador…cămăși verzi, stâlpi….ucide….
“-Fraților! Sunt Nicador Zelea Codreanu, descendent al familiei Codreanu și deși nu l-am cunoscut pe marele Corneliu știu că ar fii mândru să vă vadă pe toți aici reuniți precum o familie binecuvântată de Dumnezeu să reînviați din cenușă mișcarea legionară, noua mișcare legionară…noua dreaptă. Vă spun fraților, m-am saturat și nu mai am răbdare să coboare Bunul Dumnezeu și să măture pleava și de aceea vreau să luăm puterea divina in propriile mâini și precum Pasarea Phoenix să renaștem. Ura față de venetici ne unește, dragostea față de neamul nostru pur ne unește, dragostea față de țara noastră ne dă putere.
-Fraților! Deschideți ochii! În România există 1.400.000 de scursuri ce poarta numele generic de unguri. Îi vedem pe stradă vorbind limba lor ca și cum ar fi în Ungaria, îi vedem că pe zi ce trece devin din ce în ce mai tupeiști și își cer drepturi pe care nu ar trebui să le aibă, unde altundeva mai vedeți că minoritatea are propriu partid? Nicăieri. Unde altundeva mai întâlniți ca partidul minorităților să fie la putere guvernând o țara ce nu le aparține? Nicăieri. Nici în Iad nu conduc îngerii! Și noi! Noi nu suntem recunoscuți ca partid pentru că suntem “extremiști”. De ce? Pentru că ne iubim țara prea mult și ne-am săturat să fim duși cu preșul de guvernul nostru mitoman. Au vrut școli in limba lor, le-au avut, guvernul i le-a întins pe tava și nimeni n-a protestat. Au vrut autonomie, aproape au avut-o! E grav fraților! au avut curajul să spună că ei au fost primii pe aceste meleaguri!? Țara noastră scumpă vegheată de divinitate e otrăvită de 1.400.000 de maghiari ce dorm acum pe pământ romanesc ca și cum ar fi a lor.
-Fraților! Milioane de țigani legitimați și nelegitimați ne umplu pușcăriile. Statul cheltuiește sute de mii de euro lunar pentru a le oferi lor condiții în închisoare. În Brazilia au împușcat copiii străzii și au fost condamnați. Antonescu i-a dus l-a Bug și l-au împușcat. Și acum se spune să fim civilizați. Cum să-i limităm Le dăm metode de contracepție și le mănâncă și tot scot copiii pe bandă automată ca o linie de asamblare…”râsete”…nu râdeți!!!!!!!!!…nu e nimic amuzant…e tara noastră…și își bat joc de ea…fură, violează, omoară, ne intoxică copiii cu manelele lor, îi influențează. Îți întrebi copilul ce vrea sa fie când o să fie mare și-ți spune că vrea să fie manelist, să cânte la nunti și să scoată bani. E inacceptabil. Și noi suntem ăia răii, ăia xenofobii…da, dacă a urî pe cineva care nu merită să vadă lumina sfântului soare în fiecare zi înseamnă a fi xenofob atunci da…sunt xenofob Cu toții suntem niște xenofobi, niște mizantropi dar ascundem în noi în fiecare zi pentru a ne conforma normelor U.E…U.E, această cățea democratică care ne învață pe noi cum sa trăim.
-Fraților! Mi-e silă, mi-e scârbă și guvernului nostru nu-i pasă. Doctrina legionară nu e o schemă rece de idei. Nu s-a creat rațional ci din dragoste. Nu a fost ,cum mulți o condamnă, un sistem de gândire care apoi, prin efectul propagandei, să cucerească adepți. Doctrina noastră a fost și va fi o stare de spirit. Doar Marele Corneliu Zelea Codreanu a fost capabil să o fixeze în câteva propoziții: Credința în Dumnezeu, încrederea în misiunea noastră, dragostea dintre legionari și folosirea cântecului ca mijloc de manifestare a noii spiritualități. Învățați aceste propoziții pe de rost. Noaptea de va voi trezi sa mi le știți pentru ca astăzi începem. Azi e primul pas către putere. Cu voi noua dreapta vom fi din nou ce-am fost și toți paraziții sociali vor dispărea și România purificata va strălucii ca un astru în noaptea glorioasă a victoriei noastre.”
Aplauze, ovații…cine este acest om?….au avut dreptate părinții…..demagogie…ba nu adevăr...demagogie…adevăr…demagogie…râsete…prim-planuri pe buze perfide, cicatrici, fum de țigară, ochelari, demagogie, cine? Adevăr…mit…demagogie.
-Ești bine băiete?
-Da, mi-e doar cald. Eu nu sunt de aici și nu sunt obișnuit cu căldura .
-Da de unde ești mâncați-aș sufletu?
-Din Brașov.
-Aa, frumos acolo. am fost și eu odată acolo când eram tânăr ca acuma nu mă mai țin oasele..
-Gata am venit, asta e secera Nene Zaharie?
-Aia e copila.
-Bine…Nea Zaharia noi am plecat.
-Du-te sănătoasă fata mea, vezi să-i zici lu’ tactu că pentru asta dă o țuică.
-O să-i zic Nenea Zaharia.
-Hei băiete, vino puțin.
Palidul băiat se apropie oarecum timorat de bătrânul cocârjat cu pălăria bine trasa peste fata ascunzându-i mimica și adevăratele gânduri. Când Emil ajunse la o distanta destul de mică moșneagul îl apucă strâns de brațul drept și-i șopti la ureche astfel încât sa n-audă decât el și Dumnezeu.
-Nu știu cine ești dar știu că ai demoni, am văzut asta în privirea ta. Am văzut privirea asta pe fețele prizonierilor din război. Și sincer demonii tai sunt ultima din grijile mele zilnice dar daca îi lași s-o distrugă și pe fătuca asta așa cum se vede ca te-au distrus și pe tine atunci cimitirul satului o sa mai aibă un rezident, mă înțelegi? E o fată bună și fie te împaci cu umbrele trecutului fie îți vezi de drum. Și dacă crezi că nu sunt in stare să mă țin de promisiune te înșeli amarnic.
-Pot pleca acum? spuse Emil într-o voce total inerentă și nepăsătoare.
-Sigur. Du-te!
-Am plecat tanti, la revedere.
-La revedere copii, aveți grija să mergeți mai pe la umbra să nu va apuce căldura a mare...că așa a mers și Drinica lu’ Tocilă prin soare și s-a prăpădit în șanțu de la mare...aveți grijă mamă.
Cei doi tineri ieșiră pe poarta și Emil îi deschise ușa așteptând ca Teodora să treacă prima…”ce gest cavaleresc!”...gândi fata copleșita de emoțiile și de gândul ca aceasta relație chiar ar putea merge având in vedere ca I-a luat și apărarea, a mers cu ea deși nu era obligat, și acum I-a deschis ușa….și daca va pleca așa cum a promis că o va face..nuuu…nu vreau să facă asta…iubirea nu trebuie schilodita cu astfel de gânduri, trebuie încurajată și trebuie sa se desfășoare așa cum vor actorii ei…nu va pleca…nu-l voi lăsa....îl voi lega de căruța dacă voi fi obligată…șansa asta n-o mai las să plece.. și totuși a zis că va pleca…vai nici nu i-am zis mulțumesc când mi-a deschis poarta, o să creadă că sunt vre-o necioplita de la tara.. și daca va pleca, dar abia a venit; a zis că va pleca și poate o va face.
“-Teodoro!!! vezi de ce latră căinii aia că mi-au mâncat zilele”
“-Tăceți fir-ați ai dracilor să fiți!”
În fata porții așezat în fund pe mocirla ce înconjura băncuța de lemn de pe pârleaz stătea băiatul în toată urâțimea lui. Dărâmat și cu fata pierdută, cu picoarele însângerate, probabil de la mers, cu mâinile murdare, cu hainele și mai murdare…se ținea singur în brațe privind în pământ și inspirând milă…noaptea îl făcea să arate altfel decât avea să fie văzut ziua…avea misticism, avea enigma, de unde venit? De ce a venit aici? Crezi în karma?….să fie el zburătorul rătăcit ce a căzut în dizgrația zeilor și acum a fost aruncat pe pământ spre a fi salvat?
“-Tată?”
“-Tată?”
“-Vino repede”
Un bărbat la vre-o 50 de ani vânjos cu un păr rar și niște ochi mici și îndesați ieși din curte ținând în mâinile vânoase o furcă ruginită folosită probabil pentru a intimida prezentele nedorite din jurul casei.
“-Cine Dumnezeii măsii mai e și asta?”
“-Nu știu”
“-Mama lor de golani, fir-ați ai dracilor să fiți de pierde-vara!!!…la munca mă animalelor. Paștele mamii voastre….bai futu-ți Cristoșii mătii să-ți fut, pleacă din fata porții mele că te ia mama dracului…bă n-auzi????”
N-auzea. Se ținea în continuare în brațe în timp ce în fata porții a ieșit și o femeie cu ochelari și batic negru, obosită de viata ei încercând sa para ceva…o remineșcență a unei femei ce odată era neîntrecută la hora și acum e doar…e doar o femeie ca oricare alta…viața ei s-a dus și acum Teodora e viata ei…și el cine e?
“-Mai Vasile i-o fii rău băiatului.”
“-I-e rău pe mama dracului, e beat mort nu vezi…ba…scoală băi jigodie și du-te și dormi altundeva”.
Lovindu-l cu piciorul desculț peste cap băiatul se răsturnă cu fața la cerul înstelat…stelele erau multe în seara aceea…și ce rezervau ele…ce rezervă stelele pentru noi muritorii…speranță, compasiune, soartă, milă, omenie…nu degeaba se spune că e scris in stele...nu știi cum sa reacționezi într-o situație de genul acesta, e scris in stele cum sa se întâmple…Vasile Voicilă reacționează cu violenta fiind scârbit de faptul ca a văzut prea multe la viata lui, mai multe decât și-ar fi dorit…Maria Voicilă reacționează cu compasiunea gândindu-se daca ar fi fost copilul ei în acel șanț și lumea l-ar fii considerat bețiv…Teodora Voicilă reacționează cu fascinație crezând in soarta, în karma, în mitul lui Făt-Frumos, în tot ceea e bine și ce face viata frumoasă, nu in petele de noroi ce o urâțesc...e scris în stele pentru toți, nimic nu se întâmplă accidental…e scris în stele…stelele de pe cer.. în stele.
“-Apă, se auzi vocea presupusului bețiv…va rog apă.”
”-Vrei apă acum nenorocitule…nu mai bine îți dau niște țuică…hah?…nu-ti priește mai bine?”
“-Du-te Teodora mama și adu niște apă”
“-Nu te duci nicăieri. Stai aici!”
“-Hai măi Vasile, băiatul suferă”
Oricât de duri ar fi uni bărbați nu pot sa nu clintească atunci când aud șoaptele, vorba sau glasul femeii iubite sau odată iubite. Vasile Voicilă era etichetat în sat drept un om rău și hain…de ce? Pentru că ideile lui erau învechite și conservatorismul lui era împins la extrem, pentru nu frecventa barul din sat și locurile publice de întâlnire a bărbaților ci prefera să stea acasă și să muncească doua ore în plus pentru ca familia lui să aibă o viata mai bună. Era rău dar când venea vorba de familia lui ar fi făcut orice. Conservatorismul lui avea și părțile bune…da nu a lăsat-o pe Teodora sa meargă la facultate considerând că locul ei e acasă dar daca vre-un tânăr golan se atingea de ea sau o brusca in orice fel acel tânăr putea să-și numere zilele pe care le mai avea de trăit…avea părerea că locul unei femei este la cratiță loc pe care îl indica și nevestei sale dar dacă Maria avea nevoie de ceva făcea și pe dracu-n patru sa-l obțină și îi făcea voia aproape tot timpul, cât despre situația în care cineva i-ar fi adresat vre-un cuvânt urât soției…atunci… regula Teodorei se aplica și mai aspru. Ele doua erau slăbiciunile lui și deși tendința inițială era sa zică nu la orice sugestie până la urmă se lăsa înmuiat.
‘”-Du-te Teodoro, adu-i niște apă”
“-Băiete draga, cum te cheamă?”
“-Nu…nu știu”
“-Vasile nu cred că e beat”
“-Mda…nici eu nu mai cred asta”
“-Hai să-l lăsăm să doarmă în hambar noapte asta. Mi-e milă să-l las așa.”
“-Dar Maria ești proastă? Daca e vre-un hoț și ne fura și puținul pe care îl avem, după aia muncești tu să avem ce mânca?”
“-Da. Îmi asum acest risc. Vad bunătate în ochii lui nu va fura nimic. Te rog bărbate!”
“-Bine fie... și tu ce te bucuri așa? Ce? Crezi că e Făt-Frumos? Să nu te prind pe lângă el că nu mai ieși din casă toată viața ta…nu mai zâmbi fată…de ce zâmbești?”
-De ce zâmbești?
-Așa, mă gândeam, auzi ce ti-a zis Nenea Zaharia?
-Nimic.
-Cum adică nimic?
-Nimic.
-Nimic adică nu vrei sa-mi spui.
-Whatever.
-“Whatever”? Asta e un fel de “mă rog” nu?
Emil se opri în mijlocul uliței arse și o aplaudă in batjocură.
-Nu trebuie să faci asta. Te-am întrebat doar.
Fetei îi pali zâmbetul și lacrimile erau gata să curgă pe obrajii ei. Doar o ambiție o mai ținea să facă asta. Ambiția să-i arate orășeanului că nu este mai prejos de el și nu este țărăncuță prostuță pe care o consideră. Și ea poate să fie misterioasă, și ea poate să nu vorbească…își va cere scuze?
Asta nu s-a întâmplat. Băiatul își expunea o expresie facială parcă arătând mulțumirea pentru acest mic moment de ridiculizare care a dus la tăcerea pe care o căuta de la începutul mici incursiuni prin viata rurala dobrogeană. Se apropia de ora unul și cei doi nu ajunseră acasă. Probabil mămăliga era rece. Dar cui îi păsa. Lui Emil cu siguranță nu pentru că mâncarea nu era interesul lui numărul unu, cantitatea de alimente ingerată tinzând spre minus infinit. Și de acum nici Teodorei nu îi surâdea ideea prânzului fiind prea cufundată în gânduri despre iubire, dragoste sau cum vor poeții să-i spună. Deocamdată ea îi spune dezamăgire. Un singur gest a schimbat totul…mândria…mândria.
Liniștea ce caracteriza drumul de întoarcere îi dădu lui Emil ocazia ca principalul lui scop să nu fie evitarea fonică a monologurilor Teodorei ci observarea habitatului înconjurător. Case și pe stânga și pe dreapta, mici dărăpănate cu multe verdeața pălita în jurul lor…pe jos pământ argilos, nisip, praf și câteva broaște de pământ…în aer umiditate, țânțari cât cuprinde și muște mai multe decât ai avea nevoie vre-odată, dacă ai avut vre-odată nevoie de muște. Și totuși era frumos, era altceva…fără beton, fără BCA, fără graffiti, fără manele, fără claxoane, fără sonerii de telefoane mobile, fără ciudați. Iar briza, briza te atrăgea către emitenta ei, marea. Bătea acum în fata celor doi amintindu-le că la o aruncătura de băț e ea…cea Neagră, cea Mare. Era cald. Nici babele nu ieșiseră să crape semințe și să observe mișcarea socială a comunei, doar măgarii stăteau în soare plângându-se de mama focului că sunt singurele vietăți care trebuie să suporte pedeapsa cereasca, ei și cei doi tineri ce-și croiau drumul către casa verzuie de peste sosea unde locuia familia Voicilă. În fața barului adolescenții dobrogeni dispăruseră. Doar un moșneag mai savura o bere “Robema” în timp ce barmanul se ruga insistent de el să plătească consumația…”Stai taică că e timp”…părea să spună bătrânul consumator. Arșița îi pârlea pielea lui Emil ca și cum ar fi fost ars pe rug și totuși fata nu avea nimic…pielea ei era deja arsă până la epuizare…e ca și cum ai fi încercat să arzi focul.
-Pe unde umbli fata lu’ Dumnezeu? E două jumătate și mămăliga deja s-a răcit. Ți-am spus să nu întârzii.
-Săru’mâna mamă. Îmi pare rău.
-Of, of. Ce mă fac eu cu tine. Hai să-ti fac niște ochiuri sa mănânci și tu ceva cald.
-Nu mulțumesc, nu mi-e foame.
-Copilă, trebuie să mănânci.
-Mai târziu mamă, acum am puțină treaba în grădină.
Discuția a avut loc ca și cum Emil nu ar fi fost acolo. Și nici nu era…poate doar cu corpul. Bănuia totuși ca indispoziția Teodorei și lipsa poftei de mâncare se datora gestului său batjocoritor de pe drum. Nu avea sa facă însa nimic în aceasta situație. Avea doar sa se îndrepte către hambar, să se trântească pe sacul de paie și sa-și mai plângă puțin de milă.
-Băiete mănânci? Se auzi într-un final vocea femeii.
-Nu mulțumesc, de fapt nici nu mai stau mult, am sa plec când se face mai răcoare.
-Și mă rog unde ai să pleci?
-Contează?
Nici un răspuns. Deci nu conta.
Sacul de paie din hambar era exact cum îl lăsase, aceleași rosături de șoareci, aceeași culoare, aceeași amintire.
“-Nu e cine știe ce dar tata zice ca nu vrea sa te culcam in camera oaspeților ca să nu ne spurci căminul…auzi? Cum te cheamă pe tine?”
Cu ultimele sale puteri străinul se trânti pe sacul de paie dar nu închise ochii pentru că în fața lui voioasa ca o gaza ce se perindă continuu. Era o fată frumușică, tenul parcă puțin mai închis decât era el obișnuit dar avea trăsături de prințesă, un păr negru și frumos cum era și al lui înainte, ochi albaștri pătrunzători și niște buze subțiri și melancolice, mâine fine dar totuși vânjoase, și un corp mignon dar care exprima o oarecare putere fragilă.
“-Aici dormeam eu când eram mica și fugeam de acasă. De fapt nu fugeam de acasă, veneam doar până aici care după cum vezi e la doua palme distantă de casă dar așa îmi plăcea mie să zic…fug de acasă.. auzi la mine ce idee; îți vine să crezi?”
Și după o pauza introspectiva.
“-Apropo eu sunt Teodora, asta în caz ca nu l-ai auzit pe tata când m-a strigat; încântata de cunoștință, mă bucur că ai ales casa noastră că dacă doamne ferește cădeai în fața casei Popeștilor era vai și amar de tine…bine sunt ei mai bogați că au 20 de pogoane de pământ dar sunt oamenii dracului, așa zice și mama și tata; e unul din puținele lucruri în care cad de acord. Sunt răi și zgârciți, ca brăneni; n-am fost în Bran niciodată dar așa zice Nenea Zaharia…oricum am auzit că e frumos acolo...a zis Nenea Zaharia că o să mă ia odată cu el acolo; mâine merg pe la el, poate vii și tu…ce zici?”
Și după încă o pauza.
“-Atunci noapte bună, odihnește-te…”
“-Nu pot sa mă odihnesc, visez urât”
“-Și tu? Vai!! Eu visez că merg cu mama și cu tata la mare și ne distrăm, cântăm, eu le recit poezii, și după aia brusc se ridică un val mare, mare de tot și vine peste noi…și mama și tata fug repede, repede pe dealul Viilor și se salvează dar eu cum sunt mai mică nu pot sa fug așa repede și mă ia apa și mă înghite dar nu mor...doar plutesc și la un moment dat mă duc la fund și văd cum albastru se transforma în negru. Și din negură iese un peste urât mare de tot care începe sa mă sfâșâie bucata cu bucata. Și încep sa plâng și nimeni nu mă aude, și simt o durere gravă in piept…și după aia brusc mă trezesc transpirata toata și nu mai pot dormi pană dimineața…ce crezi ca înseamnă?”
Și după o ultimă pauză.
“-Înțeleg ești obosit. Bine, vorbim mâine.”
“-Nu voi mai fi aici mâine.”
Și acum e mâine. Și e aici.
Nu știa unde s-a dus Teodora. Daca mai e supărată pe el sau nu. Nici foame nu îi era, nici somn nu îi era dar hambarul îl aștepta la fel de primitor ca întotdeauna. Întins pe sac cu ochii in bârnele tavanului se gândea. Cum a ajuns el aici? Putea să evite acest lucru? Ce se va întâmpla cu el?
A doua zi la familia Voicilă se încheia. Și dacă până acum era cineva care părea cât de cât interesată de soarta lui acum nici măcar acea persoană nu mai există. A omorât-o…asasinul…asasinii nu plâng. Dar poate mâine dimineața va fi ca in dimineața aceasta sau in prima dimineața…prima dimineața… atunci a văzut-o prima oara așa cum trebuie; nu numai cu ochii ci și cu inima, e frumos să te trezești dimineața cu un zâmbet deasupra capului tău obosit și să-ti spună cu gura până la urechi: ”Bună dimineața!”
“-Buna dimineața somnorilă…ai dormit bine?”
“-Servus”
“-Poftim?”
“-Nimic”
“-Am văzut ca te zvârcoleai și bălmăjeai ceva dar n-am înțeles ce. Te rog să mă ierți, să nu crezi că te spionam, venisem să-ti aduc ceva de mâncare și…”
“-Stai liniștită, am coșmaruri...se întâmplă frecvent.”
“-Despre ce?”
Liniște…liniște...liniște…despre ce avea coșmaruri? Nici atunci n-a știut să-i răspundă și nici acum nu are un răspuns clar...ce se întâmplase? De unde vin coșmarurile…vin indiferent că are ochi închiși sau deschiși…ele vin…te năpădesc, te cuceresc, te domină, te distrug.
Într-un cadru de cereale și pe un fundal de croncănit de ciori Emil încerca să-și dea seama ce-i cu el. Pentru prima oară in ultima vreme încerca să se adune. Și nu reușea; dar măcar încerca. Și deodată pleoapele au cedat baricadele și s-au lăsat conștient invadate de somn, sistemul nervos și-a luat binemeritata pauza iar gândurile și-au zborul peste munți către acea zi, acea zi în viata fiecărui când trebuie să iei decizia.
Camera aproape goală…ceva lume in jur…agitație, conspirație….nemulțumiri, vei face ceva? Vei face ceva? VEI FACE CEVA?
“-Vei face ceva?”
“-De ce eu?”
“-Pentru că pe tine te place moșneagul, poți să te apropii de el mai ușor decât noi.”
“-Nu vreau să fac nimic. Daca stăm să ne gândim. El ne-a adus aici. El ne-a învățat tot ce știm”
“-Da Emil. El ne-a adus aici. El ne-a învățat tot ce știm. El ne-a învățat sa furam. El ne-a învățat sa mințim. El se folosește de noi pentru propriile beneficii. Îl vezi vorbind despre măreția noastră. Ne tot spune să avem răbdare. Până când? Când va veni rândul nostru. Cât timp el trăiește niciodată nu vom face asta. Nu crede în ce spune, în ce învață. E un demagog și tu ști asta. Ne vorbește despre cum partidul nostru se bazează pe dragostea de Dumnezeu, ne pune sa citim Biblia și el nu respectă nimic…1.Să nu ai alți Dumnezei înafara de mine…și el merge prin țară la întâlnirile pro-iudaice, pro-musulmanice și spune că merge acolo doar pentru obține bani, să se facă frate cu dracu pentru binele nostru. Mă lași? Dacă a intrat în sinagoga sau moschee deja are alți Dumnezei…2. Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești…și el? La el în birou e o sculptura cu Zelea Codreanu în ipostaza Domnului Iisus crucificat..3. Să nu iei în deșert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele Lui…tot timpul când înjură înjură de Cristoși și Dumnezei și nici măcar odată nu-și face o cruce măcar după aceste insulte spunând un Doamne Iartă-mă... 4. Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești…hai să fim serioși, știm cu toți când își face el “munca” cea de toate zilele…..5. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara, pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău…iar el în discursurile lui zice ca părinții nu știu și nu au văzut calea ce ni s-a arătat și nu merită nici un pic de simpatie și că atunci când vom ajunge la putere ei vor cădea primii…6.Sa nu ucizi…știm câte crime a comis pentru a ajunge pe poziția unde este acum….7.Sa nu preacurvești…no comment, cum crezi că intra fete în partidul nostru…8.Să nu furi…de unde are toate casele și mașinile alea scumpe când el spune că toate veniturile le bagă in fondul partidului….9. Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău…ai ideea câți din oameni noștri, oameni buni, sunt la pușcărie pentru că el i-a turnat să-și salveze pielea?…10. Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău…nu numai ca a poftit dar a și luat și asta tu ști mai bine decât noi toți ca este mai mult decât adevărat. A încălcat tot ce e mai sfânt. Când noi vom ajunge la putere vom respecta aceste porunci. Nu vom fi ca el. De aceea vrem ca tu să faci ceva in privința asta. Să-i iei locul ,tu ne poți conduce. Tu vei fi liderul nostru, ție ne vom supune…în tine are încredere, îți va fi cel mai ușor.”
Așa era. Emil îl știa ce-l mai bine pe Nea’ Nicador și putea oricând sa-l elimine de la putere. Așa era. Nea’ Nicador încălcase toate cele zece porunci prin acțiunile sale deși învățătura lui era alta. Da. Trebuia sa facă ceva in privința asta. Dar ce?
“-Sâmbăta viitoare, după întâlnire, când te duci in biroul lui sa scrieți eseurile pentru ziarul partidului îi amintești că ai nevoie de bani să cumperi chitara ca să scrii imnul…bineînțeles că nu va merge cu tine la seif ci te va lăsa sa aștepți in birou până când el va merge la seif să-ti aducă banii. Vezi că in sertarul din dreapta biroului in agenda lui, la pagina 37 există o cheie Ia cheia și deschide dulăpiorul de sub drapelul României, acolo găsești pistolul lui. Îl iei; și gata…când vine vom avea un nou lider…Emil Stoica va duce Noua Dreapta în parlament, la guvernare și la puterea absoluta.”
“-Nu știu ce sa zic. după aia ce se va întâmpla?”
“-Îți aranjam noi să pleci pentru câteva luni până se liniștesc lucurile. Am vorbit deja cu un cunoscut ce lucrează in port. Te vei întâlni cu el în Valul lui Traian..”
“-Unde?”
“-Valul lui Traian, e o localitate la sosea, la vre-o 2 km de Constanța.. ăsta te va duce în port unde te pune pe un vapor spre Varna. Aștepți acolo până îți dam noi semn ca e sigur sa te întorci. Acolo o să ai casă, masă, acoperire, tot. Și când te întorci ne vom începe marșul către putere.”
“-Și cum îl cheamă pe ăsta?”
“-Nu-i treaba ta.”
“-Ba e. Vreau să știu. De unde știu eu că nu vreți să mă faceți țap ispășitor ca să ajungeți voi unde trebuie.”
“-Nu fii prost! De când ne știm noi hah? Cum îndrăznești să-mi insulți loialitatea fată de tine? Tu ești liderul nostru și crezi că vreau să te dau la o parte? Nu cunosc pe nimeni mai versatil decât pe tine…vorbesc în numele tuturor când îți jur credință…Nu fii bou? Fii bărbat!”
“-Vreau să știu cum îl cheamă te rog..”
“-Costică îl cheamă…și te va aștepta acolo”
“-În Valul lui Traian?”
“-Da”
“-Deci te bagi? Sau vei sta și te vei uita cum Nea’ Nicador va rupe aripile visului nostru. Vei face ceva?”
Haaaaaaaaaaaaaaaaaaaah…doar un vis urât, sau poate o amintire urâtă; tot în hambar, tot sub soarele arzător, dar parcă nu e la fel, deși totul în jur pare la fel ceva…Da! VOI FACE CEVA!
Desculț băiatul ieși afara pe pământul încins și se îndrepta glonț spre camera Teodorei Amurgul pusese stăpânire pe sat; soarele aproape murise și în curtea familiei Voicilă un băiat firav în picioarele goale, cu un tricou jerpelit și pantaloni suflecați fugea, mânat parcă de la spate de o forță nemaivăzuta, către partea laterala a casei, către un geam curat și inocent dincolo de care se afla o creatura la fel de curata și inocentă.
Vru să dea buzna înăuntru să o trezească dar imaginea ce i se înfățișa prin sticla fu mult mai prețioasă. Câteva minute a stat băiatul acolo admirând ceea ce se pare că devenea încetul cu încetul dragostea lui deși nimic din ce a făcut el nu a lăsat să se înțeleagă un asemenea fapt…uneori așa e dragostea, o privire e de ajuns, să ardă poeziile de dragoste, canțonetele de sub balcon…să se dezbrace toți de falsa pudoare și ipocrizia romantismului neomodernist și să fie goi în fata sentimentelor…un “te iubesc” e de ajuns. Și o mai admira în timp ce minutele se scurgeau în defavoarea clipelor de dragoste ce ar fi putut fi. Dacă aceasta scenă ar fi fost un film geamul s-ar fi aburit fie de frigul sufletului lui Emil fie de căldura emanată de prințesa câmpului; ea ar fi fost aspirația divinității, dragostea ce nimeni n-a avut-o, inocenta unui inorog înjunghiat din spate ce plânge cu lacrimi de cristal…iar el…el ar fi stat și ar fi privit-o ore în șir în timp ce un pian melancolic i-ar fi cântat iubirea nedezvăluită...și ar fi cântat pianul intr-un ritm lent până s-ar fii pierdut în fundalul emoțional al personajului principal…el ar fi căzut sfâșiat de durerea iubirii iar ea s-ar fi trezit brusc din somnul afrodiziac, ar fi ieșit cu ochi intre-deschiși în curte, l-ar fi văzut cocârjat undeva sub geamul ei implodând de durere, l-ar fi cuprinse in brațele-i firave și l-ar fi întrebat ce s-a întâmplat, el i-ar fi confesat iubire, ea ar fi plâns și ar fi trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Dar nu e un film!…e realitate…totul se va întâmpla organic pentru ca așa e viața…romantismul a dat ștafeta pragmatismului. În aceasta idee își lua inima-n dinți și intra violent pe ușa fetei speriind toate visele din trupul ei secat de căldura și de dor.
-Hai cu mine! spuse el scurt.
-Unde?
-Du-mă unde vrei tu numai vino! Îmi pare rău pentru gestul meu de mai devreme…du-mă de aici… du-mă la….mare…
Ochi fetei luară foc...la mare...acolo unde-l va săruta…of tu Cătălina a sudului, Luceafărul ti sa arătat.
-Haide! Până nu se întuneca de tot.
-Să mergem.
Și s-a produs magia tinereții. Emil o luă de mână pe Teodora și o indemna parcă să fugă împreună cu el intr-o feerie arzătoare. Inima Teodorei aproape sări din piept datorita unui gest simplu dar atât de pur. Sângele ei curgea acum mai repede ca oricând pompând culoarea roșiatică și in cele mai îndepărtate periferii ale corpului. Și el simțea la fel dar parcă reușea sa disimuleze mai bine plăcerea ce-i survenea atingerii unei piei moi de domnita după atâta amar de vreme de ura și hâtră. Acum erau doar ei doi iar cuvintele erau de prisos. Plutiră parcă peste gardul din spatele casei, prin grădina familiei Voicilă încurcând trifoiul plantat acolo…dar cui îi păsa? Nici Teodora nu mai vorbea nici Emil nu-și mai punea in funcțiune spiritul sau observativ. Casele erau la fel, peisajul numai era unic, era un decor de o piesă de teatru unde dragostea juca rolul principal. Și ieșeau din sat fuga spre mare…și câmpia era întinsă și vasta de un galben notoriu…dar cui îi păsa?…și cerul trecea printr-o perioadă de albastru cerneală înainte ca soarele să-și spună ultimul cuvânt pe ziua de azi…dar cui îi păsa?….și briza mării răcorea fruntea celor doi și îi chema pe tineri să vină la sursă, să se privească, să se sărute, să se iubească. ”Acesta e momentul pe care l-am așteptat toata viața”, gândea Teodora; “Vino cu mine, am să-ti spun totul, am suferit destul, vreau să te iubesc” gândea Emil. Purtați de adrenalina momentului, îmbătați de aerul cu gust sărat ce le umplea nările și gurile, mânați de același sentiment, mersul era o fugă, fuga era un zbor, zborul era o magie, magie ce le dădea aripi. Acum nu vorbeau deloc deși ar fi putut, ar fi ruinat momentul, drumul inițiatic al iubirii sporadice între două persoane ce nu știu aproape nimic unul despre celalalt și ce nu aveau nimic în comun acum câteva ore; nici măcar nu s-au privit în ochi până acum pentru că nici cea mai mică intenție de iubire nu se licărise în ochi nici-unuia: Emil era prins în trecut iar Teodora mai mult visa cu ochi deschiși nefiind sigură de ce sentimente o încearcă. Dar acum se priveau; și lumea se învârtea și ochii negrii de țigan ai omului de munte străfulgerau ochii albaștri ai prințesei vastului câmp auriu. Și deasa verzuie se transforma în iarba rara gălbuie care la rândul ei se transforma în mici pietricele ce se transformau, încetul cu încetul, în nisip. Nisipul , ce nu este altceva decât o adunătura de pietricele de mărime nanometrică dar care încântă tălpile miilor de oameni prin finețea lui. Acum încânta tălpile doar a doi oameni, singurii oameni ce contau. Erau acolo…deja?…iat-o! Marea; nu e neagră, e albastră, ba e verzuie…cui îi pasă? Ajunși pe plaja pustie pe un semi-întuneric Emil o lua în brațele-i firave pe Teodora și deși puterile îi erau limitate o cără până pe malul mări așezând-o la limita dintre apa și pământ. Valurile timide îi udau picioarele iar senzația asta aproape îl dobora de plăcere. O plăcere orgasmică ce nu putea fi concepută în alt fel. Intră până la glezne și amintirile de vremurile apuse îi reveneau. Ãsta era primul lucru ce-l făcea când venea cu părinții la mare…și acum.. acum dragostea părinteasca a fost înlocuită cu dragostea naivă, dragostea lui.
Marea era liniștită in acea seară și părea să le spună celor doi că aici e sfârșitul lumii. Aici trebuiau să ajungă pentru a face ce au așteptat toată viața să facă: să se dezbrace de prejudecăți și să rămână goi emoțional unul în fața celuilalt…fără secrete, fără disimulări, tot ce e mai simplu mai lumea să iasă la iveală. ”-Dați-mi mie toate păcatele, toate gândurile negre și complexe, toate regretele; dați-mi mie tot ce aveți mai rău să-l scufund și să-l fac pierdut”, părea să spună bătrâna și galeșa doamnă. Jumătatea pământeasca a peisajului marin părea să-i invite pe cei doi să ia loc precum o gazdă politicoasă își invită respectuos musafirii să ocupe un loc în cele mai bune și mai confortabile scaune pe care le are. Întunericul începea, din ce în ce mai evident, să-și pună amprenta dar cei doi încă se vedeau bine De doua zile de când se știau niciodată nu s-au văzut așa bine, lumina și arșița îi orbise dar acum întunecarea îi scotea la iveală: ea cu corpul fragil, ochii de culoarea cerului și păr de culoarea smoalei iar el tot slab și firav precum un martir, cu un chip ce părea să fi văzut toate tragediile lumi și cu negrul din el ce ieșise la suprafață în podoaba capilară și în cele doua orbite scobite pe fața gălbuie arsă acum de soare. Liniștea caracteriza momentul și invitația nisipului fu onorată. Călătoria se terminase, cei doi se așezară unul in brațele celuilalt pe pătura de siliciu.
Și apoi liniște, aceea liniște stânjenitoare în care nimeni nu zice nimic. Așteptaseră poate toată viața să ajungă aici și acum continuarea parcă le scăpa precum un artist într-o criză creativă. Atunci când doi îndrăgostiți se “întâlnesc” pentru prima oara e foarte ciudat pentru că e prima oara când sunt singuri fără prieteni și nu știu cum să înceapă discuția, cum să procedeze pentru a nu ofensa pe celălalt, ce să zică sau să facă pentru ca cel de lângă ei să se simtă cât mai bine. Până la urmă , în astfel de situații, unul din parteneri își dă seama de penibilitatea și chiar ilaritatea situației și face o mișcare. De obicei această persoană este jumătatea feminină. Și apoi o mică discuție despre vreme sau despre școală, o glumiță două și abia apoi totul vine cât de cât natural; secretul e să fii relaxat ,secret ce multă lume îl știe dar nu reușește să-l pună în practică. Și în cazul celor doi fata fu cea ce sparse gheața.
-Ce frumoasă e marea la apus de soare.
-Da.
-Știi Emil, acum că m-ai adus aici știu că simți ceva și as vrea să rostești mai multe cuvinte decât cele monosilabice cu care m-ai obișnuit.
-Ce ai vrea să-ti spun?
-Orice.
-Ca de exemplu?
-Orice, mă doare liniștea ta mohorâtă, vreau cuvinte, vreau propoziții, vreau fraze.
-Crede-mă că ar fi atâtea de spus, și as vrea să-ti spun multe dar nu știu de unde să încep…hai mai bine să-ti cânt ceva...vrei.
-Da! spuse Teodora cu ochii împânziți aproape de lacrimi de bucurie…”unde ai fost toată viața mea?”, gândea ea.
“Dormi liniștită sub raze
De soare ce-ti mângâie părul
Căci toata viata am să te caut
În roua ce-mi năruie trupul
Unde te-ascunzi iubire
Într-o pădure de câmpie
Munții trecut-ai să te aflu
S-ating pielea ta ar fi prea sacru”
Și iată că sărutul a venit natural, firesc. Parcă acel cântec șoptit la urechea Teodorei încă mai se făcea auzit transformându-se în coloana sonora a celui mai important film de dragoste din viata lor. Pielea, ochii, buzele și părul; trupurile se contopeau unul cu altul și cu natura. Soarele murise dar dragostea abia se născuse. Se spune că dragostea și crima nu vor putea fi niciodată exprimate în cuvinte și așa este. Dacă crima e ceva prea atroce dragostea e prea pură și inocentă pentru a fi mânjită de cuvinte inutile. Da…dormi liniștită sub raze Teodora…Emil a trecut munții să te afle. Și acum că noaptea a venit iubirea se simte ca la ea acasă…serenitate….melancolie…suicid amoros…ce simt doi îndrăgostiți in momentul unirii lor sufletești nu va putea fi transpus niciodată nici de cel mai iscusit scriitor. Și această lege universal valabilă se aplica și îndrăgostiților de pe malul Mării Negre.
Stăteau Emil și Teodora întinși pe plaja întunecată .El cu o expresie ce găsise liniștea sufletească, ea tremurând din cap până-n picioare ca după cea mai intensă experiență cosmica simțită vre-odată. Ochi nu și-i închideau pentru era timpul…era timpul pentru vorbe…acum cuvintele își aveau rostul.
-Ce frig îmi este. Spuse Teodora după câteva minute magice de liniște sperând să fie luată-n brațe. Îi reuși. Emil o cuprinse în brațele lui scheletice care acum erau cele mai iubitoare din lume.
-Emil? mai adăugă ea
-Da.
-De ce ești așa trist?
-Of!...mda…presupun că trebuia să vină și întrebarea asta. N-am fost întotdeauna așa, când eram mic râdeam într-una, în orice poza de-a mea din copilărie apar cu un rânjet tâmp. Și în adolescență am fost vesel dar apoi…nu știu, mi-am complicat singur viata…sunt tânăr dar am văzut destule la viața mea, lucruri pe care m-am încăpățânat să le vad și nu au avut asupra mea rezultatul scontat. Îmi pare rău că m-ai cunoscut acum pe final…
-Pe final? Ce vrei să zici?
-Vezi tu…of...cum să-ti spun…
-Oricum.
-Teodora eu…
Și următoarele fraze ce ar fi ieșit din gura băiatului ar fi fost următoarele:
“-Teodora eu…eu am ucis un om…am ucis un om fără să mă gândesc la consecințe. Am fost influențat, am fost slab și iată am ajuns aici din hazard. Vezi tu, după ce am terminat liceul am intrat la facultatea de drept din Brașov unde am avut un profesor care în secret conducea organizația Noua Dreaptă. O organizație care își propunea să reînvie mișcarea legionară. Pe om îl chema Nicolae Udățeanu dar și-a schimbat numele în Nicador Zelea Codreanu în memoria lui Corneliu Zelea Codreanu, conducătorul mișcării legionare. Ma ademenit, mi-a spus că am potențial și ma invitat să mă duc la una din întâlnirile lor să văd dacă mi-ar plăcea să fac parte din așa ceva. Am spus sigur și deși părinții mei mi-au interzis pentru că știau ce se poate întâmpla m-am dus și ma fascinat ce am văzut acolo, ideile pe care eu le creionasem de ceva timp în capul meu prindeau viu grai în acea sală prin acest om pleșuv și bătrân ce semăna izbitor cu Nentu’ Zaharia. Am început să mă implic tot mai tare în administrația partidului momit de laudele lui Codreanu și de telul de a ajunge partidul guvernant. Cu cat trecea timpul și cu cat părinții mei îmi interziceau tot mai tare cu cat eram din ce în ce mai implicat. Tot cu timpul am făcut cunostintă cu alți tineri ca mine ce împărtășeau aceleași idei ca și mine și pe care îi credeam prietenii mei. Devenisem o putere locală destul de puternica iar mitingurile pe care le organizam atrăgeau tot mai mult tineret și materie cenușie. Dar am aflat și lucruri pe care n-as fi vrut și care trebuiau să-mi deschidă ochii dar n-au făcut-o. Am aflat că Nicador, deși spunea că partidul e organizație non-profit, folosea cotizația noastră pentru propriile afaceri iar ziarul său propagandist “Epifania” nu era altceva decât un mijloc de spălat bani. N-am vrut să dau crezare deși vedeam în jurul meu multa minciună și foarte mult demagogism. Și într-o seară așa zișii mei prieteni m-au convins că trebuie să-l elimin pe Nea’ Nicador. Mi-au băgat în cap tot felul de iluzii că eu îi voi lua locul și voi duce partidul la putere, că trebuie să acționez ca un adevărat lider ce sunt și tot felul de lucruri de genul acesta. Mi-au spus că după ce fapta va fi consumata trebuie să dispar o vreme din Brașov și să fug în Bulgaria printr-un om de legătură ce mă va aștepta în “Valul lui Traian”…și așa am ajuns aici la tine. Așa ca…într-o seara…după o ședință ce a cuprins un discurs la fel de pasional și de emoționant ca și primul pe care l-am auzit, l-am chemat în birou sub pretextul că vreau să-i arat ce eseuri am mai scris pentru “Epifania” spre a-și da cu părerea. Moșneagul având încredere deplină în mine a acceptat. Chiar aveam un eseu pe care îl scrisesem deci nimic nu era de bănuit. Nu i-am vorbit deloc, i-am întins doar foaia și l-am lăsat să citească. După ce a terminat am rostit singurele cuvinte în seara aceea: „de asemenea o să am nevoie de 700 de lei să-mi cumpăr chitara pentru a compune imnul partidului”. După ce a plecat să ia bani din seif am căutat în sertarul lui din dreapta, în agendă, la pagina 37 unde am găsit o cheie cu care am deschis dulăpiorul de sub drapelul României. Totul s-a întâmplat așa repede că nu am avut timp să mă gândesc la nimic, doar privirea dezaprobantă a mamei mai apărea dar prea fadă pentru a avea vre-un efect asupra acțiunilor mele. Și când a reintrat în birou a fost gata; nu a fost nimic spectaculos, nimic șocant, nimic traumatic; nu e cum vezi in filme cu discursuri necrologice înainte de ultima clipă, cu țipete, cu regrete, fără cuvinte de mântuire rostite cu sânge la gură în timp pe jos ar fi zăcut de agonia glontelui. Nici un discurs apoteotic sau un râs sinistru…nimic…pac…și gata…am ucis un om.
După am fugit de acolo cât am putut de repede acasă unde părinții mei luau cina. M-au văzut speriat și m-au întrebat ce am pățit. N-am putut să le ascund așa ceva și le-am spus, cuprins de teamă, adevărul Inițial s-au speriat dar apoi s-au înfuriat; mi-o făcusem cu mana mea și aveau dreptate în toate criticile pe care mi le aduceau. Și apoi…of….și apoi tata m-a dat afară din casă cu lacrimi in ochi iar mama a fost de partea lui…măcar nu au chemat politia…..și nu mi-am luat nimic, nici o haină, nimic, am plecat spre gară și nu m-am uitat înapoi pentru că portretul părinților mei îndurerați și mistuiți de durere ar fi fost prea mult…și am plecat…m-am urcat în tren iar pe drum am vrut să dorm dar apoi m-a cuprins altă dorință și mai aprigă: dorința de suicid, sute și mii de scenarii care se terminau cu mine aruncându-mă sub tren îmi veneau in cap…am avut vre-o 5-6 tentative când am ajuns până la marginea vagonului uitându-mă spre miile de pietricele ce se scurgeau în fata ochilor mei…eram cu un pas in groapa dar apoi mi-am amintit de Costică, omul ce trebuia să mă aștepte în Valul lui Traian și să mă duca in port. Deși eram din ce în ce mai sigur că acest Costică nu există am sperat până-n ultima clipă.
Lihnit și însetat m-am dat jos în gară din Valul lui Traian unde nu era decât un câine mort, un bețiv aproape mort și un paznic viu. I-am cerut paznicului o tigare deși nu fumez, mi-a dat, am tras-o pe toată în piept odată. Asta mi-a pus capac și ma adus în starea pe care ai văzut-o și tu. Nu mâncasem, nu băusem, nu mă odihnisem și acum fumasem; eram pe jumătate mort. Am stat în gară patru ore in speranța că va apărea Costică, dar nimeni…pe paznic îl chema Marin, pe bețiv am auzit că l-ar chema Gheorghe iar pe câine cel mai probabil în timpul vieții l-a chemat Grivei. După patru ore m-am hotărât în mintea mea confuza și irațională că pot ajunge în portul Constanta pe jos că doar erau doar doi kilometri de mers. Dar bateriile îmi muriseră și n-am reușit să ajung decât până-n sat. Acolo m-am prăbușit în fata unei porți, am auzit lătrături de câine, strigăte, am simțit înghiontiri si apoi te-am văzut: erai la fel de frumoasă precum ești acum, deși eram ca o fantoma te-am văzut clar: erai Venus din Milo, erai Afrodita, erai muza muzelor, erai perfectă. Te-am iubit din prima clipă de când te-am văzut și as fi vrut sa mor și când Dumnezeu m-ar fi întrebat daca am ceva regrete din viata mea pământească as fi spus NU pentru că toate nenorocirile și faptele nesăbuite pe care le-am făcut m-au dus până în acel moment, acel punct culminant, în care te-am văzut. Și asta mi-a fost de ajuns…te-am văzut...te-am iubit...te-am divinizat…puteam să mor.”
Dar nimic din toate acestea nu a grăit băiatul pentru că gura’i fu astupată de gura fetei ce nu se sătura de mierea și pelinul ce curgeau din răsuflarea lui. Nici măcar nu a așteptat răspunsul la întrebarea pe care ea a adresat-o; trebuia să-l sărute. Și apoi încă un sărut, și încă unul, și încă unul și iată, iată cum luna își trimite razele albe asupra celor doi…uniți…două trupuri…un trup…două suflete…un suflet…două inimi…o inimă. Și apoi după alte momente de liniște magica ea îi șoptii.
-Știu că ai vrut să-mi spui tot ce te frământa și apreciez din tot sufletul meu că ai vrut să te deschizi în fata mea deși poate nu ar fi fost momentul cel mai potrivit. Îmi dau seama că poate sunt prea insistentă iar dacă tu nu vrei nu trebui să-mi spui nimic, nu trebuie să ai nici o obligație fată de mine. Nu vreau să stric totul, eu vreau…eu vreau sa fiu cu tine…te iubesc!…și inima mea nătânga te va iubi până vei ajunge bătrân și te vei hrăni prin tuburi…nici un cuvânt ce nu vrei să iasă nu trebuie să iasă…sunt a ta…și vreau ca și tu să fi al meu…te iubesc, te iubesc, te iubesc!!!!!!!
-Și eu te iubesc micuța mea.
Și astfel nu-i mai spuse nimica. Toata istorisirea ce urma să iasă din gura fu astupată de buzele ei iar locul ei ieșiră cuvintele: ”Și eu te iubesc micuța mea”. ”E mai bine așa”, gândi el…nu are rost s-o implic în toata mizeria asta…am rănit destui oameni…totul se oprește la mine, nimeni altcineva nu mai trebuie să sufere. E cel mai bine așa.
Luna avea și ea sa aibă aceeași soarta pe care soarele a avut-o acum câteva ore dar nu încă. Noaptea încă nu se terminase, un plan nedestăinuit se crease în mintea celor doi…să privească răsăritul. Ceva mai romantic de atât nu și-ar fi dorit fata, nici măcar nu mai vroia să afle cauza suferinței lui Emil…îi spusese că o iubește, ar fi putut să moara atunci și nu ar fi regretat. Va afla ea totul…va afla pentru că lângă ea este un băiat care o iubește și pe care îl iubește...e cea mai frumoasă senzație când ești îndrăgostit, uni spun că nu o simți cu adevărat decât o dată în viață, alții mai cinici spun că dragostea o simți odată la cinci minute și trece după câteva secunde…indiferent care ar fi trăsăturile ei e ceva unic întotdeauna va fi. Nu există persoane pe Pământ care să nu fi fost îndrăgostite măcar o dată: unora li se oprește inima din momentul în care își văd viitoarea pereche și timpul parcă stă in loc…lumina cade pe fata celeilate persoane exact la fel, în jurul tău nu mai exista altcineva, totul se oprește…alții își ignoră sentimentele inițial dar apoi cad pradă atât de ușor încât dacă ea sau el se ridică de pe canapea să meargă până la toaleta încep imediat să plângă gândindu-se la cat de îngrozitor ar fi dacă s-a ridica și ar pleca pentru totdeauna din viața lor…nu e greu să te îndrăgostești, se întâmplă pur și simplu…n-a fost greu pentru Teodora ce face parte din prima categorie, n-a fost greu pentru Emil ce face parte din a doua…nu e greu, e magic. Persoana de lângă tine îți poate oferi paradisul și tu la rându-ți poți construi pentru ea un Eden…dragostea…cei care vor să pară interesanți spun că e o prostie sentimentală dar cum ai numi acea senzație similara cu senzația de foame pe care o ai când persoana îndrăgită nu e lângă tine? Cum ai numi acea senzație euforică pe care o ai când e lângă tine? Cum ai numi dorința arzătoare de a te arunca de pe o clădire iar în cădere sa strigi cât te țin plămânii TE IUBESC!!!!!!? Cum ai numi forța care te împiedică de la moarte atunci când aterizezi? Răspunsul e unul singur: o numești dragoste, iubire, amor.
Și totuși după toata magia ce-l înconjurase Emil tot simțea o vină și vroia să-i spună…dar cum să-i spună?
-Teodora eu chiar vreau să-ti spun dar mi-e frică. As vrea să-ti spun tot, nu vreau ca intre noi să existe secrete, trebuie să știi dar…mi-e greu…nu știu…îmi vine să plâng și să râd in același timp….
Și din nou istorisirea ce avea sa iasă fu sigilată cu un sărut.
-Nu trebuie să-mi spui nimic, eu te iubesc și dacă tu mă iubești atât vreau să știu.
-Bineînțeles că te iubesc dar…
Și un alt sigil.
-Știu că vrei să-mi spui și știu că ti-e frica că dacă îmi vei spune vraja se va rupe, știu că ti-e greu, oi fi de la țară dar nu sunt proastă. Uită-te la mine, eu te iubesc și când momentul va fi potrivit îmi vei spune…și indiferent ce este nu va schimba cu nimic sentimentele mele față de tine. Ești prințul meu, ești inorogul meu, iar eu sunt copila ce-și va tine mâna deasupra capului tău și te va proteja, eu sunt copila ce te va acoperi cu iubire și nimeni în lumea asta nu-ți va face rău…inorogul meu…poți să dormi liniștit, ți-ai găsit copila.
Și apoi brusc un mit a fost frânt…băieții nu plâng niciodată? FALS! Precum inorogul Emil își odihni capul în poala ei iar plânsul ce a mocnit poate ani de zile ieși la suprafață și se împrăștie pe obrajii lui palizi și pe sânul ei galeș.
-Îți mulțumesc, spuse el.
-Viata mea îți mulțumește Emil, răspunse ea, ai făcut-o întreagă.
Și iată soarele se zbătea acum să revină la putere după ce câmpurile pârjolite fuseseră cucerite de luna și-a ei ceață. Lumina dimineții începea să îi dea culoare mării agitate care acum mai mult ca niciodată lovea cu putere malurile de nisip…lovituri de fericire, lovituri de mânie? Cu marea nu vei știi niciodată, nu știi niciodată de partea cui e…de aceea e atât de perfidă…de aceea ne place; Marea te cheamă la ea…uni cred că marea îți șoptește dacă îți pui o cochilie de melc la ureche…nu-ti spune nimic…dar te îmbie, te amăgește, te cheamă la ea, te invita să o privești, dar nu îți dă soluții pentru problemele tale din viată…pe cei doi îndrăgostiți i-a chemat, ia îmbiat, au privit-o, dar nu le-a dat soluția, doar le-a creat atmosfera pentru noul drum la care s-au angajat…”să vă fie de bine”, pare să zică.
Soarele era acum unde îi era locul: pe piedestalul de raze luminând viețile celor doi.
-Hai să mergem până nu se trezesc părinții mei.
-Hai să mergem…și totuși totul nu fusese spus…Emil o prinse de mână, îi sărută ușor încheietura și..
-Teodora?
-Da.
-Ești atât de frumoasă!
Roșeala de pe fața fetei era atât de evidenta încât nici un epitet care să descrie cuvântul roșu nu ar fi mai potrivit decât roșu însuși.
Și iată și momentul magic pe care orice început de relație ți-l oferă: strângerea de mână…nici prea tare, nici prea moale, mâna ta în mâna ei…mâna ta în mâna lui…și ești gata…poți ieși în lume cu jumătatea de mâna și poți spune: ”iată, viața mea o țin intre degete, destinul meu este cel pe care, cu o veriga slaba de carne și oase, eu îl țin și vi-l arat vouă. Priviți!”
Și ce poate oare strica magia acestui moment...boemii ar spune nimic…scepticii ar spune moartea…Emil ar spune “secretele”…dar poate…poate secretul ăsta va muri și poate…va trăi fericit până la adânci bătrâneți….amăgiri de îndrăgostiți dar în astfel de momente ce alte cuvinte s-ar potrivi…poate dragostea să te inspire, să spui sau să gândești și altceva decât dragoste?
-Într-o zi o va veni o ploaie și va spăla toate mizeriile din lumea asta și va rămâne numai frumusețea și iubirea și noi doi vom trai așa cum trebuie. Dacă vrei putem trăi aici sau putem merge oriunde. Putem pleca unde vrei tu, înafară de Brașov…dar oricum acolo e foarte frig și nu ți-ar plăcea…putem trăi in capitala și în fiecare după amiază să ne plimbam cu barca prin Cișmigiu, putem trăi în Timișoara; să fim cosmpoliți și să mergem la operă și spectacole de caritate…ce dracu, putem trăi și în Bârlad și să ne drogam până leșinăm pe faianța din baie, cât timp sunt cu tine nu-mi pasă ce facem sau unde suntem…important e că suntem.
-Hai nu mai vorbi așa…nu trebuie să mergem unde vreau eu, mergem unde vrem amândoi…putem merge in Constanța, mie-mi place foarte mult acolo…când eram mica mergeam cu mami și tati acolo și-mi cumpărau înghețată…mie-mi plăcea cea de ciocolata dar mama întotdeauna îmi lua de căpșuni că zicea că era mai sănătoasa…eh…știi cum e….ce e?…de ce zâmbești?
-Nu-mi vine să cred că nu te-am văzut înainte.
-Ei cum nu m-ai văzut?
-Nu te-am văzut…vorbeai și vorbeai iar mintea mea era altundeva…am fost un prost iar ceața din ochii mei nu m-a lăsat să te văd…dar acum te văd…te văd…
“Ce frumos vorbește”, gândii Teodora…”mi-am găsit dragostea și nu-mi pasă ce gândesc ceilalți, e timpul ca și eu să fiu fericita și să las fericirea celorlalți pe locul doi…e timpul meu…el va avea grija de mine și eu voi face tot ce-mi stă în putință să am grija de el…ca Adam și Eva, ca Tristan și Isolda, ca Johnny Cash și June Carter…vom fi împreună…a venit timpul meu să iubesc”
-Hei! Uite! Deja am ajuns…zici că am zburat, spuse fata. Hai înăuntru…să le spunem părinților mei.
-Te rog…încă nu. Nu ar fii corect față de tine.
-Ce vrei să spui?
-Nu ți-am spus totul despre mine și nu vreau să…
-Ți-am mai spus că….
-Nu, nu, nu…ascultă-mă te rog. Știi că te iubesc…de fapt sper că știi…și nu sunt împăcat până nu vei știi tot…am vrut să-ti spun dar n-am putut și te ador pentru că m-ai lăsat să-mi găsesc propriul ritm și curaj. Și până nu vei știi tot as prefera să fie secretul nostru. După ce vei știi vei hotărî daca mai vrei sau nu.
-Cum să nu mai vreau? Ți-am mai spus; orice ar fi…
-Ssssssss…un sărut de data asta din partea lui pecetuii și aceasta conversație.
-Bine, spuse ea. Am încredere în tine.
-Îți mulțumesc.
-Pe unde ați fost tuguliilor? spuse doamna Voicilă de pe prispa legând cu graba o legătura de leuștean.
-Prin sat. Răspunse fata. I-am mai arătat pe aicea.
-Aham…toata noaptea?
-Aaa…
Trecuse toata noaptea. Nu mai lipsise niciodată toata noaptea…
-Hai lasă. Hai să mănânci.
Nu putea să stea supărată pe fiica ei. Unicul ei copil. A fost cuminte toata viața, nu a avut probleme cu ea și uneori a reacționat mult mai bine decât ea în situațiile de criza apărute în familie…era odorul…era comoara…era tot ce avea mai scump și după ce ea și soțul ei au privat-o de educație…au privat-o de distracție…au privat-o de viata, acum era timpul să închidă ochii…”las-o” gândi ea…las-o.
-Þie nu ți-e foamea barosane? Se auzi și vocea domnului Voicilă de undeva de la ușa grajdului.
-Nu mulțumesc domnule. Nu vreau să mai abuzez de bunătatea dumneavoastră. Voi pleca în seara aceasta.
-Hai mă băiete de mănâncă ceva. Suntem oameni nu animale. Poate de unde vii tu nu se procedează așa dar la noi oricine îți călca pragul trebuie cinstit și respectat. N-o să mănânci pe unde apuci și să stai pe străzi ca o potaie…hai la masă ce mama dracului.
-Vă mulțumesc din suflet.
-Da da.
Prânzul a decurs în liniște. Toata lumea a mâncat liniștită contemplând problemele arzătoare sufletului: Vasile Voicilă se gândea că ar prinde bine o ploicică pentru culturile lui de Floarea Soarelui, ploaia înseamnă o recoltă bogată, o recoltă bogată înseamnă multe semințe coapte, multe semințe coapte înseamnă mult ulei, mult ulei înseamnă ceva bani.. Maria Voicilă gândea că ar fii bine să găsească și Teodora un băiat cumsecade care să aibă grija de ea nebănuind că acesta ar fi putut sta chiar în fața ei la masă…Teodora Voicilă își imagina deja viata pe care ea și Făt-Frumos o vor avea in Constanța, iar Emil…Emil deși mai liniștit era încă măcinat.
-Sărut-mâna pentru masă. Spuse băiatul.
-Să-ți fie de bine.
Dar în timp ce familia Voicilă servea masa o Dacie Logan albă cu dungii roși, galbene și albastre își croia drumul în comuna dobrogeană. Deasupra avea amplasate niște girofare orizontale care nu erau încă în funcțiune. Mașina rula încet pe drumul prăfuit iar cei doi oameni din ea cercetau atent casele de chirpici uitându-se după ceva specific, ceva anume; pe capota mașini un cuvânt ce-ti lovește sufletul cu anxietate stătea pictat la loc de cinste :Poliția…poliția da…poliția scria…poliția citeau și bătrânii ieșiți la bârfa zilnică din pârleazul drumului. O bătrânica cerceta atentă mașina pătrunzând cu ochii ei obosiți fiecare detaliu al ei. Crucea imensă de aur de la gatul ei reflecta razele lui Apollo direct în oglinda polițiștilor făcându-i pe aceștia să întoarcă capul. Și totuși curajoasa bătrâna era singura rămasă pe pârleaz să înfrunte canicula tocmai spre a-și satisface curiozitatea despre cei doi străini. De la o anumită vârstă aceste curiozități sunt singurele lucruri ce te mențin în viață.
-Fiți amabilă doamnă căutăm pe cineva în satul dumneavoastră. Spuse polițistul așezat în locul din dreapta al cărui cap era acoperit de un chipiu mare…poate prea mare.
-Sigur că da mamaie. Eu îi cunosc pe toți de’acilea de la noi.
-Persoana pe care o căutam noi nu cred că este de la ma-ta din sat.
-Comună mamaie, comună.
-Mă scuzați comună.
-Nu contează mâncați-aș ochii. De unde o fii, dacă a trecut pe aici l-am văzut mai mult ca sigur și pot să-ți spun și unde e…
-Zău?
-Da mămică…pe cine cauți mătăluță mai exact?
-Căutăm un băiat.
-Da ce-a făcut mamaie?
-A făcut destule, e tânăr la vre-o 19-20 de ani, mai înăltuț cu fața trasă, brunet, ochi negri.
-L-ai văzut.
-Cum să nu mamaie…îți zisei că eu știu tot ce mișcă în comună…e la alde Vasile a lu’ Fântânaru.
-Deci e la domnul Fântânaru da?
-Nu mămică…așa e porecla, Fântânaru…pe el îl cheamă altfel.
-Cum?
-Nu știu mamaie, eu îs bătrână…știu doar porecla…dar poci să vă arăt casa…uite, mergi pe drumul asta drept până dai de butic.
-Deci la butic?
-Nu mamaie…de la butic mai mergi până dai de un cruciș de drumuri și acolo o iei la stânga și prima casă…
-Prima casă pe stânga sau pe dreapta?
-Da da, la stânga o iei.
-Și apoi?
-Și apoi prima casă.
Polițistul se sătură să joace pantomimă cu bătrâna sclerozată…informația de baza o avea…casa o va găsi și singur…băiatul îl va găsi și singur.
-Mulțumesc tanti, noi plecăm.
-Du-te sănătos mămică…să nu ai probleme.
Mașina o lua ușor din loc către locul cu pricina. Se gândea ofițerul Găitan și nu vroia să-și împărtășească gândurile cu șoferul…”de ce a venit până aici?”…asta n-o va știi el…el știe doar ce i s-a zis.
“-Locotenent Găitan mă prezint la raport, ați vrut să mă vedeți.
-Da da. Intră și ia un loc.
-‘Trăiți!
Miros înțepător de cafea, fum înăbușitor de țigară, mobilier vechi și ros de carii, hârtii peste hârtii peste hârtii, oboseala, stres…încă o zi de lucru în Politia Brașov.
-Găitane…de când n-ai mai fost tu la mare?
-Poftiți.
-Nu pofti băi că ți se apleacă…ha ha ha.
Rase și tânărul locotenent la gluma proastă făcută de șeful lui. Deși fața lui netedă, mângâiată de șuvițele blonde ce-și permiteau să atârne, aștepta să afle care este motivul pentru care a fost chemat.
-Mda, Găitane uite care-i treaba…îl știi pe Nicador?
-Cum să nu șefu’…cine nu-l știe?
-Zău? E așa popular? I-auzi…și ce știi tu mă de el?
-E liderul mișcării Noua Dreapta…un bătrânel fascist care vrea să învie legionarismul din simplu fapt că e nepotul lu’ Zelea Codreanu…se folosește de puști cu idealuri, îi scoate din scoli și-i manipulează pentru o cauza pierdută în care nici el nu sunt convins că crede…periculos bătrânel.
-Vezi bai Găitane c ă nu știi nimic.
-De ce șefu?
-Ai greșit toată descrierea lui…cea corecta este: ERA liderul mișcării Noua Dreapta.
-A murit?
-Azi-noapte.
-Pai era și bătrân…88 de ani…era și timpul.
-Mda era…numai că …n-a murit de cauze naturale…al dracului de boșorog se ținea bine…numa că un puști s-a jucat de-a mama natură și l-a scutit de agonia ultimilor ani de viată…și acu’ tu tre’ să-l găsești pe puștulache și după ce îi mulțumești din partea noastră ca ne-a scăpat de nenorocitul ăla îl arestezi și-l aduci încoa’…înțeles?
-Dar șefu nu înțeleg…de unde știți că fost vorba de crimă? De unde știți că un puști?
-Bai Găitane…uite cum stă treaba….aicea e vorba de impera et divide sau…oricum ceva de genu…era o vorbă la scandinavi…pustiu ăsta Emil Stoica era un fel de urmaș a lui Nicador…așa că alți puști mai puțin inteligenți decât Stoica dar mai șmecheri i-au pus în cârcă rahatu asta…nu am nici un dubiu că Stoica l-a omorât cum nu am nici un dubiu că fost fraierit de ăstielalți să o facă…dar cum noi arestăm pe cine a apăsat trăgaciul cu toate regretele…..
-Și totuși de unde știți.
-Pentru că una din leprele din anturajul mișcării a venit și a mărturisit tot la secție; cu poligraf, cu tot ce trebuie…ai drecu ăștia…cică el s-a săturat să mintă, s-a săturat de corupție…aiurea…a scăpat de pionii cei mai importanți folosindu-se de mijloace legale, pentru că cele ilegale nu pot fi demonstrate, el se alege cu o amendă și după aia…s-a scos golanu’.
-Totuși trebuie verificate.
-Amprentele corespund…martori indirecți ce știau de lovitura avem…e destul ca sa construim caz împotriva tânărului ucigaș…săracul băiat…asta e.
-Atunci…
-Atunci la treabă….tot hiena asta mi-a zis că Stoica s-a dus la mama dracului undeva în județul Constanta, în Valul lui Traian, să se întâlnească cu nu știu care ca să-l scoată din țară…la cât sunt ăștia de jigodii probabil l-au vrăjit și cu asta dar noi trebuie să fim siguri…așa că mergi la Constanța, acolo îți iei un șofer, te duci, îl salți și-l aduci aici…înțeles?
-Da să trăiți.
-Uite ai aici poza lui Stoica.
Era doar un băiat…avea ochii mari, maturi și pătrunzători…fata era a unui băiețel de cincisprezece ani dar ochii exprimau privirea unui om de cincizeci de ani…Locotentul avusese de’ a-face cu țigani, cu tâlhari dar niciodată cu copii care în circumstanțe foarte nefaste se transformă in ucigași…cum va proceda? Ce va face? Nu poate să-l dea scăpat că nu e ca-n filme…trebuie să respecte legea…dar ce situație, ce situație.
-Ce faci băi Fellini…contemplezi cana de cafea…treci la muncă…acu’ trebuia să fii deja la Ploiești.
-Da să trăiți.”
În curtea familiei Voicilă era liniște…bătrânii plecaseră în vizita la niște rude iar Teodora rămase să aibă grija de gospodărie.
-Teo eu mă duc să mă întind. Sunt foarte obosit.
-Sigur. Du-te, o să–mi fie dor de tine.
Și pentru prima oară în scurta lor istorie fata reuși să-l facă să râdă…Emil râse scurt la comentariul încărcat de romantism al prințesei sale…”ce frumos e când zâmbește”…”of Doamne ce-l iubesc”.
Dar Emil nu se duse la culcare ci o luă înapoi pe poteca magică pe care mai mersese și noaptea de dinainte…din nou spre mare…spre mare…de data aceasta singur…nici un copac nu mai era vrăjit…nici o casă nu mai era de turtă dulce…nici o pasăre nu-i mai șoptea…nici cerul nu mai zâmbea…viata se vede altfel cu cineva alăturea…când ești singur vezi evidentul…când ești cu persoana vezi surealismul ce te înconjoară….și bătrâna și perversa mare îl rechema…”mai am ceva pentru tine”, părea să-i spună…și mergea către nisipul unde cu o noapte înainte ajunsese în apogeul fericirii…”cât pot s-o iubesc”...”of Teodora daca te-as fii întâlnit mai devreme”…și-a mers băiatul…și-a văzut-o.
-Bine te-am regăsit. Șopti el.
Se așeză pe nisipul umed iar valurile îi udau partea inferioara a pantalonilor. La retragerea apei nisipul dispărea cu repeziciune de sub tălpile goale și degetele obosite. Închise ochii și ascultă foșnetul marii sperând că aceasta îi va spune ce trebuie să facă…
“-Îți știu toate secretele”, părea să spună marea…”tu ce știi?”
-Nimic. Șopti din nou băiatul
“Poftim?”
-Nimic! Spuse ferm de data aceasta.
“N-am auzit!”
-Nimic! Strigă în disperare și izbucnii în plâns.
Venise momentul. Toate evenimentele ce au decurs de la tragedie nu i-au dat ocazia să răbufnească, să plângă. A fost tare, a ținut în el dar până și Ahile a plâns…plângea Emil iar apa sărată din corpul său ieșea pe sub orificiile oculare pierzându-se în apa de sub corpul mignon al băiatului de munte.
În sat Teodora încerca să facă curat în casă și să nu se gândească la dragostea ce-i invadase sufletul…nu putea…stătea cu mătura în mană și visa…se făcea ca pe un nor alb zbura împreună cu el…și se iubeau…ce vis…ce himeră…ce realitate. Nu a mai putut…trebuia să-l vadă din nou…o să se uite la el puțin cum doarme ca să poată să capete forța să termine cele ce i se dăduseră în sarcină…o dată să-l vadă și e mulțumită…să-l vadă în somnul lui agitat cum se zvârcolește…și poate să-l ia și puțin în brațe să-l liniștească…și poate să-l și sărute ușor pe tâmple și să-i șoptească că totul va fii bine…și poate…și poate…și poate.
Purtată de aripi imaginare ajunse până-n fata hambarului unde băiatul nu dormea…nu dormea pentru că nu era acolo…primul gând o terifie pe Teodora…”m-a părăsit”…norul se întunecă și iubirea dispăru preț de câteva momente…”exact ca-n telenovele când Jose Manuel o iubea pe Gabriella dar nu putea să fie cu ea pentru c-a aflat că erau frați de la tata, nu…nu vreau…vai Doamne!”…dar apoi picioarele I-au revenit pe pământ când găsi un mic bilețel pe care scria: ”Luna’i amintirea zilei”…vers din Vama Veche…e la mare…”sărăcuțu”…”cat de mult i-a plăcut acel loc”…”voi merge și eu după ce termin cu treaba”.
Și iată că Loganul cu tricolorul pe el oprii in fata casei. Din el cobori un bărbat bine legat cu părul blond și fața blajină. Respectuos deschise ușa, vorbi cu “păzitorul casei” spre ai mai îndulci lătratul și se apropie de Teodora ce ținea bilețelul la piept iar din când in când îl mai săruta…fata nici nu-l observă.
-Luna’i amintirea zilei? Frumos cântec…mi-a plăcut și mie Vama Veche într-un timp.
-Mă scuzați nu v-am văzut.
-Nu domnișoară, eu vă rog sa mă scuzați că am dat buzna așa peste dumneavoastră și v-am întrerupt.
-Eu nu…
-Dați-mi voie. Mă numesc Constantin Găitan și sunt locotenent in Poliția Română.
Norul ce redevenise alb după ce Teodora aflase locația iubitului ei se înnegri din nou…poliția? Vai! Ce-am făcut?
-Mama și cu tata nu sunt acasă, eu….
-Nu este nici o problemă. Nu pe dânșii îi caut.
-Atunci…
-Îl caut pe domnul Emil Stoica. Am vrea să stăm de vorba cu dânsul. Îl cunoașteți?
-Cunosc un Emil dar nu îi știu numele de familie.
-Un domn la vre-o 19-20 de ani, brunet, înălțime medie?
Acum o parte din valul de ceață se risipii din fața ochilor ei…trebuie că asta are legătura cu acel lucru nemaipomenit ce nu a putut să împărtășească cu ea…și ea îl iubește…și nu vrea sa pățească nimic…și împotriva principiilor ei și educației pe care a primit-o va face ceva josnic.
-Nu…e mai in vârstă și e blond și…
-Am înțeles. Înseamnă că nu vorbim de același domn. Vă rog frumos să mă scuzați că v-am deranjat și vă mulțumesc pentru amabilitate.
-Cu plăcere.
I-a păcălit…a reușit… “bravo Teodora”…”ti-ai protejat iubirea”.
Cei doi, pentru că intre timp și șoferul se dăduse jos din mașina, plecară din fata porții familiei Voicilă.
-E la mare. Spuse calm locotenentul Găitan.
-Poftim?
-E la mare. Fata minte.
-De unde știi?
-Pentru că nu cred ca a mințit în viata ei și pentru că îl iubește.
-Ce? De unde ti-ai dat seama?
-Mă lași? Dacă ar fii mai îndrăgostită de amărâtul ăsta i-ar ieșii curcubee din urechi…hai să mergem. Care e drumul spre cea mai apropiată faleză?
-Bun, îl protejează; dar de ce la mare?
-Când o să ajungem la secție o să-ti dau o caseta cu Vama Veche și ai să vezi despre ce vorbesc. Acum hai. Vreau să ajungem înainte să ajungă ea la el că după aia o să fie mai dureros.
“Te-am scăpat iubirea mea” gândea Teodora bucuroasă că a eliminat singurul impediment din fața fericirii absolute.
“Te-am scăpat iubirea mea” vocifera Emil către mare…”Nu a trebuit să faci parte din mizeria ce mă înconjoară, aici e vuiet și jale și liniște tot odată și tu nu ești...nu ești să iei parte la atrocitățile mele…ești pură și inocentă ca în ziua în care te-am cunoscut…te-am scăpat…ești pura…iubirea mea”
“-Vin!” îi striga marea.
-Știu, spuse Emil cu calm.
“-Hai la mine. Te pot scăpa de umilința și suferința ce urmează. Te dau pierdut. Vei scăpa pentru totdeauna.”
-Nu! Gata cu fuga!
Din stufăriș doi oameni în uniforme albastru deschis, vizibil jenați de țânțari și mizeria ce le păta pantalonii și pantofii, se îndreptau către băiat.
“Să rămâi așa cum ești Teodora! Să nu te schimbi! M-ai iubit când nu meritam să fiu iubit…ești îngerul meu și vei fi mereu…să nu-mi scri…te iubesc și te voi iubi până când viața mă va părăsii pentru eternitate…mama, tata iertați-mă; mi-ar fii plăcut să o cunoașteți pe Teodora, ați fi îndrăgit-o din prima clipa așa cum eu am iubit-o din prima clipă…acum vin acasă! Vin acasă!”
-Emil Stoica?
-Da.