Cumplit îmi tremură mâinile și spaima mă-nneacă și totuși ceva mă îndeamnă să zbor. Închid ochii și întind aripile. Simt cum pământul îmi fuge de sub picioare și zbor. O clipă mă ridic de-asupra norilor și apoi…dispare totul. Nu mai văd nimic și-o ameteală plăcută mi-a cuprins mintea. Aud glasul brazilor și ei îmi spun c-am greșit, dar eu știu ca nu. Simt mângâierea stâncilor ce-mi rup aripile; dar nu durere. Părticele din trupul meu rămân acolo pe colțurile ce-l sfâșie și în urma mea vin mii de păsări sa curețe stânca de carnea proaspătă. Te iubesc. Și am zburat așa cum mi-am dorit. Dar am ajuns jos și totul s-a terminat. Aud țipete și plânsete, dar nu mai simt nimic. Mă ridic de jos și îmi continui zborul. Văd un trup sfașiat, parcă, cum se afundă din ce in ce mai mult în prăpastie. Bucățelele rămase se fac una cu stânca și peste locul unde au căzut crește un fir de iarbă și un brăduleț.
Acum tot ce văd sunt norii pe care nu-I pot atinge. Și dintr-o dată totul se-nvârte... e din ce in ce mai cald. Nori se transformă în flăcări și peste tot se aud râsete…râsete ce nu mai încetează. Figuri cumplite râzând neîncetat mă înconjoară. Încerc să fug, dar brațe mâ împing din toate parțile spre o prăpastie fără capat. Cad…și totul s-a dus: căldura infernală, flăcările, chipurile…toate au rămas sus. Nu mai simt nimic, nu mai văd nimic, totul e liniște și nemișcare.
Și in sfârșit am înteles unde am greșit.