poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-01-26 | | SÃRBÃTOAREA VISULUI UCIS Motto- Un om nu e un nume ci taina dinlăuntrul său Simțea consola timpului pulsându-i în artere. Uitase de când pășea pe drum încețoșat, legând zilele între ele prin simplul ritm al respirației. Se temea de viață...se temea de moarte. Îi amorțise sufletul de atâta teamă. Încorsetat în sine se îmbrumase de-atâta resemnare. Doar ochii triști căutau uneori lumina. Îi era atât de dor de cel care a fost, detestându-l fără putință de acceptare pe cel care devenise. De sub unghere prăfuite prinse clipa de răzvrătire fără să știe dacă va avea suficient curaj s-o încătușeze abandonându-se luminii care ardea mocnit în el...poate dacă s-ar lăsa cutreierat o clipă, doar o clipă de această lumină de care aproape uitase... Cu degetele răsfirate și gândul dincolo de timp mângâie pânza întinsă pe șevalet…aspră ca niște buze zdrențuite de amantă pângărită de jarul desfrânării. Se aplecă și așeză culorile. La atingerea lor, fără să-și dea seama, sub pleoape îi înflorea răsăritul. Curgea în el beția culorilor. - Poate nu e prea târziu își spuse cu un licăr firav de speranță. Prea laș se temea să spere. Anii în care culorile trăiseră doar în el, anii în care acceptase cotidianul, trăind pe repere existențiale banale și comune îi anulaseră încrederea . Și-ar fi dorit să creadă, dar tiparele lumii îi ardeau sufletul anulându-l. Înfiorat prinse pensula în mâna dreaptă ridicând-o spre șevalet. Cu ochii plini de lumina uitată îi urmări traseul. La jumătatea mișcării, un tremur nervos îi străbătu mâna suspendată în aer. Speriat, privi neputincios mâna tremurândă încercând cu un efort al minții s-o controleze... Gândul, purta mâna spre pânză...dar aceasta, parcă desprinsă de el se răzvrătea refuzând să facă mișcarea. Continua să tremure necontrolat. Picături de culoare se rostogoliră grei în iarbă. Trasa pe retina gândului fiecare linie, fiecare tușă de culoare în timp ce mâna rămânea în continuare la jumătatea drumului. Lacrimi mari i se rostogoliseră pe chip. - E prea târziu... Atât de târziu...își spuse trist revenind în brațele perfide ale neputinței. Aruncă pensula fără să-l intereseze dacă la plecare o va mai găsi. Se așeză chircit privind cu ochi goi, pânza goală. Nu-l mai răzvrătea neputința. O acceptă cu aceași resemnare cu care lăsase timpul să-i curgă printre degete. Întunericul din el îl învăluia întorcându-l pe cărările de neguri pe care cutreiera de atâția ani. În jur atâta tăcere încât putea să audă pulsația secundei ce agoniza. Agonia lui...agonia secundei. Doi damnați resemnați legați prin ștreangul neputinței. Răvășit se întinse în iarbă închizând ochii. Vidul din el creștea ca un univers încă necreat. Deodată simți o răceală ciudată cuprinzându-i palma dreaptă. O durere ascuțită trecu prin ea, scurt ca o străfulgerare. Ridică palma privind-o cu revoltă ca pe un dușman pe care știa că nu are cum să-l înfrângă. Dar în locul celei care refuza să transfere visul din ireal spre real, îi apăru o pasăre ucisă. Palma își pierdu-se banala și fireasca formă umană. Trupul păsării acoperea căușul palmei, iar degetele lui lungi se transformaseră în gâtul fragil ce lega trupul de un cap mic. Nu-l speria și nici nu-l mira ciudățenia situației. Nu putea să-și ia privirea de la ochii deschiși ai păsării moarte. Triști și acuzatori! Simți nevoia să mângâie trupul fără viață închizând ochii aceia, care îl priveau parcă de dincolo de moarte. Cu palma stângă încercă să facă gestul...dar palma înflorise într-un curcubeu de culori. Degetul mare era acum o pată verde, arătătorul vibra într-o culoare ivorie. Privea mirat la corola nelumească în care i se transformase palma. O apropie de trupul păsării mângâind-o tandru. Palma stângă săruta palma dreaptă...corola de lumină și culoare îmbrățișa cald trupul păsării ucise. Picături de culoare cădeau pe trupul fără viață. Când inelarul incandescent atinse ochii încercând să-i închidă, simți o tresărie aproape imperceptibilă. Continua s-o mângâie rupt de tot ce îl înconjura. Trupul mic se înfioră încălzindu-se treptat ca mai apoi aripa amorțită să zvâcnească puternic. Fără nici un gest care să preceadă ce avea să urmeze, pasărea se descătușă în zbor. Nici nu a avut timp să înțeleagă ce se întâmplă și din pasărea care în urmă cu câteva clipe zăcea fără viață, nu mai rămase decât o pată mică pe cerul revărsat peste lume. Cu aripile larg deschise zbura fără cătușe spre soare. Privea fascinat zborul spre lumină...fără ziduri, fără opreliști... Sus, tot mai sus...aripi deschise spre înalt fără teamă de prăbușire. Era atâta nebunie și dor de libertate în zborul acela încât lacrimi îi șiroiră pe obraz amintindu-și cât de încătușat în sine era el. Se întristă simțindu-se îngrozitor de singur. Îi redase viața, o eliberase din întuneric iar ea și-a luat zborul fără ca măcar să privească înapoi. Deodată auzul i se înfioră de fâlfâit de aripi. Plin de speranță privi în jur. Fără ca măcar să poată măsura timpul, pasărea se prăbuși la picioarele lui cu trupul frânt...în jurul ei, o pată mare de sânge. Trăise o clipă prin zbor...Trăise doar o clipă, beată de lumină. Dar pentru asta plătise cu viața. Un trup firav, frânt în iarba verde iar în jur o pată uriașă roșie. - Așa ne plătim clipa de libertate? se întrebă și în acel moment simți o pișcătură în brațul stâng. Se ridică în capul oaselor. Privi în jur. Soarele în depărtare era o umbră portocalie. - Ce vis ciudat, își spuse ridicându-se să adune șevaletul și culorile ca să se îndrepte spre casă. Pe pânză visul lui trist continua să existe. Zborul spre lumină trasat în tușe estompate, trupul frânt, clar conturat și mai ales acel roșu incredibil care îmbrăca parcă trupul mort, prelugindu-se indefinit prin firele de iarbă. Era cel mai frumos tablou pe care îl pictase vreodată. Atinse încet pânza întrebându-se dacă nu continuă să viseze. O simți sub palmă aspră, dar caldă de culorile care conturau tabloul. Zâmbi fericit. După atâta timp își aduse aminte că știe totuși să zâmbească. Nici măcar nu conta cum a reușit să picteze. Important era că reușise. Intrând în casă arătă fericit tabloul Danei. Ea-l privi nepăsătoare. - Nu văd nimic decât o pânză goală. Atât. O altă zi în care nu ai făcut nimic, după care îi întoarse spatele îndreptându-se nemulțumită spre bucătărie să pregătească cina. Cu grijă așeză tabloul după dulap, acolo unde zăceau de ani aminitirile lui. După dulap își ascunsese amintirile, după întuneric ascundea lumina, după suflet își ascundea visele. Un om, o mască, trăind între facturi și chitanțe, filtrând timpul între două salarii și două rate. Uneori când simțea că se prăbușește în sine, scotea tabloul de după dulap. Pasărea moartă în iarbă îi aducea aminte de libertatea zborului. Nu vedea moartea, vedea descătușarea luminoasă spre nemărginire. - Cel puțin ea a avut curajul să se elibereze. El era un învins care nu mai avea nici putere să se revolte. Resemnat accepta să-și ucidă sufletul. După un timp simți în el nevoia de a reveni în locul unde nu știa dacă a visat sau a trăit pentru o clipă într-o dimensiune conturată după sufletul lui. Încerca să se opună spunându-și că atât timp cât cei din jur nu văd decât o pânză goală, probabil își pierde mințile...Dar dorința devenea tot mai puternică invadându-i treptat fiecare gând. Într-o dimineață fără să spună nimic își luă culorile, șevaletul și plecă. Chiar dacă numai el vedea culorile și imaginea pictată, trebuia să se întoarcă acolo unde prins între vis și realitate reînvățase să zâmbească. Nu încerca să-și explice ce s-a întâmplat. Acolo, palmele lui au vibrat, iar sufletul i s-a eliberat din mocirla care îl acoperea. Aripa înspinată a inimii se vindecase o clipă și zburase poate fără să știe alături de pasăre spre dimensiuni necunoscute celorlalți. Așeză șevaletul căutând lumina potrivită. La fel ca prima dată mângâie pânza. Privi în jur gândindu-se cu ce să înceapă. Îl fascina cercul de foc al soarelui reflectat în cristalul apei. - Ce tablou banal, își spuse așezându-se pe mal, urmărind neliniștea și freamătul apei. Repetabilă, mereu aceeași și totuși unică prin fiecare undă. Se aplecă privindu-se ca într-o oglindă mișcătoare. Chipul îi apăru distorsionat în apa neliniștită. Treptat ochii se dilatară, restul chipului pierzându-și forma. Îi jucau sub ochi nenumarăte măști, unele mai hidoase ca celelalte. Dansau frenetic într-o pădure cu ramuri desfrunzite. Sufletul i se umplu de tristețe în timp ce măștile treceau pe lângă el privindu-l unele cu milă, altele cu nepăsare sau dispreț. Și-ar fi dorit să plece dar ramurile scheletice îl înlățuiseră ca niște brațe rele din care nu putea să scape. Asistând neputincios la carnavalul hidoșeniei, zări desprinzându-se în umbra unui copac doi ochi privindu-l cu o incredibilă dragoste. Neîncrezător, privi în jur să se convingă că ochii aceia îl priveau. În mișcarea măștilor, ochii priveau fix spre locul unde numai el rămânea nemișcat. O liniște necunoscută îi străbătu trupul iar sufletul lui amorțit se încălzi de cel mai uman fior. Iubea acei ochi...iubea ceea ce-i spuneau ei fără cuvinte. - Doamne, sunt totuși om dacă mai am în mine căldura iubirii. Acum știu că pot să-mi revărs ființa în culoare, își spuse fericit. Căuta în jur culorile fără să se poată mișca. Renunță repede la căutare de teamă ca nu cumva cei doi ochi albaștri să se piardă în mulțimea de măști care continuau să-l înconjoare. Din ramurile copacului, începu să cânte o privighetoare. Niciodată n-a sunat mai frumos trilul unei privighetori ca acum. Desprizându-se parcă dintr-un coșmar, începu să pășească printre copaci îndreptându-se spre cei doi ochi care continuau să-l cheme cu acea dragoste care el știa că este mai presus de lume. Nu se temea de măștile rele care îl înconjurau din toate părțile. Nu se temea nici de ramurile aspre care îi zgâriau trupul. Încet, cu palmele întinse, arâtând că vrea, pășea cu chipul strălucind de lumina eliberării...privighetoarea...doi ochi albaștri și un ocean de iubire pe care plutea fără teamă. Pentru prima dată după foarte mult timp...nu mai simțea teamă. Se simțea liber. Atât de liber... Mulțimea privea curioasă la omul care zăcea mort pe malul apei. Fiecare își spunea părerea cu nepăsare. Curiozitate de trecători și atât. Vor avea despre ce să discute în următoarele zile. Un fapt divers care îi va rupe pentru un timp din platitudinea cotidianului. Trecând pe lângă șevalet ochii lor reci nu vedeau nimic. La un moment dat, un copil ce se juca puțin mai jos pe mal trecu nepăsător spre cel mort îndreptându-se curios spre șevalet. Timid începu să mângăie pânza. - Ce frumos! N-am văzut niciodată ceva mai frumos...și totuși atât de trist... doi copaci frânți cu ramurile îmbrățișate...și două privighetori cu ochi albaștri, încremenite în aripi... Cred că așa arată sărbătoarea visului ucis, spuse copilul și două lacrimi i-au coborât pe obraji în timp ce continua să mângâie blând pânza aspră. Pentru o clipă din tablou una dintre privighetori închise pleoapa... Acum, de dincolo, înțelegea ceea ce n-a înțeles atunci când a trăit între oameni. Mâna refuzase să picteze pentru ochii care nu vedeau... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate