Scria cuprinsă de o liniște profundă. Cu o sete nebună; cu fiecare rând, cu fiecare pagină era mai fericită. Pierduse complet noțiunea timpului. Când se opri din scris – să bea o gură de apă – observă întunericul din jurul ei. Toți colegii plecaseră. De cât timp oare? Și de ce nu spuseseră nimic? Fără a privi ceasul de pe birou, continuă să scrie. Cu și mai multă râvnă.
Avea senzația că o flacără s-a născut în sufletul ei și nu o putea domoli decât ducând această poveste până la capăt. Iar apoi flacăra se va transforma ușor ușor într-o pasiune mistuitoare care îi va da puterea de care avea nevoie pentru a duce textul cât mai aproape de perfecțiune.
Numai așa își imagina existența ei. Fără această ardere lăuntrică nu s-ar fi simțit atât singură, cât, mai mult, nevie.
Acesta era și motivul pentru care se simțea atât de bine. Bucuria de a scrie îi oferea o libertate perfectă. Totală.
Mai rămase câteva ore în fața biroului, pe care creștea cu atâta forță manuscrisul. Deodată însă puse punct și rosti cu o teribilă durere în ochi: “Ajunge! Restul mâine.” Își cuprinse fața în mâinile-i atât de frumoase și parcă simți până în cele mai îndepărtate colțuri ale trupului și sufletului o durere de intensitatea unui fulger. Își luă mâinile de pe față atât de repede încât acestea începură să tremure, în timp ce din ochii ei negri curgeau, dezordonat, lacrimi enorme. Respirația rapidă și sacadată devenea tot mai rară. Încercă să se ridice de la birou; voia să își ia un pahar cu apă. Nu își putea stăpâni lacrimile iar durerea împrăștiată acum în tot trupul – precum picăturile mărunte ale unei ploi de toamnă târzie în fiecare colț al naturii – năvălea insistent. Simțea cum ochii i se închid și se prăbușește. Pentru o secundă Dalma se simți mai bine. Închise de tot ochii, căzând într-un soi de întuneric necunoscut. O lume pustie și rece.
Întinsă, cu o oarecare eleganță pe podeaua biroului, lupta cu ea însăși, cu voința și trupul ei, să evadeze din acea lume cumplită.
Când se trezi, durerea și spaima întunericului dispăruseră. Se ridică ușor, luându-și mult doritul pahar cu apă. O sorbi fără suflare, parcă temându-se să nu rămână fără ea.
“Pesemne, doctorul avea dreptate: chiar trebuie să mă internez. Voi face lucrul acesta chiar mâine dimineață. Daniela mă va ajuta să trec mai ușor peste acest moment”, rosti ea cu voce șoptită.
Chemă un taxi și plecă spre casă, luând cu ea manuscrisul proaspăt început și celelalte materiale pe care mai trebuia să le pregătească.
Începu să își adune lucrurile de care avea nevoie în spital: manuscrisele pe care trebuia să le citească pentru editură și cărțile pentru care trebuia să scrie recenziile pentru ziar. Și, desigur, toate lucrările ei.
Era pentru prima dată când se interna într-un spital și îi era oarecum greu. Totul i se părea nefiresc și, înainte de toate, faptul că se interna într-un spital în care avea să moară. După spusele medicului nu mai avea nici o șansă să se însănătoșească.
Îi era oarecum frică de moarte. Dar nu o frică obsesivă, ci, mai degrabă, o teamă de necunoscut, deși, în același timp, era curioasă dacă lumea de dincolo chiar există așa cum spun cărțile sfinte și cum ea, de altfel, credea.
Se lupta cu ea însăși să rămână foarte calmă și rațională, așa cum îi promisese medicului ei. În același timp știa că, dacă va deveni emoțională, se va pierde cu firea și va cădea pradă suferinței. Iar acesta era ultimul lucru pe care și-l dorea.
Era suficint că renunțase dint-o secundă într-alta la relația cu Damian! Deși încerca din răsputeri să nu se mai gândească la el, inelul de logodnă de pe deget îi aducea mereu aminte. Inelul și amintirile erau tot ce îi rămăsese de la el și, în același timp, lucrurile la care nu voia să renunțe. Aici nu era vorba de forță, ci de o voință de fier. În mod conștient nu voia să renunțe la inel, pentru că acesta era singura ei legătură cu trecutul. Iar un om rupt de trecutul său este un om fără viitor. Sau, cel puțin, așa citise într-o carte cu mult timp în urmă și își însușise această credință.
Se făcuse foarte târziu și hotărî să se culce. Luă, ca în fiecare seară, jurnalul cu ea în pat. Dar notă numai câteva rânduri:
“15 martie. Nu pot să vorbesc despre sentimentele mele pentru că mă zbat să le ignor. Nu vreau să vorbesc despre suferință pentru că astfel i-aș da forța de care ar avea nevoie să mă mistuie. De mâine dimineață mă voi interna în spital și voi începe să notez zilele cu Ziua 1.”
Puse apoi cu grijă jurnalul pe noptieră, stingând lumina. Adormi cu gândul la Daniela și la promisiunea pe care aceasta i-o făcuse – să vină mâine, să o ducă la spital și să îi stea alături până își despachetează lucrurile.
Dimineața veni parcă mai nerăbdătoare ca niciodată. Se trezi odată cu primele raze ale soarelui. Privi răsăritul din balcon, ținând în mână o cană cu ceai. O minunată îngemănare de întuneric și lumină, de negru înstelat cu albastru ușor luminat, violet, orange și galben inundate de viață și bucurie. Câțiva nori albaștri-violeți pluteau pe cer.
Era bucuroasă, chiar fericită. Parcă totul căpăta o logică, un înțeles. Parcă boala era doar un prag peste care trebuia să treacă pentru a se bucura de un nou început.
Peste doar două ore ajunse Daniela, cuprinsă de o adâncă tristețe. Vocea îi tremura iar ochii trădau plânsul de peste noapte. Era conștientă că o conducea pe Dalma pe ultimul drum. Pe drumul către moarte. Către moartea, care i-o răpea mult prea devreme.
Îi era foarte greu să vorbească cu prietena ei, neștiiind ce să îi spună, după ce descoperi liniștea din mintea și sufletul ei. Îi era foarte frică de momentul în care Dalma avea să moară. Acum însă trebuia să fie calmă și puternică pentru ca acesut lucru să o încurajeze pe prietena ei!
Fără a schimba decât cuvinte oarecum protocolare, femeile încărcară bagajul în mașină și porniră. Intrarea în spital aduse cu sine emoții.
Dalama își schimbă hainele și se așeză pe pat. Respiră adânc, încercând parcă să îndepărteze disconfortul pe care i-l crea starea de pacient într-un asemenea spital. Daniela îi puse cărțile și celelalte materiale pe noptieră, laptop-ul lângă ea pe pat și locrurile celelelte în sertare. O îmbrățișă scurt pe Dalma, pornind, aparent grăbită, spre ușă.
-Să ai grijă de florile mele, auzi ea vocea Dalmei în momentul în care deschise ușa salonului.
-Sigur, răspunse, fără a întoarce capul. Ochii de un albastru senin îi erau cuprinși de lacrimi. “Nu va fi ușor”, îi spuse o voce. “Dar cine spunea că va fi ușor să îți conduci cea mai bună prietenă la moarte?”, răspunse o alta.
Dalma, rămasă singură, începu să scrie. Cuvintele curgeau, fără ca ea să le ghideze într-o direcție anume. Soarele îi lumina cu căldură mâna care se mișca grațios de pe un rand pe următorul. În doar câteva ore termină un text început cu aproape o lună în urmă.
Se obișnuise deja de ceva vreme cu suferința. Acum însă totul se schimbase. Durerea parcă nu mai voia să dispară și, în plus, îi răpea și din forța de a se bucura de scris și de încrederea că are voința de a se vindeca.
“Ziua 1. O senzație ciudată să fii pacient. Am reușit astăzi, nu fără dificultate, să termin un text. Durerea care dispare din ce în ce mai greu îmi creează însă un sentiment de teană. Mi se întâmplă un lucru cât se poate de straniu: deși simt că am puterea și voința de a mă vindeca, în același timp știu – rațiunea îmi spune – că sunt condamnată.”
O durere teribilă se instala în trupul ei. Abia putea respira. Suferința o aduse în pragul inconștienței. Auzea, ca din depărtare, agitația medicilor și asistentelor din jurul ei. Toți încrcau să o ajute, însă tratamentele chinuitoare păreau să aibe efectul dorit. Repeta, involuntar, numele lui Damian. Doar pronunțarea numelui lui îi alina durerea. Adormi într-un târziu, cu gândul la el.
Dormi foarte liniștită vreme de câteva ore. Se trezi atât de calmă, încât episodul anterior părea doar un coșmar nedorit.
Se apucă să scrie. Se regăsea perfect în rândurile pe care le așternea pe hârtie.
Nu peste mult timp intră medicul, care desigur, îi atrase pacientului atenția că are nevoie de foarte multă odihnă pentru a-și păstra forța.
Dalma scria în continuare de parcă nici nu ar fi auzit cuvintele medicului. Discuția cu acesta fusese destul de lungă, pornind de la lucruri pragmatice, legate de boala ei, trecând prin sumare aspecte de psihologie, până la eliberarea, pe care doar arta i-o aducea pacientei lui. Bărbatul înțelese perfect aceste lucruri, însă își făcuse o misiune din încercarea de a-și salva pacienta. Ca pe orice pacient de altfel. Însă, totuși, poate datorită faptului că citea de ceva vreme articolele ei din ziar, poate datorită stilului ei atât de natural de a scrie, Dalma ocupa un loc special în mintea lui. Totuși, medic fiind, trebuia să se lase ghidat de rezultatele analizelor și de rațiune.
Însă acest lucru era foarte greu de vreme ce avea în fața lui o femeie atât de frumoasă, de veselă, de plină de viață. Nu mai văzuse de foarte mult timp o persoană cu trăsături atât de fin creionate. Avea uneori senzația, privind-o, că trupul ei, fața și mâinile erau pictate cu iscusință, urmând combinația ideală dintre culoare și lumină.
Deși își propusese să nu deschidă niciodată subiectul, medicul se întreba de ce nu există un bărbat care să o susțină, să îi fie alături, de vreme ce Dalma purta pe degat un inel ce părea a fi de logodnă. Hotărî să plece, lăsând-o să lucreze.
Dalma se ghemuise în pat într-o poziție foarte confortabilă, astfel ca să și poată scrie. O liniște profundă îi cuprinse sufletul după această discuție cu medicul, pe care și-l închipuise închistat în problemele de medicină, incapabil a înțelege frământările interioare ale unui scriitor. Dar iată: ce plăcere să te înșeli cu privire la un om.
Încerca să se elibereze de gândul la teribilul spital, la teribila boală, la teribila suferință, rugându-se. Mult mai intens decât o făcuse vreodată până acum, deși niciodată nu ezitase să mulțumească și să se roage și în momentele de maximă bucurie. Pentru Dalma, acesta era un aspect foarte important al vieții ei, despre care însă nu vorbea decât cu o singură persoană – preotul ei. Simțea mereu nevoia să mulțumească pentru înzestrarea primită și pentru inspirația de a o pune în practică.
Deși durerea nu mai dispărea de tot de câteva zile, acum avea impresia că nu o mai simte. Se bucura, prinzând din nou curaj să scrie. Luă manuscrisul romanului și, înainte de a se apuca efectiv de lucru, notă pe marginea ultimei pagini: “Singurul lucru pe care mi-l doresc este să termin acest text și să fie atât de bun, încât să poată fi publicat.” Începu să scrie. Cu calm. Cu liniște și deschidere sufletească. Fiecare rând așternut îi dădea o teribilă forță și voință de a continua.
După numai câteva pagini, durerea începu să se reinstaleze. Cu fiecare cuvânt așternut pe hârtie lupta împotriva ei. Tot mai greu. Epuizată, închise ochii iar mâna dreaptă îi căzu pe marginea patului. Zgomot strident al pixului căzând pe jos. Aceeași lume înspăimântătoare și rece. Medicul și asistentele luptau să o aducă înapoi. Dalma, complet lipsită de forță, nu îi ajuta aproape deloc. Singurul lucru pe care îl mai putea face era să își dorească să trăiască. După eforturi supraomenești aproape, medicul reuși să o aducă înapoi la viață.
Deschizând ușor ochii, Dalma îl văzu aplecat spre ea, aranjându-i perfuzia în mâna stângă și făcându-i o injecție. Înțelese imediat gravitatea situației, mai ales că își auzea și bătăile inimii monitorizate. Medicul încercă să zâmbească, însă în ochi i se putea citi încordarea.
Cu vocea stinsă, Dalma întrebă.
-Cât mai am?
Puțin uimit de întrebare, medicul încercă să evite un răspuns clar, însă privirea ei în înduplecă, chiar dacă regreta enorm răspunsul.
-Puțin, Dalma, foarte puțin.
-Cât? Minute, ore, zile?
-O săptămnă, cel mult.
Dalma închise ochii din care curseră câteva lacrimi. Îi deschise apoi, parcă mai senini decât îi văzuse vreodată bărbatul din fața ei.
-Vreau să scriu. Ajutați-mă să mă ridic.
-Dar, credeți că este o idee bună?!
-Ajutați-mă. Vă rog. Am nevoie să scriu.
-Nu. Trebuie să vă liniștiți.
-Vreau să scriu!
Medicul o ajută să se ridice îi aranjă pernele la spate, dându-i manuscrisul și pixul. Se așeză pe marginea patului, la picioarele ei.
-Am nevoie să fiu singură.
-Nu pot accepta asta. Mai stau o vreme cu dumneavoastră. Vreau să mă asigur că totul va fi bine.
Dalma începu să scrie. Se simțea minunat scriind. Regăsită complet. Ca niciodată. Era atât de fericită încât nu mai simțea nici o durere. Nici o spaimă. Era liniștită.
Medicul plecă după aproximativ o oră. Era uluit de forța cu care pacienta lui scria. Îi părea o femeie cu o voință teribilă. O privise minute în șir, dorindu-și de zeci de ori, poate, să o întrebe despre ce scria. Și-ar fi dorit chiar să îi citească câteva rânduri din text. Însă, în același timp, aceste lucruri i se păreau mărunte față de tăcerea ei.
Dalma scrise până aproape de ora răsăritului. Adormi foarte obosită, dorindu-și să poată lucra fără întrerupere; fără somn. Mai avea de scris doar câteva zile. Câteva capitole.
Se trezi după doar câteva ore complet revigorată. Cu poftă de viață și, mai ales, de muncă. Soarele strălucea pe cer, creând jocuri minunate de lumini și umbre pe mâna Dalmei, care se mișca în ritm alert, așternând cuvinte pe pagină. Mâna-i fină părea cuprinsă de un alb angelic. Oarecum rece. Puternic.
Lupta cu ea însăși pentru a se împăca cu gândul sfârșitului. Totuși apropierea lui o neliniștea. Uneori foarte mult. Alteori foarte puțin. Gândurile la Damian erau însă cele care o ancorau atât de mult de această viață. El era cel care avea să sufere cel mai mult. Mult mai mult decât Daniela sau oricare altă persoană din viața ei.
Însă acestea erau doar gânduri fugare, pentru care nu se oprea niciodată din scris. Pe care încerca să le cuprindă, într-un fel sau altul, în textele ei.
Lucra într-un ritm foarte susținut. Cuvintele medicului – cele șapte zile pe care le mai avea de trăit – se repetau într-una în mintea ei. Deși se apropia cu pași repezi de finalul romanului, timpul îi părea insuficient. Se temea. Nu de moarte, ci de faptul că nu va termina manuscrisul. Nu voia să îl lase neterminat.
După doar câteva minute reîncepu să scrie. Cu aceeași fervoare de la început. Cu aceeași pasiune. Cu dorința de a-și creiona perfect personajele și acțiunile lor. Cu certitudinea că întotdeauna acestea vor reprezenta o parte importantă a sufletului ei.
Lucră aproape toată noaptea; până în momentul în care o criză o făcu să cadă din nou pradă insuportabilei dureri. Întâmplător de gardă era medicul ei, care luă toate măsurile necesare pentru a nu-și pierde pacienta. De această dată fu parcă mai ușor. Când pacienta își reveni complet, îi administră un calmant și un somnifer, interzicându-i să mai scrie. Efortul era mult prea mare. De fapt, nu mai avea voie să lucreze nimic.
Dalma închise ochii, strângând mâna medicului. Cât de mult și-ar fi dorit ca Damian să fie acum alături de ea! Să îi cuprindă mâna într-a lui, să o sărute, să îi mângâie fața. Să o elibereze, prin prezența lui, de suferință și, în același timp, să îi dea forța de a merge mai departe. De a trăi. De a scrie.
Dar, la ce bun să sufere și el?
Femeia adormi cu gândul la logodnicul ei. La cel pe care îl iubea cu toată ființa ei.
Se trezi după foarte multe ore de somn. Nu mai dormise de ceva vreme atât de mult. Își luă manuscrisul și începu să scrie. Mai avea foarte puțin. Câteva pagini. Își dorea foarte mult să le termine acum, când încă simțea că mai avea puterea necesară. Acum era momentul. Altul ca acesta nu mai veni. Niciodată.
Doar de două ore de lucru avusese nevoie pentru a pune punct final romanului. Mulțumită, Dalma puse manuscrisul și pixul pe noptieră. Soarele se retrase în spatele norilor din care cădeau picături uriașe de ploaie. I se părea foarte frig. Parcă totul ar fi rămas înghețat în timp. Suspendat într-un oarecare moment. Dalma închise ochii din care câteva picături cristaline se scurgeau pe obraji. Se gândea obsesiv de mult la Damian. Înțelegea că acesta trebuia să fie unul dintre semne. Adormi aproape imediat, cufundându-se într-un adânc. Îl visă pentru prima dată de când plecase de la el, pe Damian. Îl simțea trist. Plângea. La fel ca și vremea de afară. Cu gândul la el, Dalma se prăbuși.
Sufletul îi fu cuprins de lacrimile care cădeau din cer. Nici măcar la plecarea Dalmei nu se simțise așa. Parcă sufletul ar fi început să i se dezintegreze. O durere teribilă.
Medicul și asistentele intrară în camera pacientei. Inima ei nu mai bătea. Toate eforturile lor fură în zadar. Nu reușiră să o readucă la viață.
Bărbatul plecă spre biroul lui. Parcă niciodată nu fusese atât de afectat de pierderea unui pacient. Luă stetoscopul de la gât și îl trânti pe birou. Își scoase halatul, aruncându-l cu o teribilă furie pe canapea.
Faptul că îi cunoștea atât de bine munca, că putea reciti oricând recenziile din ziare și volumele de proză îl făcea să simtă într-un mod cu totul special pierdere. Pentru prima dată în cariera lui simțea personal dispariția unui pacient.
Damian stătea la masa din bucătărie. Cu ceașca de cafea în față. De aproape o oră uitase să mai bea. Cafeaua se răcise demult.
Involuntar parcă retrăia o parte din emoțiile relației cu Dalma. Atât de multe sentimante într-un timp care, cu fiecare secundă care trecea, părea mai scurt. Parcă ceva, o forță mai puternică decât el, comprima trecutul lor. Dar, amintirile nu puteau fi comprimate!
Parcă și acum simțea, închizând ochii, atingerile buzelor și mâinilor logodnicei sale din atâtea nopți. Nopți doar ale lor. Nopți de dragoste și pasiune.
Peste doar câteva minute auzi telefonul. Nu voia să răspundă însă, automat parcă, mâna dreaptă se întinse. Răspunse. Vocea Danielei. Sperase demult că ea avea să fie cea care să îi aducă vești despre iubita lui. Ea era singura care putea ști motivul pentru care Dalma plecase fără nici un cuvânt.
Însă, în loc de bucurie, în sufletul lui se instală o teribilă deznădejde, pe care nu o putea explica.
-Dalma a murit. Astăzi; acum câteva minute. În spital. Tocmai mi-a telefonat medicul ei.
-A murit?! Dalma?! Nu se poate!
-Ba da. Avea leucemie.
-Știai?... Că este în spital?
-Da.
-De aceea a plecat de la mine... De ce nu mi-ai spus nimic?
-M-a obligat să îi promit.
-Dar puteai măcar să îmi spui acum, la sfârșit. Aș fi putut să îi fiu alături. Așa cel puțin nu ar fi murit singură.
-Tocmai asta nu a vrut: să suferi alături de ea.
Zilele trecură în zbor. Făcuse toate lucrurile automat, fără să se implice în vreun fel în ele. Totul îl lăsase rece.
Avea lucrurile Dalmei într-o geantă în dormitor. Era atât de răvășit de dispariția ei, încât nu reușea să își găsească forța pentru a le despacheta. Cel mai teamă îi era să descopere jurnalul, să descopere suferința pe care ea încercase să i-o ascundă.
Acum nimic nu mai conta pentru el. Își luase două săptămâni de concediu, dorindu-și doar să fie departe de lume. Nu mai voia să vadă, să audă pe nimeni. Numai singurătatea îi putea oferi eliberarea. Damian se întinse în pat. Era foarte târziu iar noaptea cuprinse demult orașul. Nori grei se adunau pe cer. Atmosfera era parcă din ce în ce mai apăsătoare. Bărbatul pierduse noțiunea timpului din momentul în care simțise moartea logodnicei. Viața lui era goală fără ea. Lumea era pustie fără vocea ei.
Nu putea adormi. Imagini ale Dalmei îi apăreau într-una în fața ochilor. Luă jurnalul iubitei și, emoționat, îl deschise. La ultimele pagini, acolo unde știa că va descoperi motivul pentru care Dalma alese să plece de la el. Începu să citească.
„1 martie. Astăzi, în loc de cadou am primit un diagnostic. Înspăimântător. Leucemie. Medicul mi-a recomandat să mă internez imediat. Dar nu pot. Mai am câteva lucruri de pus în ordine. Deocamdată am reușit să ajung acasă înaintea lui Damian, lucru care mi-a ușurat mult misiunea. Mi-am luat toate lucrurile de la el. Îl părăsesc. Nu vreau să știe despre boală. Nu îi voi da nici o explicație. Niciodată.
8 martie. Mi-e dor de Damian, dar încerc să îmi ignor sentimentele. O durere s-a instalat obsesiv parcă în trupul eu. Mă simt din ce în ce mai obosită, deși am o poftă deosebită de scris. Voi lucra pentru a uita de boală.
10 martie. Lucrurile încep să se complice. Am făcut azi dimineță alte analize iar după-amiază am fost la medic. Nimic bun nu se anunță. Chimioterapia nu va avea efect. Cel mult va prelungi agonia. Deocamdată am hotărât să o amân, lucru cu care medicul nu a fost de acord. Se pare că boala este prea avansată iar tratament pentru ea nu există.
13 martie. Am senzația că mă doare tot trupul. Fiecare centimetru. Dar încerc să îmi păstrez echilibrul și lucrez. Este singura metodă prin care pot să nu îmi pierd mințile. Mă gândesc tot mai des la moarte. La ce va fi după. La teama pe care ar trebui, poate, să o simt. Dar nu mi-e teamă. Cel mai des mă gândesc la ce las în urma mea. Nimic. De fapt, îmi dau seama cât de mici și nesemnificative sunt viețile noastre. Iar faptul că fiecare dintre noi lasă ceva în urma lui este o pură amăgire. Poate doar în arta de cea mai înaltă calitate, lucrurile stau puțin altfel.
14 martie. Dureera m-a ținut astăzi mai mult de o jumătate de zi captivă. Nu am stat la birou decât câteva ore. Și, pentru prima dată de când lucrez la editură, nu mi-am respectat termeul de predare al unui volum. Voi termina mâine. Cu siguranță. Pentru că i-am spus șefului meu că mâine va fi ultima mea zi de lucru. Desigur, fără nici o explicație. Nu a fost încântat, dar asta este. Deși aș vrea, nu pot schimba nimic. ”
Damian se opri din citit. Întotdeauna simțise că Dalma era o femeie foarte puternică, dar niciodată nu și-ar fi putut imagina că cineva atât de bolnav, care suferea atât de puternic, ar fi putut gândi sau simți atât de rece.
Cu mâinile tremurânde, reluă lectura jurnalului. Știa că, de acum, totul avea să se precipite. Mai ales suferința ei. Și, desigur, teama lui.
„Ziua 4. Am reușit! Sunt fericită! Mai fericită ca niciodată! De acum în colo nu mă voi mai opune destinului pentru că destinul meu tocmai s-a împlinit. ”