“Ce ploaie nesuferită! Mă doare înfiorător capul și cu toate astea trebuie să fiu lucid. Pe vremea asta haină și în bezna asta nu poți ști niciodată ce se poate întâmpla pe șosea. Am făcut jumătate de drum și parcă merg de o veșnicie, noroc că mașina merge ca ceasul, asta mi-ar mai trebui pe mizeria asta de afară, o pană” își spuse Radu privindu-și ceasul fosforescent.
Maică-sa îl rugase să nu plece, să amâne totul pe mâine, când poate vremea se va îndrepta, dar el nici nu voia să audă de așa ceva. Ce știa mama despre iubirea lui, despre destin, despre ce poate face depărtarea dintr-un îndrăgostit. Nerăbdarea lui de a o revedea pe Liliana era mai puternică decât zloata de afară.
„ E noapte, ești neodihnit, uită-te cum arăți, ești nebărbierit, răvășit de nesomn, de când cu procesele astea...”
Îi promisese mamei că se va opri la un hotel înainte de a-și vedea logodnica, tot nu ar putea dormi acasă, nemaisuportând încă o noapte fără să o vadă... Și apoi, ea îl aștepta...
Maică-sa se apucase să-i facă mica geantă de voiaj pe care o căra cu el prin micile orașe de provincie, pe unde îl arunca meseria de avocat, aranjându-i printre lacrimi cămășile și lenjeria de corp. Plângea, ca atunci când îi pregătise valiza verde de lemn, cu care plecase în armată. Și, tot ca atunci, se temea pentru el, știindu-l prea crud pentru o astfel de încercare, socotindu-l tot copilul ei, căruia îi povestea câte lună și în stele înainte de culcare. El era însă încăpățânat, ca taică-său și maică-sa știa că, dacă a hotărât să plece, va pleca.
Rar îl depășeau mașini, lumina farurilor abia mătura în răstimpuri șoseaua, amenințată să fie înghițită de lăcomia ploii ce cădea din cer cu înverșunare.
“Săraca mama, cred că n-a adormit nici la ora asta. Așa face ori de câte ori plec undeva, face noapte albă și se închină. Cu atât se mai ține săraca, cu rugăciunile. Mi-aduc aminte, când mă aștepta să ies de la școală de frica băieților mai mari, care ne urmăreau pe cei mai mici să ne ia banii de turtă dulce, trecea cu mine prin fața bisericii și-mi spunea: „ Uite, roagă-te în gând să crești mare și cuminte!” Și atunci mă rugam. Încet. În șoaptă, de teamă să nu mă audă cineva și să-l ajute pe el rugăciunea, nu pe mine”.
Gândurile îi zburau la clipele acelea, poate cele mai fericite din viața lui, exceptându-le pe cele de acum, când gândul că o va revedea pe Liliana îi făcea inima să cânte de fericire.
În ultima clipă observă o siluetă care trecea în fugă șoseaua, ca o străfulgerare prin sita deasă a ploii, măcinată în mii de puncte luminoase în bătaia farurilor. Apăsă pedala de frână până la podea, mașina tranformându-se într-un animal nărăvaș.
Când simți că motorul s-a oprit deschise portierea și privi înapoi în noapte. Observă o mogâldeață ce încremenise în bezna șoselei.
- Pe vremea asta vă arde de glume, se adresă el siluetei din noapte. N-ați văzut lumina farurilor, de ce ați trecut în fugă șoseaua?
Se străduia să deslușească prin smoala nopții, dacă era vorba de un bărbat sau de o femeie, în timp ce mogâldeața se apropia de el ușor, ai fi zis că plutea. Era o femeie, cu o broboadă de lînă pe cap, înfășurată într-un trenci de ploaie, lung pînă în călcâie. Firicele de apă i se prelingeau pe sprâncenele arcuite, pe ochii mari, speriați, de-a lungul pomeților ieșiți ai obrazului.
- Bună seara! a șoptit ea cu o voce tremurândă, marcată parcă de emoția prin care trecuse, auzind scrâșnetul frânelor mașinii la doi pași de ea.
- Bună seara, răspunse Radu. Era s-o pățiți, adică.... s-o pățim... Norocul d-voastră că nu m-a cuprins oboseala și mai am reflexe. Altfel...
- Altfel... îl îngână femeia, privindu-l dintr-odată cu interes. Am văzut lumina farurilor, am crezut că am timp să trec. Mă temeam să nu vă pierd... La ora asta, o altă mașină... Trebuie să ajung la sora mea, stă la 5 km de aici...în stațiunea de tratament.
- Acolo merg și eu, dar la ora asta? E aproape douăsprezece...! O femeie singură!
- Știți, e bolnavă grav, mi-a trimis vorbă prin cineva să vin neapărat să o văd. E singură și mai are și doi copii de îngrijit.
- Da, într-adevăr, cred că îi este foarte greu. Îmi face plăcere să am pe cineva lângă mine. Pe o vreme ca asta...
Femeia a urcat în mașină și și-a scos broboada de pe cap. Era tânără. O figură interesantă, limpede, trădând o voință deosebită.
- Și, dacă nu apăream eu, aveați de gând să mergeți pe jos până acolo?
- Da, ce vă miră, v-am spus e foarte bolnavă, trebuie să o ajut! E sora mea. Și, mai sunt și copii...
- Aveți dreptate, oricum, nu știu câți oameni ar face gestul ăsta pe o așa o vreme.
- Lumea s-a schimbat, domnule...
- Scuzați-mă, nici nu m-am prezentat... Radu...Radu Petrescu...avocat...și un pic poet în timpul liber dintre două procese...
- Lumea e din ce în ce mai rea, domnule Petrescu, spuse femeia, e hotărâtă să schimbe toate proverbele pe care le-a învățat și să păstreze doar unul. Sunt în stare să se sfâșie unul pe altul, ca lupii...
- Aveți dreptate. Trăim îmbrăcați în haina de mucava a convenției și minciunii, haină pe care o dezbrăcăm numai seara la culcare. Numai atunci, rușinat de micimea lui, întâiul om, eu, dumneata sau un altul, se prăbușește sub sabia neiertătoare a conștiinței, care-l condamnă pentru tot ce face rău. Și atunci, întâiul om, închide ochii și adoarme. Și visurile lui nu sunt altceva decât dorințe pe care nu și le va putea împlini niciodată aici, pe pământ, fie datorită aroganței, fie datorită unei voințe la limită. Poate doar acolo, într-o altă existență, despre ale cărei reguli și legi nu cunoaștem nimic. N-ați visat vreodată ceva uluitor, care ați fi vrut să se întâmple aievea a doua zi, când v-ați trezit. Pentru ca apoi să realizați că totul e amăgire, proiecție iluzorie a eului dornic să atingă stelele... Și nu v-a urmărit acel vis zile întregi și n-ați făcut totul ca măcar o părticică din el să se împlinească?
- Ba, da!
- Dar substanța visului se disipa la lumina zilei și se destrăma, deși îl simțeați ascuns undeva, înlăuntrul ființei, pulsând ca o meduză în derivă. Eu sunt avocat și, e adevărat, noi ne supunem unor legi de-a pururi neschimbătoare, zeița noastră, a dreptății, nu ne îngăduie să visăm atunci când dăm verdicte. Balanța ei e veșnic într-un echilibru statornic, chiar dacă lumea încearcă să o încline în partea care-i convine... Și, chiar dacă par un om al rațiunii, mi se întâmplă să visez uneori cu ochii deschiși. Visez lucruri de care mi-amintesc în răstimpuri cu plăcere, visez și fapte care mă sfâșie lăuntric, apoi fapte de care mai târziu mă simt rușinat, dar ființa noastră e atât de sensibilă la dorințe și patimi încât, nu de puține ori, sacrificăm idealul pentru un ceas de plăcere sau de nemurire ca niște biete ființe gânditoare.
- Ființe gânditoare, da, ca trestiile din butada acelui filozof. La cea mai mică adiere de vânt ne înclinăm, ne supunem la multe și la mulți, uitând ce forță zace sub îngusta-ne frunte și printre răsfiratele degete. O forță în stare să se ia la întrecere cu natura, cu zeii, dacă ei într-adevăr există și nu sunt doar niște biete invenții ale oamenilor, conștienți că nemăsurata lor lăcomie și cruzime trebuie să se teamă de ceva, de acel ceva pe care l-au situat acolo sus, într-un spațiu nemișcat și într-un timp întors, ca un semn arab, tainic.Acolo, sus, printre aprinsele stele, fiindcă acolo nu putem ajunge nici cu fapta, nici cu cuvântul. Doar ele două pot răni și ucide. Și cum să-ți ucizi zeii, pe care tot tu i-ai plămădit după chipul și asemănarea ta? Acolo, sus, nu poți ajunge decât cu nemărginirea gândului. El nici nu poate răni, nici ucide. Prin el ne aducem aminte de cei dragi, ni-i apropiem când îi simțim departe și singuri, ni-i recompunem prin șuvițele de timp memorat, prin fragmentele de imagini ce ne revin obsedant, ca să-i putem iubi. Prin gând mi-am adus aminte de sora mea, de copilăria noastră, de jurămintele făcute. De aceea nu mă pot opri nici noaptea, nici întinderea de apă care se cerne nemilos.
- Locuiți prin apropiere?
- Da, chiar acolo unde ne-am întâlnit. Adică...unde era să...
Radu o privea și-și dădea seama că de data asta îl mințea. Cunoștea bine locurile, drumul ăsta spre Liliana îl făcea o dată pe săptămână ca să o vadă și nu exista nici o localitate prin preajmă. Sau poate oboseala lui, noaptea de afară, îl făceau să nu se mai orienteze. Dar era sigur, acolo nu se afla decât o pădure mare, atât.
- Văd că nu mă credeți! Stau la mai puțin de un kilometru de șosea, într-o casă lăsată moștenire de la unchiul meu, care a murit vara trecută de o epidemie. Era negustor și plecase la Smirna să cumpere marfă. S-a dus. S-a dus, ca și când n-ar fi fost niciodată. Așa ne ducem cu toții. Ce păcat însă că unii sunt sortiți să piară de tineri...
- Și mama zice la fel. Dacă așa îi este scris omului...
- Da, îl îngână femeia, trăgându-și pe lângă ea trenciul îmbibat încă cu apă. Potrivnică vreme, spuse ea, scuturându-și părul. Mi-aduc aminte, când eram mică, tata mă lua cu el noaptea în pădure la tăiat lemne. Era pădurar. Se scula în miezul somnului ca să ajungem la timp. Spunea că pentru fiecare lucru pe lumea asta există o vreme. Aceea era vremea lui, ca să taie copacii. Când intram în pădure colcăiau peste tot umbrele nopții, alergându-se prin scorburile bătrâne. Întotdeauna mi-a fost frică de umbre, îmi dădeau fiori, parcă din spatele fiecărui copac stătea să-mi sară în spate cineva. Tata mă ducea întotdeauna lângă un stejar falnic, acolo spunea el că este ascunzătoarea lui, stăteam într-o scorbură știrbă și auzeam cum tata culcă la pământ copacii. Întotdeauna mi se părea că fiecare copac cerșește, cu glas de om, îndurare tatei și când cădeau răpuși la pământ strigau sfâșietor. Și azi, ca și atunci, îmi e frică de umbre.
- Atunci de ce v-ați încumetat să ieșiți pe o vreme ca asta?
- E vorba de sora mea, cum v-am mai spus...
- De ce nu vă dați trenciul jos, e destul de cald în mașină?
- Nu, nu e nevoie, a spus femeia și și-a strâns reverele largi pe lângă gâtul firav. Mă simt mai bine așa. Oricum, nu mai avem mult de mers până acolo. E trecut de miezul nopții, ar fi trebuit și d-voastră să faceți un popas, să vă odihniți.
- Nu pot, mă așteaptă Liliana, pentru ea fac efortul ăsta, o dată pe săptămână. Mi-e tare dor de ea. A fost repartizată medic în stațiunea de tratament de la poalele muntelui și, cum fiecare trebuie să-și vadă de cariera lui, până una alta ne mulțumim cu aceste întrevederi scurte.
- Liliana? Parcă mi-e cunoscut numele. Am cunoscut acum câțiva ani în stațiunea de tratament o fată cu numele ăsta, ce coincidență, tot medic.
- Liliana Negulescu, logodnica mea. Cel puțin pentru câteva luni. Apoi va deveni soția mea...
- Negulescu ziceți, spuse femeia și-și puse mâna la gură ca un copil surprins de greșeală. Dar bine...
- Ce vă miră? E un nume la fel ca toate celelalte...
- Am cunoscut o Liliana...Liliana Stratulat, doctorița din micuțul meu orășel, fostă Negulescu, da, mi-amintesc.
- Cum fostă Negulescu?
- E căsătorită de ani buni, acum o cheamă Stratulat, după soț. O cunosc bine, a venit de câteva ori la copiii Steluței, sora mea...
- Imposibil, domnișoară! Cum să se fi căsătorit Liliana, și când? Acum 2 săptămâni ne-am văzut acolo, am stabilit pentru vară nunta.
- Liliana pe care o știu eu are și un copil... Poate mă înșel eu și nu vorbim de aceeași persoană...
- Auzi, Liliana căsătorită, ce o să mai râdă, când o să-i spun! zâmbi Radu.
Tot restul drumului nu și-au mai vorbit, fiecare cu gândurile lui, iar la intrarea în oraș femeia îl rugă să oprească.
- Vă mulțumesc pentru bunăvoința d-voastră. Trebuie să mă achit cumva... Orice serviciu se plătește pe lumea asta!
- Vă rog, nu aveți de ce, a fost plăcerea mea...
- Nu se poate, măcar simbolic! Și femeia scoase o monedă pe care o strecură în palma lui Radu, care, vădit incomodat de situație, o vârî repede în buzunarul hainei.
Răsuflă ușurat că a scăpat de fantasmagoriile femeii. Poate nici nu era în toate mințile, își zise el, avea o privire tăioasă, rece, parcă privea prin el...
S-a oprit la hotelul din centrul orașului. Era 5 dimineața și nu voia să o deranjeze pe Liliana de la ora aceea. Va face o baie, se va bărbieri, în fine, va arăta ca omul. După un somn de câteva ore, coborî în oraș, cumpără un ziar. Știri plate, cancan-uri de provincie. Liliana stătea în gazdă la o bătrânică simpatică, care-l plăcuse pe Radu, de cum îl văzuse prima oară, adoptându-l ca pe un fiu. Coana Marta, căci despre ea era vorba. era o femeie de treabă și distinsă. Cu gândul la întrevederea cu ea Radu deschise ușor portița casei. Grădina din jur te îmbăta de mirosul trandafirilor, ce abia respirau sub ultimele picături de ploaie. A sunat scurt, de trei ori. Asta era convenția lor. Liliana avea zi liberă și planificaseră să meargă pe munte. În prag apăru un puștan, îmbrăcat într-un trening, cu un sac tip sport pe spate, semn că mergea la vreun antrenament.
- Bună dimineța, îi spuse el lui Radu, măsurându-l din cap până-n picioare, pe cine căutați?
- Pe Liliana. Sunt Radu, logodnicul ei, tu cine ești, nu te-am mai văzut până acum?
- Așteptați o clipă, să o chem pe mama.
Din cadrul ușii îl privea o femeie la vreo 35 de ani, corpolentă, cu fața numai zâmbet.
- Bună dimineața, pe cine căutați?
- Pe Liliana. Adică, domnișoara doctor Negulescu, logodnica mea...
- Nu stă nimeni aici cu numele acesta! Ce stradă căutați?
- Orhideelor. Numărul 6...
- Asta e adresa, dar nu stă aici nici o Liliana.
- Atunci, vă rog, coana Marta e acasă? Cred că e o confuzie la mijloc...
- Coana Marta?! Bunica nu mai este printre noi de câțiva ani. A căzut din picioare, așa din senin, fără să fi suferit de ceva. Inima. Inima i-a cedat. Mare păcat! Ah, da, mi-amintesc, știu că a locuit la ea un timp o tânără, nu-i mai știu numele, noi stăteam în alt oraș și mai mult țineam legătura telefonic cu bunica. Știu că prezența fetei a contat enorm în singurătatea și bătrânețea bunicii. O iubea mult, fiindcă fata suferise ca și ea o decepție în dragoste.
- Cum adică, suferise...
- Da. Bunica avusese un logodnic, n-au apucat să se căsătorească, războiul...
- Bine, dar ce legătură avea asta cu tânara fată?
- Exista o legătură, fiindcă și fata fusese logodită, dar nu știu ce s-a întâmplat, că nu s-a mai căsătorit... După un timp bunica ne-a spus că fata a plecat cu un băiat de pe aici, în alt oraș, la părinții lui.
- Doamnă, dar e imposibil, acum două săptămâni am fost aici, am servit masa cu Liliana și coana Marta în grădină...
- D-le vă văd om serios! Nu pricep nimic din ce-mi spuneți. Înțelegeți, bunica a murit, altceva nu știu ce să vă mai spun...
- A murit, șopti Radu... coana Marta... și Liliana... Privea tufele de trandafiri cu senzația că mai purtau culoarea și mirosul de acum 2 săptămâni, că erau tot ei, neschimbați sub trecerea timpului.
„ De ce femeia asta îmi spune lucruri de care își amintește vag, atât de triste, murmură Radu ca pentru sine. M-am întors la Liliana și ea nu mai există. Fiindcă, dacă s-a mutat sau, mai rău, s-a căsătorit, ea înseamnă că nu mai există pentru mine. Dar de ce să se ascundă de mine? De ce?”
În urechi îi răsunau crâmpeie din conversația purtată cu însoțitoarea sa.
„ Ce păcat că unii sunt sortiți să moară de tineri!”
Cuvintele ei îi răsunau în cap ca niște sentințe, ecoul lor îl purtau undeva, departe. Dorea să ajungă mai repede acasă, să uite totul, să se trezească ca dintr-un vis urât și mama să-i spună: „Hai, leneșule, dă-te jos din pat. E timpul să mănânci și să pleci. Te așteaptă Liliana. Dacă te-aș fi lăsat să pleci azi-noapte pe ploaia aia îngrozitoare...”
Dar glasul mamei era acolo, peste munți și până acasă mai avea atât de mult de mers. Ziua trecuse pe nesimțite și amurgul cobora peste case. Știa că îl așteaptă același drum greu, dar era bucuros că nu mai ploua. Deschise geamul și respiră aerul tare de munte. Gândul că mergea acasă, că va încerca să-și pună ordine în gânduri – spera ca totul să fie doar un vis, un vis urât și doar atât - să uite întâmplările acelei zile. Acest gând îl liniști, dându-i o sete necunoscută până atunci de viață. Șoseaua se uscase între timp și putea rula cu viteză mai mare. I se păru că cineva îi face semne disperate de pe marginea șoselei. O recunoscu pe însoțitoarea sa din noaptea trecută.
- S-a întâmplat ceva, domnișoară?
- Nu, am internat-o pe soră-mea, iar cei doi copii i-am lăsat în grija unei vecine mai în vârstă până la sfârșitul săptămânii, când voi veni iar aici.Trebuie să ajung acasă, mă așteaptă mama, cine știe câte gânduri și-o fi făcut... Știam că pleci, așa că...
- Cum adică știați că plec? o întrebă Radu, vădit deranjat de modul ei de adresare, care spărsese barierele politeții dintre ei.
- Știam, pur și simplu. Doar ți-am spus că Liliana s-a căsătorit. Þi-am spus sau nu?
- Da. Și nu v-am crezut. Cu toate astea la casa aceea nu mai stătea nimeni, nici măcar coana Marta. Și doar acum 2 săptămâni am stat împreună sub bolta de trandafiri. Liliana mi-a promis că-și va lua o zi liberă să mergem la munte... apoi vom comanda verighetele...
- Și, cu toate astea nu m-ai crezut, cum poate nu crezi nici acum că totul este adevărat. Ești la fel de încăpățânat, ca și taică-tău. N-ai ascultat-o nici pe mama ta și ai plecat la drum, dar când ai mai ascultat-o, ca să o faci și acum!
- De unde...? De unde știți că...?
- De unde știu? Radule, sunt multe de spus, dar tu nu mai ai timp să mă asculți. Nu mai ai timp...
- Cum să nu am timp! Până acasă mai avem de parcurs o bucată bună de drum. Mergeți tot acolo de unde v-am luat, nu?
- Până acasă... Da, până acasă nu mai e decât o bucată de drum. Dar noi nu mergem acasă. Din păcate...
- Cum, adică, nu mergem acasă? Cum, din păcate?
- Așa, fiindcă așa trebuie să facem și nu altfel. Așa e scris, ții minte?
- Domnișoară, am acceptat să vă iau cu mașina din bezna nopții, acum vă fac același serviciu și d-voastră îmi spuneți, adică nu, îmi impuneți, după tonul vocii, să nu merg acasă! Cine vă credeți?
- Ar fi trebuit să-ți dai seama de când ne-am întâlnit. Dar tu te gândeai doar la Liliana, deși te-am avertizat că ea nu mai există pentru tine.
- Și totuși, vreau să știu, să aud din gura d-voastră, cine sunteți? De când ne-am întâlnit, trăiesc ca într-un vis urât, totul îmi pare ciudat și trist. Ciudat, fiindcă au dispărut pentru mine oameni pe care-i iubeam și de la care așteptam același sentiment. Trist, fiindcă nu pot, și nici nu încerc să-mi explic de ce au dispărut! Stau și mă întreb, dacă sunt tot eu, Radu...
- Ai fost tot tu până ieri noapte. De acum înainte nu-ți mai aparții prin nimic. Ești un fost sau un a fost, cum vrei să spui. Totul depinde acum numai de mine. Mă rugai să-mi dau jos haina de ploaie și nu vroiam. Nu știi de ce și nici n-ai să știi vreodată. Nu de teamă, nu! Þi-am spus că nu mă tem de nimic, doar de umbre. Și tu nu ești încă...
- Ce?
- Nimic, glumeam. Simple vorbe!
- Vorbești vrute și nevrute. Nici nu te mai ascult, uite am luat-o pe un alt drum!
- Nu-i nimic, mergi înainte! Și drumul ăsta e bun, este chiar cel pe care trebuia să o luăm de la început. Dar te-am lăsat să te convingi cu ochii tăi că Liliana nu mai există pentru tine.
- Dar nu pe aici am venit! Când o să mai ajung acasă? Și dumneata, chiar și dumneata o să întârzii...
- Pentru mine nu-i o problemă. Găsesc eu pe cineva amabil...
- Așa cum am fost eu. Și apoi o să-i înșiri și lui verzi și uscate până o să-l scoți din minți. Ca pe mine!
Opri mașina și o apucă nervos de reverul trenciului de ploaie pentru a-i citi în ochi ceea ce-i ascundea. Haina alunecă grațios, ca și cortina de voal între actele unei piese, dezvăluind sub ea o alcătuire diformă, care nu semăna deloc cu trupul unei tinere fete.
- Dar, bine, dumneata...! bâlgui Radu. Dumneata...
- Ei bine, eu. Da. Ai înțeles, de-abia acum, dar ai înțeles. Hai, să mergem și nu te mai opri. S-ar putea să mă răzgândesc și nu vreau. Mila nu-mi stă în caracter. Chiar dacă ești atât de tânăr. Cum zicea mama ta?
Lui Radu i se părea că drumul începe să șerpuiască, că urcă și coboară, ca și șoseaua de la Hârșova la Constanța, pe care vară de vară o străbătea alături de Liliana, și, dintr-odată, se făcu ziuă. Afară era primăvară, copacii în floare, meri și cireși, adăpostind pâlcuri de păsări ce te asurzeau cu ciripitul lor. Se auzi strigat și întoarse capul. Departe, la marginea unei ape, stătea Liliana îmbrăcată într-o rochie de mireasă, iar mai încolo stătea maică-sa cu o pereche de pantofi de-ai lui în mână. Și-l strigau amândouă și strigătul lor se transforma domol în plânset, apoi în scâncet ca un bocet vechi. Se întoarse spre însoțitoarea lui, dar aceasta nu mai era lângă el. Mirosul hainelor ei îi stăpânea încă simțurile, acel parfum oriental, întâlnit prin vreo piață din Smirna, îl învăluia, iar ecoul cuvintelor ei se spărgea de timpanul său ca de un dig surpat: ”Ce păcat că unii trebuie să moară așa de tineri...” . Încercă să o strige pe mama, dar cuvintele i se topeau pe buze, ca și cum s-ar fi scufundat într-o mare incandescentă, întorcându-i-se în coșul pieptului în reverberații ciudate, inundându-l cu o durere nemaiîntâlnită până atunci, care i se urca pe trup ca o iederă acaparatoare, amorțindu-i brațele, pieptul, ochii, limba, gândul...Totul.
Trebuia să ajungă până la Liliana, pe malul celălalt, să o întrebe dacă totul este adevărat, dacă rochia aceea superbă era pentru el sau pentru un altul. Se scufundă în apa care-l primi indiferentă, o apă grea, ca de metal topit, brațele nu-l ajutau de loc să înainteze pe malul celălalt, în timp ce Liliana sau mama, nu mai știa al cui era glasul, îl chemau. Auzi în spate clipocitul apei și simți lîngă brațul drept o atingere rece. Un bărbat, stând în picioare, strunea cu o vâslă cerbicia unei bărci ce parcă intrase în vrie.
- Hai, suie-te în barcă, te duc eu până dincolo!
O mână vânjoasă îi prinse încheietura și-l trase pe puntea coșcovită și umedă.
- Pentru asta trebuie să-mi plătești, însă! Știi, în viață orice serviciu se plătește...
Radu îl privi neputincios, neștiind ce să-i răspundă.
- Măcar simbolic, adaugă bătrânul...
Radu își aduse aminte de însoțitoare și de vorbele ei și scoase din buzunar moneda strălucitoare, pe care o întinse luntrașului. Acesta o vârî în pantalonii largi, cauciucați și zise: „ Acum e bine, putem pleca. Poți să te odihnești un pic, dacă vrei...”
Barca porni, dar în direcția opusă locului unde îl așteptau cele două ființe dragi. Radu vru să spună ceva, ridică brațul, ca și cum s-ar fi apărat de ceva nevăzut, dar înspăimântător, ca și cum ar fi vrut să se revolte împotriva a ceva nedrept și crud, dar de netăgăduit. Dar mâna nu-l mai asculta, îi fugise parcă din trup undeva, departe. În urechi se urmăreau crâmpeie din ceea ce odată fusese râsul copilăriei sale, șoaptele de îndrăgostit, glasul ascuțit al aprodului de ședință din lungile sale procese, bocetul mamei, strigătul Lilianei, scrâșnetul cauciucurilor, durerea ascuțită din inimă, ca un cuțit de foc. Cu un ultim efort își ridică capul ostenit și privi peste marginea bărcii. Sub orizont se adunau primele semne ale înserării și turmele de nori, inundate de sângeriul soarelui ce murea ca un taur sacrificat, călătoreau ca niște herghelii fantastice, dezlănțuite. Ca din senin se iscă ploaia, o ploaie măruntă și grea, sîcâitoare. Pe malul spre care vâsleau, Radu zări o mogâldeață. Părea o femeie cu o broboadă pe cap, făcând semne insistente cu mâna, dar luntrașul se făcu că nu o vede. Radu știa că acum nu va mai opri în dreptul ei. Acum nu mai avea de ce. Fiindcă acum devenise, ceea ce însoțitoarea îi ursise: un fost sau a fost. Atât.


Pe drumul național A5 opriseră mai multe mașini. Printre ele un echipaj de Poliție și o ambulanță. Un șofer de Tir zărise spre dimineață un autoturism răsturnat și sunase la 112.
Oamenii, ca întotdeauna în astfel de împrejurări, voiau să vadă ce se întîmplase și fiecare fabula în funcție de imaginația lui. Un subofițer transmitea prin stație, probabil dispeceratului central, amănunte despre accident.
„ E vorba de un tânăr, Radu, Radu Petrescu, avocat... Celelalte date de identificare vi le transmit când ajung la bază... Decedat... Carosabilul umed, viteza, oboseala, probleme tehnice ale autoturismului, nu știm încă...facem măsurători...!”
Printre cei prezenți o femeie cu un trenci de ploaie, lung până în călcâie și cu o broboadă de lână pe cap căuta din priviri pe cineva, neinteresată de accidentul în sine. Descoperi printre gură-cască o pereche de oameni în vârstă, care priveau timorați scena.
„ Ei sunt, își zise ea, privindu-i cu atenție. Merg la tratament în stațiune. Deh, vârsta, oasele bolnave...Desigur, tremură și ei la gândul că un astfel de accident i s-ar putea întâmpla și fiicei lor, ori de câte ori pleacă cu prietenii în vreo excursie. O să-i aștept la ieșirea din pădure, o să le fac cu mâna să merg cu ei o bucată de drum. Ce inimă de om ar lăsa o biată femeie singură, pe marginea drumului, într-o asemenea pustietate, pe unde numai eu și îngerii mai hălăduim...”